În copilărie, uram să spun poezii atunci când aveam musafiri sau când mergeam noi in vizită. Potrivit teoriei teutonice despre bon ton a bunicii, să reciți un întreg repertoriu despre gâze și animaluțe era o dovadă a bunei mele creșteri. Uneori câștiga bunica, alteori eu. Poate de aceea am și făcut la facultate critică de teatru și nu actorie, însă asta-i altă poveste pe care poate o voi aborda cândva.

Mi-am amintit aceste momente zilele trecute când,  aflându-mă în Parcul mare din Cluj, am auzit o bunicuță care-și întreba orgolios și inchizitoriu nepoțica în fața unei doamne “pe cine iubea cel mai și cel mai mult pe lume”.

Copila era vădit nehotărâtă și era evident că n-avea chef de conversații. Înghețata pe care-o ținea în mână i se prelingea drăgălaș pe cot, așa încât a zis încet și puțin convingător: “ pe buni”, după care s-a înfruptat copios din ceea ce mai rămăsese în conul crocant.

Mi-a fost tare dragă, i-am apreciat diplomația. Că doar nu era sa se pună rău cu buni, care tocmai îi cumpărase înghețata și cu care mai și trebuia să se întoarcă acasă.

Involuntar, m-am pus în pielea ei și mi-am dat seama că de multe ori ma găsesc într-o situație asemănătoare atunci când mi se întamplă să mă întrebe cineva unde-mi place mai mult: în Italia sau în România. E de spus că întrebarea în cauză, ce continuă să-mi fie adresată bilingv, are și o seamă de variante de genul: îți place mai mult mâncarea românească sau cea italienească, te-ai întoarce să trăiești în România, ai mai mulți prieteni în țară sau în Italia, e mai bine aici sau acolo, etc.

Ei bine, am constatat că începe să-mi cam lipsească diplomația atunci când urmează să răspund, cu atât mai mult acum, când tocmai m-am întors dintr-o călătorie în România.

Poate într-o zi o voi face, însă în acest moment nu vreau și nu pot să aleg între țara în care m-am născut și cea în care trăiesc, sunt pentru sufletul meu două lumi diferite și complementare.

Nu doresc să fiu educată și drăguță ci doar sinceră chiar dacă risc să fiu patetică atunci când răspund că pentru mine cel mai frumos loc din lume rămâne Clujul cu al său nebun parfum de flori de tei ce-i inundă străzile după ploaie. Rămân în pană de cuvinte când încerc să descriu liniștea ireală și aerul tare din plămâni pe care până acum le-am simțit doar la Vatra Dornei. Nu-mi ajung adjectivele nici când încerc să descriu firescul cu care se reînnoadă poveștile cu oamenii ce-mi sunt dragi, deși s-a întâmplat să nu ne vedem ani buni.

Cred că toate acestea și multe altele nu trebuie nici măcar explicate, ci pur și simplu trăite. Mă bucur și îmi face bine să-mi vad baiețelul fugind râzând după porumbei în Piața Unirii din Cluj, la fel ca și atunci când se joacă cu prietenii lui în parcul de lângă casa noastră napoletană.

Se întâmplă des sa-mi fie dor de România, pe care în primii ani ai șederii în Italia o idealizam dureros în absență. Îmi face bine sa revăd locuri și oameni dragi sufletului meu, iar din fiecare călătorie acasă mă întorc plină de emoții. Uneori contradictorii. Și cum nu doresc să cad pradă chiar eu dilematicii chestiuni cu “pe cine iubești cel mai și mai mult pe lume” (Italia sau Romania) aleg să aplic, mai mult sau mai puțin involuntar, principiul jumătății pline sau goale a paharului.

Acum prefer să văd partea plină a paharului, adică tot ceea ce minunat îmi oferă cele două țări.

Dacă ar fi să fac o listă succintă a “minunațiilor”, aceasta ar arăta cam așa: o socată rece pe o terasă din Cluj și un capuccino spumos într-un bar din Napoli; vacanțe în august la Marea Adriatică si dulci amintiri de la Marea Neagră; plăcerea de a fi client fidel într-un supermercato napoletan; suprinzătoare cuvinte identice sau asemănătoare în română și în napoletană; imprevizibilul Vezuviu de la fereastră, etc. În urmatoarea perioadă, îmi promit să descriu pe larg fiecare dintre aceste aspecte, dar și multe altele. Și asta pentru că s-a cam umplut paharul!

Eram într-o seară la o cină cu niște prieteni, era în primele săptămâni de când venisem în Italia. Nu vorbeam încă foarte bine italiana, dar înțelegeam suficient. Îmi amintesc că, la un moment dat, unul dintre prietenii noștri a început să povestească ce a visat cu o noapte înainte. Visase că a avut un accident de mașină. Abia a reușit să termine prima frază că a urmat o avalanșă de întrebări: “A murit cineva în accident, unde s-a produs accidentul, pe stradă sau la o intersecție, a venit poliția, era în uniformă sau în civil, era și un preot în vis?…”  și multe, multe altele. La fiecare răspuns,  cineva spunea un număr și,  în cele in urmă, concluzia a fost rostită aproape solemn:  “Trebuie să joci la loto 56, 36, 24, 62″. E inutil să vă spun că eram surprinsă și amuzată, convinsă că e doar un joc de-al lor, total necunoscut mie până atunci.  Au urmat lungi dezbateri al căror înțeles rămânea pentru mine un mister.  ” 48 e mortul care vorbește, 90, frica, 12 e soldatul, dacă e înarmat e 15, 62, mortul asasinat, 78, prostituata, 24, forțele de ordine, dacă sunt în uniformă” .  Am întrebat ce sunt toate numerele astea și mi s-a explicat, ca unui novice în ale magiei, că orice visezi sau orice ți se întâmplă în timpul zilei are o semnificație ascunsă și corespunde unui număr pe care să-l joci la loto. “E un fel de cabala ebraică, – a adăugat un prieten de-al meu, profesor de filosofie- pentru cabaliști , inclusiv în Biblie,  există cuvinte, litere, semne clare care au semnificații misterioase”.   “Să presupunem că ești pe stradă, într-o zi oarecare, și întâlnești, în doar câteva minute, o mireasă, un bătrân, un cortegiu funebru, un cerșetor…Crezi că e întâmplător?  Nu, e un semn că nu e o zi oarecare și că trebuie să joci la loto: 10, 69, 61 și 53”, m-a sfătuit prietenul filosof.

În acea seară am aflat de existența unei cărți napoletane de vise, un fel de Biblie pentru fiecare napoletan, intitulată Smorfia,  (numele ar deriva de la Morfeo, zeul grec somnului ) care închide în paginile ei nu doar 90 de numere de jucat la loto, fiecare cu semnificația lui,  dar mai ales o adevarată filozofie de viață. Am aflat și că există în italiană expresia “dare i numeri“, “a da numere“, care înseamnă a vorbi fără tine, aiurea, a spune prostii, și se referă tocmai la cei care își pierd mințile,  căutând numere în tot ce li se întâmplă.

Jocul la loto nu s-a născut la Napoli, ci la Genova, în 1539, dar orașul de la poalele Vezuviului a devenit, în scurt timp, capitala jocului de noroc. Începând din 1682, cu pauze de câțiva ani, în care jocul a fost interzis, napoletanii au visat să se “căpătuiască”, jucând la loto. O să spuneți că jocul de noroc e “transnațional”, că și americanul joacă și visează că se va îmbogăți, așa cum face, de altfel,  și românul. Aveți dreptate, însă la Napoli, orașul magiilor, al superstițiilor, al legendelor, jocul se desfășoară după reguli proprii,  de neînțeles pentru cei care nu au sânge napoletan, reguli care au origini, în opinia multora, tocmai în cabala ebraică.  Cu alte cuvinte, cartea napoletană a viselor,  Smorfia,  e plină de magie și esoterism, concepte care au găsit la Napoli spațiul ideal pentru a se dezvolta, tocmai pentru că în acest loc nimic nu e cum  pare, o zi oarecare nu e niciodată oarecare, iar întâmplările aparent banale sunt, de fapt, ieșite din comun. Fascinant, nu credeți?

Pentru cei care sunt simpli spectatori, nu jocul în sine e interesant, ci modul în care se aleg, din 90 de numere, cele care trebuie jucate. Am aflat în aceeași seară, tot de la prietenul nostru profesor de filosofie, care era pasionat de fenomenul jocului de noroc, nu doar în teorie, că un rol fundamental îl au …morții. Fiecare familie are o “mătușă moartă” care transmite, în vis,  unui membru privilegiat numerele norocoase. A doua zi, acesta va juca numerele visate, fără să le dezvăluie nimănui din afara familiei. Ca să înțelegeți cât de serioasă e treaba cu morții care dau numere în vis, vă spun că există o adevărată tradiție literară și teatrală pe această temă. Potrivit unei legende,  după primul război mondial tribunalul din Napoli s-a confruntat cu un proces mai mult decât original. Un individ dăduse în judecată un alt individ, care câștigase la loto o sumă impresionantă, cu 5 numere dezvăluite în somn de o “mătușă moartă”. Doar că,  aceasta nu fusese informată că nepotul se mutase din casa respectivă și că,  acum locuia o altă familie,  și a dat numerele norocoase noului proprietar al casei. Nepotul considera că trebuie să i se facă dreptate și revendica o parte din suma pe care norocosul o câștigase la loto, cu numerele dictate de mătușa lui moartă. Povestea a devenit,  în 1950, un film de succes, “47 Morto che parla“, “47 Mortul care vorbește“, cu Totò, cel mai mare actor comic napoletan din toate timpurile.

Raportul pe care îl au napoletanii cu moartea și cu cei plecați în lumea de dincolo e legat în mod inevitabil de jocul de noroc și, tocmai de aceea, pe alocuri,  e macabru.

Există la Napoli un cimitir unic în lume, se numește Cimitero delle fontanelle ( Cimitirul Fântânilor).  Au fost îngropate aici peste 30.000 de victime ale epidemiilor de ciumă, din 1656, și de holeră, din 1836, majoritatea sunt morți fără un nume, numiți “anime pezzentelle“,  “biete suflete” în căutarea odihnei veșnice, tocmai pentru că au murit fără a avea parte de ritualurile creștine. O să vă întrebați ce legătură au cu jocul la loto. Adevărul e că nici nu știu cum să explic o tradiție care o să vă pară cu siguranță îngrozitoare, sinistră, o nebunie pură:  aceea de a “adopta un craniu”, ca și cum ar face parte din familie, și a te ruga pentru odihna veșnică a sufletului său. Napoletanii erau convinși că rugăciunile lor îi vor ajuta pe defuncți să iasă din Purgatoriu și să ajungă în Paradis. Doar că, în schimbul rugăciunilor zilnice în fața “craniului adoptat”, cereau (și cer încă)…numere norocoase de jucat la loto. Până prin anii 70, obișnuiau să aștepte noaptea la porțile cimitirului ca umbrele trimise de către craniul lui don Francesco, un cabalist spaniol, îngropat aici, să dezvăluie numerele care trebuiau jucate a doua zi. E inutil să vă spun că există sute de legende pline de mister care vorbesc despre miracolele săvârșite de către “craniile adoptate”,  care recompensează în diverse moduri devotamentul napoletanilor.

Dacă morții nu vorbesc și nu ajută la împlinirea viselor de îmbogățire, există San Gennaro, sfântul protector al orașului Napoli, la care napoletanii apelează frecvent, prin rugăciuni intense, și căruia îi cer,  de cele mai multe ori, să aibă noroc la loto.

Nu toți sunt norocoși să primească în vis numere câștigătoare, dar toți napoletanii pasionați de jocul la loto, au în casă cartea viselor, Smorfia, pe care o consultă în fiecare zi, pentru a afla înțelesurile ascunse ale unui vis sau ale unei întâmplări, decodificate prin numere.  Dacă visezi pe cineva mort, joci 47, dacă îți vorbește, joci 48, un călugăr e 37, joci 21 dacă visezi o femeie goală, 63, o mireasă, 87, păduchi, 22, dacă visezi un nebun. La Napoli, numerele au devenit un fel de cod secret de descifrare a realității.  Oricine aici îți va spune că 23 e ‘O scemo ( Prostul),  22,  ‘O pazzo ( Nebunul), 8, ‘A maronna (Fecioara Maria), 42, ‘O caffè, 28, ‘E zizze ( Sânii), 21 ‘A femmena annura ( Femeia goală) , 71, l’omm ‘e mmerd ( Om de nimic) ecc.

Nu cred că veți găsi la Napoli o persoană care să nu fi jucat vreodată la loto (vă mărturisesc că nici eu nu fac excepție), însă, niciodată, numere la întâmplare. Pentru că filozofia de viață a napoletanului e un amestec fascinant  între sacru și profan, în care morții comunică cu cei vii, în care fiecare întâmplare are o semnificație misterioasă și fiecare vis e un mesaj esoteric din lumea de dincolo. Doar cei “aleși” au câte o “mătușă moartă”,  care le dezvăluie în vis numerele care le vor schimba viața , toți ceilalți vor continua să viseze, în somn sau cu ochii deschiși, poate în timp ce se roagă la Sfântul Gennaro.

M-am întors acasă…de acasă. De 13 ani încoace, viața mea e o succesiune de plecări și de întoarceri, de despărțiri și regăsiri, între care timpul parcă se scurge după reguli  dictate de un singur cuvânt, printre cele mai scurte și,  deopotrivă, cele mai cuprinzătoare cuvinte din limba română: DOR. Plec și mi-e dor…mă întorc și iar mi-e dor…de cineva, de ceva, de mine. Dacă a te dedubla înseamnă a te împărți în două, a căpăta,  succesiv sau simultan,  două stări, eu sunt într-o permanentă stare de dedublare. Și, cum cele două stări se întâmplă succesiv și nu simultan, din fericire, reușesc să evit să fac pe “italianca” atunci când sunt în România și pe “românca” atunci când sunt în Italia. Cu alte cuvinte, să fiu o continuă inadaptată.  Nu mai plâng în aeroport atunci când plec și poate că par rece și insensibilă, când,  de fapt, e doar o formă de autoapărare. Nu am învățat,  încă,  să nu-mi fie dor.

Întrebat ce simte,  cu o zi înainte de a pleca din România,  fiul meu, Matei,  a sintetizat perfect starea lui de suflet: ” Mă simt jumătate trist și jumătate fericit”. Copiii au o capacitate extraordinară de a exprima concepte în modul cel mai simplu cu putință, de a trăi experiențe de viață complexe cu aparentă superficialitate sau, mai degrabă, “ușurătate”.

Când era mai mic plângea mult în aeroport, la dus și la întors, iar eu ma simțeam vinovată că îmi supun copilul la emoții prea mari, mă temeam că va ajunge să urască România pentru că venirea la bunicii români presupunea să stea departe de tatăl lui, de ceilalți bunici, de prieteni, pentru câteva săptămâni, și să urască Italia pentru că a trăi aici presupunea să-și vadă numai de două ori pe an bunicii din România, rudele pe care le are acolo și prietenii pe care îi regăsește după un an. Nu s-a întâmplat nimic din ceea ce mă temeam eu că s-ar putea întâmpla, iar cele două spații geografice și afective conviețuiesc într-un perfect echilibru în el.

Dacă îl întrebi ce reprezintă România pentru el o să-ți facă o înșiruire lungă de oameni, locuri, situații și întâmplări: bunicii pe care îi adoră, și cu care vopsește ouă de Paște, mătușa Alida pe care o ajută să înțeleagă misterele navigării pe internet și ale rețelelor de socializare,  mătușa Lidia care îî face coronițe, prăjiturile lui preferate, și i le trimite cu trenul București-Bistrița, nenea Moldovan, vecinul nostru de 100 de ani cu care joacă șah și pe care îl ascultă fascinat când poveștește despre cei 4 ani trăiți în Siberia, ca prizonier de război, blocul bunicilor de pe Odobescu 13, cu octogenarii săi (a făcut într-o zi suma anilor și a ajuns la 2040 de ani):  unchiul Valentin, unde îi place să meargă pentru că are o curte mare și o grădină roditoare,  în care culege vișine, cireșse, mere, roșii, morcovi, cartofi, depinde de anotimp; Iris, cu care se joacă în curtea blocului “caccia al tesoro” (vânătoarea de comori”) și face concurs de cântece, el în italiană, ea în germană; parcul din Bistrița, în care merge zilnic cu bicicleta să se joace cu Enri și Caterina și să salute veverițele, lecțiile de tenis de la stadion. România e și  Darius, prietenul lui de la Cluj cu care se joacă în parc și merge la cinematograf să vadă filme în românește, Vali și Mia, care îl plimbă cu drag prin locuri frumoase și pe la oameni frumoși, cum ar fi  prietenii lor de la Sălicea, unde ar rămâne o vară întreagă printre iepuri, căprițe, câini și alte animale și unde îi place să bea lapte de capră proaspăt și să mănânce ouă de prepeliță. România e Luca și Filip, verișorii lui de la București, pe care îi vede rar, dar rămân verișorii lui români. România e și Colibița, cu excursiile prin munți, culesul de plante medicinale,  pescuitul cu prietenul Nic și tăiatul lemnelor.

Când se întoarce în Italia e atât de plin de toate experiențele trăite,  încât, pentru multă vreme,  le poveștește prietenilor, cu bucurie, entuziasm și nostalgie,  ce a făcut în România,  scăpând,  involuntar, și câte un cuvânt în română. Prietenii îl ascultă uluiți și îi spun că e norocos. Dar el știe deja asta, chiar dacă uneori se simte “jumătate trist, jumătate fericit”.

După atâția ani în Italia,  încă vorbesc cu accent, iar păcătoasele de consoane duble din limba italiană îmi dau încă bătaie de cap și ajunge să spun un simplu cuvânt, “mama”, fără să pronunț accentuat cei doi “m” că mă trădez imediat și sunt întrebată : “Non sei italiana?”. Am urmat cursuri de italiană specifice pentru a scăpa de accent și pentru a învăța să pronunț consoanele duble, dar, dacă 30 de ani am spus “mama”, cu un singur “m”, nu reușesc să spun cu naturalețe mamma, fără enfază,  așa că tot românește îl pronunț.

Când s-a născut fiul meu, am vorbit cu el mai mult în italiană dar i-am citit povești și i-am cântat cântecele în română (preferatele lui sunt cântecele lui Tudor Gheorghe din “Diligența cu păpuși”), iar când a început să vorbească,  învăța cuvintele în italiană și română, dar am vorbit puțin cu el în română. Iar în ceea ce privește consoanele duble…i le pronunțam cu atâta grijă încât nu a avut probleme să le asimileze. Prietenii m-au criticat pentru că vorbeam cu copilul meu în italiană și mă criticau și mai mult când le spuneam că o fac pentru că nu vreau să aibă probleme când merge la școală, să se simtă altfel doar pentru că vorbește cu accent. Era și perioada în care nu exista zi fără știri cu români, care deveniseră ținta unor campanii de discriminare fără egal în Italia din ultimii 20 de ani. Așadar, când băiatul meu a mers la grădiniță, vorbea perfect italiana, iar educatoarele mi-au spus : “Vorbește așa de bine italiana, nu s-ar spune că nu are amândoi părinții italieni”. Între timp a învățat și româna, chiar dacă nu o vorbește la fel de corect ca și italiana. De multe ori, când îi aud pe unii criticându-i pe românii din Italia pentru că nu i-au învățat pe copii româna, chiar dacă sunt amândoi părinții români, mă abțin de la orice fel de comentariu superficial și,  poate nedrept,  și încerc să-i înțeleg fără să-i judec, așa cum o fac alții, cu prea mare ușurință.

În toți anii ăștia de când trăiesc în Italia, am fost întrebată de nenumărate ori dacă Italia e rasistă, dacă am fost discriminată vreodată pentru simplul fapt că sunt româncă. Sinceră să fiu…nu am știut niciodată ce să răspund, pentru că la o întrebare atât de complexă, răspunsul nu poate fi doar o afirmație sau o negație. Și nu pentru că aș vrea să fiu politically correct sau pentru că urmez sfatul înțelept al unui proverb italian care spune : “Non sputtare nel piatto dove mangi” (” Nu scuipa în farfuria în care mănânci”). Aș putea fi diplomatică și să recurg la ultimele date furnizate de către Centrul de Studii american Pew Research, care plasează Italia pe locul întâi în clasamentul țărilor europene cele mai rasiste. Italienii au cele mai multe prejudecăți și manifestă atitudini discriminatorii în ceea ce îi privește pe romi, musulmani și mai puțin pe evrei. În clasament sunt urmați de francezi, greci și englezi. Nu mi-au plăcut niciodată statisticile și nici nu cred că reflectă întodeauna la adevăratele dimensiuni o realitate sau un fenomen, mai ales unul atât de complex ca și rasismul.

Cred că fiecare emigrant care trăiește în Italia a avut cel puțin un moment în care s-a simțit discriminat, privit cu intoleranță, cu aroganță sau pur și simplu cu superficialitate, iar comunitatea din care face parte a fost judecată aspru, fără drept de apel, din cauza unor fapte comise de indivizi.  În ultimii 15 ani, în mod periodic, a fost rândul unei comunități să fie ținta atacurilor discriminatorii din mass media, fie că a fost vorba de albanezi, polonezi, moldoveni, români, africani, musulmani. De fiecare dată când se comitea o crimă, primul suspect era întotdeauna un extracomunitar sau un român (sau un rom cu buletin de România). Liga Nordului, partidul de extrema dreapta a lui Umberto Bossi, a câștigat ani la rând alegerile,  alimentând în italianul de rând ura față de emigranți, intoleranța și teama aproape viscerală față de toți cei care au altă culoare a pielii, altă religie, altă cultură. Și cum Liga Nordului a fost mulți ani la guvern, rasismul a fost, în timp,  instituționalizat.

Anul trecut, când premierul italian Matteo Renzi a numit ministru pentru Integrare o congoleză, Cécile Kyenge, primul ministru de culoare din istoria Italiei, s-a declanșat cea mai oribilă campanie rasistă, criticată dur de către organismele europene. Vicepreședintele Senatului, Roberto Calderoli, de la Liga Nordului, a făcut o declarație care a șocat Europa: “Eu iubesc animalele, dar când o văd pe ministră nu pot să nu mă gândesc la un urangutan”. Un alt senator al Ligii Nordului a mers în parlament cu fața vopsită negru și a declamat de la tribună că în Italia, singura șansă să te descurci este să ai pielea un pic mai închisă la culoare.  Un senator din partidul lui Berlusconi, Forza Italia, i-a spus ministrei în timpul unui talk-show, că e norocoasă pentru că nu trebuie să se fardeze. Premierul Silvio Berlusconi a făcut și el o “poantă”, la adresa președintelui Obama, despre care a spus că e “frumos, tânăr și bronzat”. Din “poantă în poantă”, rasismul a devenit, pentru multă vreme,  politică de stat, fiind tolerat de către instituții, ceea ce a legitimat în rândul populației atitudini discriminatorii față de romi, musulmani, africani, extracomunitari. Din fericire, românii din Italia nu mai sunt ținta constantă a atacurilor rasiste, nu mai sunt de actualitate știrile cu infractori români, perioada anti-românească s-a epuizat, deocamdată. Acum e perioada africanilor, care s-a declanșat, în mod paradoxal, în momentul în care fotbalistul Mario Balotelli a devenit cetățean italian și a intrat în naționala Italiei, primul jucător de culoare din istoria fotbalului. A fost atacat, criticat, ironizat, caricaturizat, obiect de parodii, toate cu tentă evident rasistă. Un renumit analist politic a explicat perfect această situație: “Nu e Italia rasistă, e Balotelli prea negru”.

Așadar,  Italia e rasistă, o spun studiile, o spune italianul de rând care nu vrea să își trimită copilul la școală pentru că în clasă sunt prea mulți musulmani, care se teme de romi pentru că fură, care preferă să își omoare fata decât să o vadă căsătorită cu un musulman, care dă foc taberelor de romi. Ar fi nedrept să închei aici articolul. Pentru că nu toată Italia e rasistă, pentru că la școala lui Matei sunt doi frați romi, din Călărași, ai căror părinți sunt perfect integrați și respectați, pentru că sunt sute de mii de căsătorii mixte între italieni și musulmani, pentru că în multe orașe clasele multietnice sunt o normalitate, pentru că, dincolo de prejudecăți și de statistici negative, Italia e o țară multiculturală în care trăiesc peste 5 milioane de străini.