M-a sunat sora mea,  dis-de-dimineață,  și avea chef de făcut politică, în ajunul alegerilor din țară. Eu nu prea aveam, recunosc, prinsă cu agitația din Italia, care s-a trezit,  iar,  fără guvern, cufundată într-o criză politică gravă,  într-un moment extrem de delicat pentru Europa. Am încercat eu să-i explic că,  aici,  există riscul alegerilor anticipate, al victoriei extremiștilor, care vor să scoată Italia din Uniunea Europeană și să-i scoată din țară, cu picioare în fund,  pe toți emigranții. A rămas surprinsă și dezamăgită atunci când i-am spus că nu votez. Chiar dacă argumentul meu nu a fost cel pe care îl invocă majoritatea absenteiștilor,  și anume “nu merg pentru că oricum nu se schimbă nimic“, a ținut să mă apostrofeze,  cu o pildă care circulă pe rețele: Asta cu “nu mă duc la vot pentru că oricum nu se schimbă nimic e la fel cu nu mă spăl pe dinți că oricum nu mă pupă nimeni”, păi tocmai de aia nu te pupă nimeni.

E pentru prima oară, în ultimii 15 ani, când nu votez. Am mers la vot la toate alegerile, în Italia și în România, la cele locale, parlamentare, euro-parlamentare, prezidențiale (doar în România, pentru că în Italia președintele e ales de către Parlament);  mi-am exprimat opinia la referendumul italian, din 2011,  având ca temă privatizarea serviciilor hidrice (care au rămas publice),  dar și construirea unor noi centrale nucleare (care nu s-au mai construit). Am votat și la ultimul referendum din Italia, cel care a dus la căderea guernului Renzi.  Am participat și în 2012, la referendumul din România privind suspendarea președintelui Băsescu. Uneori am câștigat, de multe ori am pierdut, am fost, pe rând, fericită, mulțumită că mi-am putut exprima, în mod concret,  o opinie, convinsă că votul meu nu era indispensabil, dar era important; am fost, apoi, furioasă și dezamăgită, atunci când am pierdut, a doua zi  juram că nu o să mai votez niciodată, dar am votat mereu. Pentru că nu am crezut niciodată, cu adevărat, că e totuna,  cu sau fără votul meu. Poate că eram naivă sau arogantă, dar am fost întotdeauna convinsă că votul meu contează.

Știu că,  și de data asta,  contează, însă, nu voi vota. Nu din nepăsare sau din indiferență față de ceea ce se întâmplă în România, țara în care nu mai locuiesc de ani buni,  dar de care sunt legată,  în mod iremediabil,  și nici din comoditate, mai ales că,  acum,  există și posibilitatea votului prin corespondență. Nu voi vota din două motive.

Am urmărit campania electorală și am avut sentimentul că asist la o piesă de teatru al. După 26 de ani ne temem,  iar,  sau încă,  de ruși și de miliardarul Soros???? Adversarii politici își construiesc și acum, în 2016, discursurile electorale acuzându-se reciproc, pe de o parte, că ar fi controlați,  din umbră, de Soros, pe de alta, că ar fi manipulați de Rusia? Am citit că ar exista riscul unei guvernări empatice cu rușii și mai puțin empatice cu Occidentul, că ar exista la noi o stângă marxistă, a băieților din Primăverii, cu os de nomenclaturist, că românii sunt puși să aleagă dacă vor o țară occidentală sau o satrapie asiatică, că Soros  și ale lui 660 de ONG-uri și firme vor să controleze totul în România: lemnul, aurul, pământul, universitățile, spitalele…că americanii nu s-au oprit, de data asta, la Berlin, ci au ajuns la Deveselu și în Kogălniceanu, că România ar fi amanetată rușilor, că se va întoarce sistemul securist, dacă nu ieșim masiv la vot. Am aflat că Băsescu vrea să-i împiedice pe cei din PSD și ALDE să își înhațe prada,  în vreme ce Elena Udrea, o femeie cât zece bărbați, promite că va lupta împotriva sistemului.

Între Caragiale și Ionescu, nu știu cine ar fi găsit mai multă inspirație în această campania electorală.

Nu am auzit vorbindu-se,  în mod serios, despre un proiect comun pentru țară, despre legi prioritare, despre interesul național, fără slogane demagogice, despre poziția României în Uniunea Europeană, despre angajamentele luate de țara noastră, la nivel european, despre imaginea României în lume. Și ajung la al doilea motiv, pentru care nu voi vota.

Sunt în Italia de 15 ani și niciunul dintre guvernele României, niciunul dintre candidații pentru diasporă nu au fost capabili să promoveze o politică eficientă,  care să schimbe percepția negativă pe care o au,  încă, italienii despre noi.

Acum două săptămâni, în cadrul emisiunii Striscia la Notizia, una dintre cele mai cunoscute emisiuni din Italia, urmărită de milioane de telespectatori, s-a transmis un reportaj,  pe care îl consider scandalos, revoltător și extrem de periculos, despre romii care trăiesc în apropierea rămpilor de gunoi din Roma, în condiții igienice groaznice. Toți cei intervievați au declarat că sunt români,  că au plecat din România pentru că le-au dat foc la case, că nu se pot întoarce pentru că nu au ce face în țară, dat fiind faptul că nu își pot găsi de lucru.  Întrebați fiind, de către reporter, cu ce se ocupă în Italia, au răspuns cu nonșalanță că fură, pentru că altfel, din ce ar putea să trăiască?  Furăm cu toții, avem copii mulți, ce putem face? Un tânăr rom, mascat,  a improvizat o melodie rap în care descria,  cu amănunte, cum intră, noaptea,  în casele italienilor, ce fură și cum fură, declarându-se mândru că poliția nu reușește să îl prindă. Am rămas șocată și m-am gândit la milioanele de italieni,  care au văzut reportajul, la cei care  au fost, la un moment dat, victime ale unor furturi comise de români ( nu puține la număr, din păcate), la toți cei care,  încă,  mai cred că romi și români sunt doar sinonime, la toți italienii care vor vota Liga Nordului,  având,  în fața ochilor,  imaginea disprețuitoare a romului rapper,  de la periferia Romei. M-am gândit la toți românii onești din Italia, care se simt judecați și discriminați, din cauza romilor care fură și care se declară români.  M-am gândit,  apoi, la guvernul României,  care nu a avut nicio reacție în fața acestui atac direct la imaginea țării, m-am gândit la candidații pentru diasporă, care îmi cer votul și care nici măcar nu știu despre ce vorbesc eu aici!

Am crezut întotdeauna că votul e cea mai eficientă formă de protest, dar, de data asta, voi protesta altfel.

https://www.youtube.com/watch?v=XViBP9RTRkQ

Da bambina,  la sera del 5 dicembre la passavo lucidando gli stivali da mettere fuori porta, sullo zerbino, per quando sarebbe passato San Nicola, il vecchio buono che non si vedeva mai e che lasciava dolci, arance, noci e anche qualche bastone con fiocco, per i bambini disobbedienti e pigri. Mio nonno ci diceva che le scarpe dovevano essere così lucide da potersi specchiare dentro e lanciava una vera gara tra i nipoti, che non risparmiavano nulla, un misto di crema per le scarpe e saliva, tutto per  entrare nelle grazie di San Nicola. Inutile dire che a furia di lucidarle, le scarpe si consumavano prima.

San Nicola era un po’ la nostra Befana.  Non sapevamo nemmeno che da qualche parte nel mondo c’era una vecchietta che vien di notte, con le scarpe tutte rotte, cavalcando una scopa magica e portando calze piene di dolci e carbone. Scoprire la sua esistenza solo a 30 anni mi ha risparmiato forse  picchi glicemici, ma mi ha privato anche di emozioni che, una volta usciti dal tempo delle favole, si fa fatica a ritrovare.

A dire il vero, non so come se la sarebbe cavata la Befana con i regali, in una Romania impoverita e triste, dove i bambini avevano imparato a non chiedere nulla ma erano felici davanti ad un’arancia verde, ancora acerba, o ad una banana nera, troppo matura, che arrivava a dicembre nei negozi di alimentari e si vendeva sotto banco come merce rara.

San Nicola era umile e povero come lo era il mio paese e gli bastava veramente poco per accontentarci. E’ sopravvissuto miracolosamente ai divieti assurdi imposti dalla propaganda comunista,  che aveva sostituito addirittura Babbo Natale (Mos Craciun) con Babbo perdel Gelo (Mos Gerila), con lo scopo di eliminare dal lessico e dal cuore dei rumeni la parola “sovversiva” Natale.

San Nicola era per noi un vecchio buono che, cavalcando il suo cavallo bianco e scuotendo la lunga barba,  portava la neve che sentivamo battere contro le finestre ghiacciate. Sapevamo che san Nicola non era come Babbo Natale, lui non si mostrava a nessuno, ma noi rimanevamo comunque tutta la sera incollati alla finestra aspettando di vederlo.

Ci piaceva ascoltare le storie che mio nonno ci raccontava.

Una leggenda narrava di come san Nicola avesse salvato tre ragazze di povera famiglia che dovevano essere vendute dal loro padre,  che non aveva la possibilità di dare loro una dote per potersi sposare. Di notte lanciava dalla finestra nelle stanze delle ragazze dei sacchetti  pieni di monete d’oro.  C’era poi una storia da brivido che ascoltavamo nascosti sotto le coperte: un giorno, san Nicola entrò in una locanda il cui proprietario aveva ucciso tre ragazzi facendoli a pezzi e per poi servirli agli ignari avventori. Nicola non si limitò solo a scoprire il delitto  ma resuscitò anche le vittime, diventando di fatto patrono dei bambini.

Il racconto che ci piaceva sentire di più  era quello che  legava il santo ad una figura importante della storia rumena, ossia il principe valacco Michele il Bravo.  Nel 1599, il cardinale di Bari regalò al principe una reliqua, la mano destra del santo con la quale San Nicola era solito benedire, per ringraziarlo del suo ruolo di difensore del cristianesimo nei Balcani. Le cronache del tempo raccontano che il principe valacco andava in battaglia con le reliquie del Santo al petto e questa immagine accendeva sempre la nostra fantasia.

C’era anche la leggenda di San Nicola che vigilava,  verso mezzanotte,  sul Sole che voleva scappare dagli umani lasciandoli senza luce e calore, o quella di Nicola visto come una specie di eroe che salva i marinai dal naufragio. Non potevano mancare gli incantesimi o le divinazioni sulla prosperità dell’anno successivo: si mettevano dei rametti di alberi fruttiferi in acqua per farli fiorire entro Capodanno, dai quali si poteva stabilire la riuscita dei frutteti.

Infine, c’erano delle regole rigide che dovevamo seguire il giorno di San Nicola: la mattina dovevamo fare un regalo ad una persona povera, non potevamo litigare con nessuno perché avremmo avuto un Natale infelice e nemmeno rimanere indifferenti davanti alla tristezza altrui. Per assicurarci un anno fortunato e ricco bastava lavarci la faccia con la neve della mattina, ma non sempre era possibile, soprattutto negli inverni in cui la temperatura scendeva a 40 gradi sotto zero e trovare della neve morbida richiedeva un vero miracolo degno di un santo.

Tra le 23 chiese più belle del mondo, Daily Telegraph ha incluso anche una chiesa rumena, la Chiesa fortificata di Viscri, accanto alla Cappella Palatina di Palermo, alla Sagrada Familia di Barcellona, alla Basilica della Natività di Betlemme, alla Capppella di San Bartolomeo, sul lago della Baviera,  e alla Sainte Chapelle di Parigi. Sono certa che per molti è stata una sorpresa la presenza di un luogo di culto rumeno,  con nome impronunciabile, situato nel cuore della Trasilvania ( a 40 km da Sighisoara, il luogo di nascita del principe Vlad l’Impalatore),  in un paesino di 500 abitanti, che, dopo esser entrato nel Patrimonio Unesco, potrebbe entrare anche nel Guinness dei primati per un particolare interessante: l’anno scorso, i turisti sono stati 60 volte più numerosi degli abitanti.

La strada principale di Viscri è in ghiaia bianca, non è mai stata asfaltata, a destra e a sinistra, le case molto antiche, in colori accesi, conservano l’architettura sassone originale.  Davanti alle porte le anziane sedute sulle panchine lavorano a maglia e ad uncinetto. In lontananza si può sentire il rumore della falce che miete l’erba. Ogni tanto passa una macchina, che alza nuvole di polvere. I carri di legno trainati da cavalli seguono il loro cammino lento e scricchiolante per il paese. Chi arriva qui ha subito la sensazione che il tempo si sia fermato secoli fa.

Questa isola dei Sassoni si è formata nel XII secolo, quando sono stati portati dal re d’Ungheria per difendere la Transilvania contro gli invasori. Rimasero otto secoli su queste terre fino a quando avvenne una delle più grandi migrazioni in tempo di pace, quella del XX secolo, quando più di un quarto di milione di tedeschi sassoni hanno lasciato le loro case e sono emigrati in Germania. Viscri era diventato un villaggio desolato, popolato prevalentemente dai rom che il regime comunista aveva portato qui per cancellare secoli di storia e capolavori architettonici.

Il villaggio è rinato grazie al principe Carlo d’Inghilterra e a una fondazione creata dai pochi sassoni rimasti in zona. Quando, nel 1998, il principe è arrivato qui,  gli è stato consigliato di non andare a Viscri, perché la comunità rom era troppo numerosa ed ingombrante per l’immagine della zona. Il principe si avventurò comunque e fu subito conquistato dall’atemporalità del posto e dal paesaggio simile alle storie che usavamo a leggere quando eravamo piccoli. Dopo un po’ ha comprato qui la sua prima casa, che ha restaurato conservando intatta la struttura originale, utilizzando solo materiali compatibili con l’epoca e niente cemento. Da quel momento, Viscri è cambiato radicalmente, tutte le case abbandonate sono state riabilitate nel rispetto della tradizione locale, i mobili sassoni sono stati restaurati e rimessi in uso. Oggi il principe detiene 10 proprietà nei villaggi  della zona.

Nel 2014, il quotidiano britannico The Guardian, ha incluso Viscri tra le più belle destinazioni turistiche della Romania,  non solo per la sua posizione geografica, per il suo paesaggio selvaggio e incontaminato, ma anche per la sua chiesa fortificata, costruita nel 1225, considerata tra le più belle del mondo, da Daily Telegraph.

Situata su una piccola collina, nascosta a prima vista da un bosco, circondata da un grande frutteto, la chiesa ha le mura di cinta più antiche e meglio conservate della Transilvania.  La porta in legno e le scale in pietra portano i segni visibili del tempo. I banchi al’interno, intagliati,  consumati dai secoli e dalle preghiere sussurrate, prima dai cattolici e poi dai luterani, sono rimasti intatti, come anche l’altare dipinto, mai ristrutturato nei secoli. L’organo ha 300 anni ed è di una bellezza unica. All’interno della chiesa si trova anche un’originale “camera del lardo“, dove le temperature basse e costanti assicuravano un’ottima conservazione del lardo. La stanza è stata in uso fino agli anni ’90.

L’intera struttura impressiona per il grande numero di torri e bastioni che l’hanno trasformata, nei secoli scorsi,  in un luogo sicuro dove gli abitanti si nascondevano durante le invasioni. I più coraggiosi si possono avventurare e salire le scale in pietra, alte,  scoscese e scivolose, che portano alla torre più alta, che offre un panorama mozzafiato sul villaggio, le colline e le foreste di querce circondanti.

Chi vuole trascorrere la notte in quest’atmosfera medievale affascinante può alloggiare in una delle case del principe Carlo ( pagando tra 40 e 80 euro), gestite dalla gente del posto,  che dona un tratto ancor più caratteristico al turismo sostenibile promosso dal principe,  come un’alternativa più sobria, fuori dagli schemi, ai percorsi vampireschi che affascinano tanto i turisti. 

Tată, ești singurul italian care a reușit să fie părăsit de o româncă! Băiatul meu, de doisprezece ani, mă cheamă, revoltat, să văd trailerul noului film,  pentru adolescenți, intitulat Piuma. Într-una dintre scene, protagonista, în toiul unei discuții aprinse cu tatăl ei, îi spune acestuia că nu e cel mai potrivit să-i dea sfaturi despre viață, tocmai el,  singurul italian care a reușit să fie părăsit de o româncă. Băiatul meu mă întreabă dacă nu mi se pare rasistă o astfel de replică?

Nu pot recunoaște, în fața lui, că mi se pare, dacă nu chiar rasistă, cel puțin ofensatoare la adresa noastră, mai ales, pronunțată cu o intonație,  care accentuează sensul peiorativ al frazei. Toate principiile educative cu care mi-am crescut copilul, născut în Italia, cu tată italian, sub semnul diversității,  care imbogățește o societate,  și al multiculturalității,  care deschide larg mințile, nu pot să dispară în van din cauza unei replici dintr-un film!

În realitate, însă, nu e vorba doar despre o singură replică și îmi vin în minte alte scene în care,  fie apar români,  care întruchipează personaje negative sau stereotipale ( badante sau escort), fie replici jignitoare și discriminatorii, adesea gratuite,  la adresa românilor. Mă întreb dacă,  nu cumva,  toate prejudecățile și locurile comune,  care au ținut primele pagini ale ziarelor din Italia, în ultimii ani, nu s-au mutat în spațiul cinematografic, schimbând doar registrul, dar nu și substanța? Românii nu mai sunt, atât de des,  protagoniștii unor evenimente de cronică, dar au devenit ținta unor atacuri discriminatorii mult mai subtile în noile filme italienești.

Ceea ce mă surprinde este faptul că publicul italian nici măcar nu sesisează conotațiile negative,  pe care le are o anumită replică, poate pentru că percepția românilor este atât de compromisă, incât nu mai surprinde pe nimeni o frază cum ar fi: Tată, ești singurul italian care a reușit să fie părăsit de o româncă! Mi-am dat seama de asta într-o seară, la o pizza,  cu prietenii mei italieni,  pe care am încercat să-i fac să înțeleagă de ce mi se pare jignitoare o astfel de replică și multe altele, din filme care au avut mare succes la public, realizate de  regizori importanți.

De exemplu, în filmul Il nome del figlio, Numele fiului, realizat de o mare regizoare, Francesca Archibugi, cu un scenarist de excepție, Fracesco Piccolo, una dintre protagoniste, uitându-se în oglindă, exclamă: Doamne, cum m-am fardat, cu verdele ăsta par o româncă!  Cum adică, îmi vine să spun și eu, întocmai ca fiul meu, româncele se fardează toate cu verde? Și eu, uneori, mă machiez cu un pic de verde, pentru că, fiind roșcată, se potrivește, dar, de când am văzut filmul, sunt atentă, pentru că nu vreau să par o româncă. 

A părea o româncă…De multe ori mi s-a spus că nu par româncă, iar eu aș fi vrut să-i întreb pe cei care erau convinși că îmi făceau un compliment, cum e, de fapt, o româncă? Unii m-au întrebat cum de am pielea deschisă la culoare, dacă sunt româncă, convinși că toți românii sunt mai tuciurii. Am auzit atât de multe fraze,  care mi s-au părut jignitoare sau discriminatorii,  în cei 15 ani, de când sunt în Italia, încât aș putea scrie scenariul unui lung film. Mă limitez, însă, la replici din filme pe care le-au vazut milioane de italieni și,  la care,  mulți au rămas indiferenți.

Româncele, spre exemplu, se bucură de atenție în filmele italienești, dar nu și de considerație. Aproape întotdeauna sunt badante sau prostituate,  de lux,  ce-i drept.

În comedia Amici come noi, Prieteni ca noi, apare, printre personaje, Florina, o badantă româncă,  cu care are o relație Amedeo, unul dintre protagoniști. Florina e apreciată pentru generozitatea ei amoroasă și pentru calitățile ei pe plan sexual. Atunci când e vorba despre iubire, nu e nimic de făcut, româncele sunt cu mult înainte, spune Amedeo, explicând de ce i-a picat cu tronc românca.

Într-o altă comedie, La vita è una cosa meravigliosa, Dorina e o româncă de care se îndrăgostește un polițist. În timp ce realiza niște interceptări telefonice, descoperă că iubita lui era, de fapt, o prostituată de lux. Atunci când o întreabă de ce o face, Dorina se justifică,  spunând că trimite bani acasă, la București, mamei sale, care visează să-și deschidă o pompă de benzină. Scenaristul nu scapă ocazia să exploateze un joc de cuvinte cu tentă erotică, creat în jurul cuvântului pompă, care, în italiană se referă la o anumită practică sexuală.

Cum spuneam, româncele, în filmele italienești, sunt, fie badante, fie prostituate. În filmul Sotto una buona stella (Sub o stea norocoasă) românca e o muncitoare în salopetă,  care restructurează un apartament și deranjează vecinii,  pentru că lucrează la ore nepotrivite. Își cere scuze spunând că a confundat fusul orar de la Roma cu cel din București și se oferă să repare, gratis, mașina de spălat a vecinilor. În același film, apare și nelipsita badantă româncă. La fel ca în filmul Pazze di me, Nebune după mine, unde Niculina, îngrijitoarea unei profesoare bolnave de Alzheimer, are o singură pasiune, cafeaua espresso, și o singură grijă, că bătrâna va muri și va rămâne fără loc de muncă.

Într-un film de televiziune,  intitulat Rosso e blu (Roșu și albastru), a cărui acțiune se petrece într-un liceu din Roma, unul dintre personaje este un elev român, Adam, foarte inteligent, serios și sârguincios, cu părinți ambițioși care doresc ca fiul lor să fie primul în clasă, sperând ca,  în acest mod, să obțină un fel de revanșă morală pentru toate umilințele pe care le-au trăit, ca emigranți,  în Italia. Scenaristul a considerat, probabil, că un astfel de român ar putea părea atipic și la făcut protagonistul unei scene dure de delicvență. Băiatul bun nu ezită să fure un pistol și să jefuiască o benzinărie, din dragoste pentru fata rebelă și labilă de care era îndrăgostit și căreia îi șoptește, adesea,   cuvinte de dragoste, în română. Se pare că e foarte greu pentru un scenarist să se elibereze de stereotipurile legate de români, atât de înrădăcinate în mentalitatea publicului italian, dacă până și unui adolescent român i se dau conotații negative, adesea forțate.

În 2013, Alessandro Gassman debuta ca regizor cu un film intitulat Razza bastarda, în care interpretează personajul lui Roman, un traficant de droguri român, care trăiește la periferia societății, dar care visează un altfel de viitor pentru fiul su, Nicu. Majoritatea personajelor sunt români, fie traficanți sau criminali, fie  prostituate ( una dintre ele,  interpretată de către Mădălina Ghenea). Atmosfera e sumbră, dominată de o violență ieșită din comun, de o agresivitate exremă și de o degradare morală greu de imaginat. Am hotărât să povestesc în acest film despre acei oameni care greșesc mult în viață, aș fi putut sa fiu mai clement cu ei, însă nu mă interesa asta,am vrut să fac un film dur, la fel ca locurile pe care le-am descris, a spus regizorul.

Poate e doar o întâmplare,  sau o pură coincidență faptul că toate personajele sunt români, nu albanezi, polonezi sau ruși. Așa cum, probabil, e doar o întâmplare că nu apare niciodată, într-un film italian, un român medic, profesor, cercetător, inginer sau muzician.

În ceea ce privește muzicienii, trebuie să rectific: uneori apare vreun grup de romi,  care cântă pe străzile Italiei, sub privirile curioase sau grăbite ale trecătorilor, pentru care rom sau român sunt doar sinonime pentru a indica aceeași comunitate,  care se vede nevoită să se lupte cu multe prejudecăți și cu scenariști neinspirați.