Quando ho cucinato per la prima volta in Italia il pollo sulla bottiglia (come una ricetta rumena particolare, a grande richiesta) sapevo che si sarebbe arrivato a parlare di Dracula o, meglio, di Vlad l’Impalatore. “Si vede che siete i suoi eredi, ha detto un amico, impalate persino i polli…”. La scena era tragicomica: il povero pollo che troneggiava nel forno su una bottiglia di vetro e tutti che lo guardavanocuriosi…tra battute, alcune originali, alcune “prestate” dai comici (vi ricordate la parodia dei Negramaro che faceva qualche anno fa Checco Zalone, quando cantava la canzone Lu pollu cusutu n’ culu ?) ed esclamazioni che si alternavano tra terrore e divertimento, passando per la pietà per il povero pollo. Il dubbio più frequente che veniva agli intenditori di cucina era perché sottoporre il pollo ad un trattamento simile, quando c’era l’alternativa meno crudele del pollo arrosto? Quando hanno cominciato a mangiare hanno capito la differenza. Il pollo cucinato sulla bottiglia ha due grandi qualità: è morbido ed aromatico dentro, croccante e saporito fuori. In più, il vino o la birra con la quale deciderete di riempire la bottiglia, con l’insieme di erbe aromatiche, daranno un profumo particolare alla carne.

 La ricetta è molto semplice, ma la preparazione del pollo necessita un paio d’ore prima di metterlo nel forno.

• Lavate bene il pollo, che sceglierete in base alla grandezza del vostro forno. Spalmatelo, all’interno e all’esterno, con olio e un mix de erbe aromatiche e spezie:  aglio a piacere, sale, pepe, rosmarino, paprika dolce.
• Lasciate riposare il pollo speziato nel frigo per un paio d’ore
• Riscaldate il forno a 180 gradi
• Svuotate a metà una bottiglia di birra (o vino se desiderate) e aggiungete acqua. Se volete preparare la versione analcolica svuotatela del tutto e riempitela con acqua o con brodo.
• Posizionate il pollo verticalmente, seduto sopra la bottiglia e mettetelo in una pirofila con un bicchiere d’acqua. Durante la cottura, aggiungete altra acqua se si asciuga troppo.

Il tempo di cottura necessario è di circa un’ora, ma lo capirete da soli dal colore che prenderà il pollo fuori e dalla sua croccantezza. La cottura sarà a metà tra arrosto e bollito, più saporito del primo e meno insipido del secondo.

M-am întors din România doar de-o săptămână și deja mi-e un dor nebun de tot ceea ce-am lăsat acolo.  Oameni, locuri, apusuri și răsărituri, parfumuri și gusturi continuă să fie încă prezente în mintea mea.  A fost o călătorie a simțurilor și simțirilor, poate si pentru că nu am mai fost acasă de mai bine de patru ani.

În timp ce scriu acest articol, revăd multitudinea de fotografii făcute și constat,  zâmbind prostește, că există multe în care apar mâncăruri, una mai îmbietoare decât alta. Asta îmi arată, o dată în plus, că am ignorat vitejește lupta cu temutele calorii. Că doar nu era să mă gândesc  la ele tocmai atunci. Nu de alta, dar  de-a lungul anilor trăiți departe, am învățat că și dorul de acasă trece prin stomac, așa încât profit de bunătățile noastre de fiecare dată când am ocazia. Am încercat să gătesc și în Italia bucate românești, dar în ciuda bunelor mele intenții, gusturile nu erau nici pe departe cele pe care mi le aminteam.

Tocmai de aceea, când sunt în țară, refuz să ma gândesc la paste sau la pizza și să le comand la restaurant. Nu pentru că nu ar fi gătite bine, dimpotrivă. Sunt convinsă că sunt pregătite respectând rețetele originale, ci pur și simplu pentru că aici prefer să ma abandonez supei de perișoare și gulasului, papricașului de pui și plăcintelor cu urdă, verzei à la Cluj și mititeilor, salatei de vinete și ciorbei de văcuță.

La Vatra Dornei, am mâncat mamaligă de cartofi și tochitură așa cum se gătesc doar acolo și m-am înfruptat copios, la micul dejun,  din ouă fierte moi și urdă gustoasă.

Mi-a plăcut mult să descopăr că restaurantele din Cluj au meniuri internaționale sau multietnice. Numele ciorbei de fasole cu os afumat și cel al ciorbei de burtă e scris alături de cel al cous-cous-ului cu legume și al pastei carbonara.  Practic, de toate pentru toți. Cât despre mine, umil client pofticios, nu am refuzat nici măcar saramura de somn, cașul pane, amandinele, kurtos kalacs-i  sau cremeșul.

Aș putea să fac o listă lungă a nebuniilor gastronomice ce mi-au pus la grea încercare forma fizică, însă risc să o trasform într-un meniu din care oricum nu pot să comand și teamă mi-e că iar încep să vă povestesc despre nostalgii culinare.

Pot însă să spun, fără nici un dubiu, că în Italia îmi place să mânânc italienește, iar in România, cum altfel decât, românește. Aceasta e o altă dovadă a duplicității în care trăiesc.  Și cum nu văd nimic rău în asta, mărturisesc că un pahar cu socată rece pe o terasă clujeană mă bucură la fel de mult ca un cappuccino spumos la un bar din Napoli.  Supa de salată sau cea de tarhon sunt la fel de gustoase ca minestra maritata pe care o pregătește socrul meu, Luigi, de Crăciun.  Papanașii parfumați și cozonacii cu mac mă bucură la fel ca și un cornetto con crema ed amarena.

Fotografiile ce însoțesc acest articol, rod al preumblărilor din ultimele zile, demonstrează că și în domeniul gastronomic îmbrățisez ideea unei conviețuiri pașnice a simțurilor și emoțiilor (cu sau fără voia cântarului din dotare).

PS: „Vinovat”  de a fi pozat tot ce aveam în farfurie este soțul meu, Antonio, care este îndrăgostit de bucătăria românească, în general si de papanași, în mod particular.