Într-o seară mă întorceam acasă cu mașina. La un moment dat mașina din fața mea frânează brusc și oprește, eu fac aceeași manevră, îl claxonez enervată pe șofer, când văd că tocmai ne tăiase strada o pisică neagră. În spatele meu se opriseră alte mașini. Mă întrebam: “să trec?”, “să nu trec?”… Nu sunt superstițioasă, dar, spun și eu la fel ca  filozoful și istoricul Benedetto Croce (care a trăit ultima parte a vieții sale la Napoli)  “nu cred, dar sunt precaută”. Dacă îți trece prin fața mașinii o pisică neagră (mai ales seara), e o nebunie să mergi mai departe, asta înseamnă că îți chemi ghinionul, așa că te oprești și aștepți să treacă altul înaintea ta. Am așteptat câteva minute bune cu toții până când a sosit un tânăr pe o motocicletă și a trecut pe lângă noi în viteză. Am pornit cu toții mașinile și am plecat.  Băiatul meu se amuza, iar eu mă gândeam la sutele de superstiții care există în imaginarul colectiv napoletan (și nu numai) și, iată că mă condiționează.  Vin din Ardeal unde superstițiile sunt privite ca un semn de suficiență culturală, dar locuiesc de 12 ani în Italia, care este, probabil, una dintre cele mai superstițioase țări. Tot repertoriul de gesturi, cuvinte, comportamente, obiecte care au rolul de a îndepărta orice formă de rău se numește, în italiană, scaramanzia. Și ca să înțelegeți cât de înrădăcinate sunt superstițiile în mentalitatea colectivă iată câteva dintre ele (fiecare are o explicație și nerespectarea lor poate deveni nefastă):  nu se pune niciodată pâinea răsturnată pe masă, nu se răstoarnă sarea pe masă, nu se pune pălăria pe pat, nu se deschide niciodată o umbrelă în casă, nu se trece niciodată pe sub o scară, nu se aprind niciodată trei țigări de la același chibrit, nu se numără banii pe pat, nu se așază la masă dacă sunt 13 persoane, nu se iese din casă dacă 17 a lunii cade într-o vineri și aș putea continua pagini întregi.

Cum spuneam, fiecare superstiție are o explicație, spre exemplu, pâinea răsturnată ne trimite în timp în Evul Mediu, când pâinea se cocea în cuptoare comune, unde mergea și călăul,  a cărui pâine era coaptă răsturnată, pentru a putea fi deosebită de celalalte. Sarea era foarte scumpă și prețioasă (de aici și termenul de salariu) și era un simbol al prieteniei, tocmai de aceea când cădea pe masă era considerată o jignire. Pălăria pe pat poartă ghinion, pentru că, de obicei, în trecut, preotul care venea în casa unui muribund își punea pălăria pe pat. Niciodată nu pot sta 13 persoane la masă, pentru că e un număr care amintește de cina cea de taină și de trădarea lui Isus.

Odată create superstițiile și transmise din generație în generație, a fost creat și antidotul. Cum te poți apăra,  așadar,  de nenoroc, de ghinion, de influențele negative ale celor din jur, de blesteme, de farmece, cum poți atrage norocul sau soarta bună spre tine? Romanii au găsit antidotul și au împânzit orașele cu el:  în situl arheologic de la Pompei (unde este conservat orașul antic, îngropat de Vezuviu, după erupția sa din anul 79 d.Hr), au fost scoase la suprafață sute de organe sexuale masculine, în teracotă, ceramică, piatră, care erau așezate de romani în toate colțurile orașului sau deasupra caselor, pentru a le proteja de spiritele malefice și pentru a aduce noroc. Obiectele erau însoțite de inscripția, în latină, hic habitat felicitas (aici locuiește fericirea). Organul sexual masculin avea, pentru romani,  valoare apotropaică,  fiind un simbol al fertilității, al bunăstării, și îl expuneau inclusiv în spațiile publice tocmai pentru a fi protejați de întâmplări nefaste și nu pentru că erau obsceni.

Mai aproape de zilele noastre, antidotul mult mai utilizat, mai ales la Napoli, este cornul roșu, care trebuie să fie din coral, făcut de mână, nu trebuie cumpărat, ci primit în dar. Cornul roșu nu lipsește din nici o casă, mașină, magazin, birou, instituție publică, foarte des este purtat la gât, lângă o cruciuliță, ca expresie a sacrului și profanului care stau la baza întregii culturi napoletane. Pe lângă obiectul in sine, funcționează, în mod indispensabil, gestul coarnelor, reprezentat doar cu arătătorul și cu degetul mic în sus. Acest gest a intrat atât de profund în limbajul non-verbal încât a fost utilizat în repetate rânduri chiar și de unii președinți ai Italiei, atunci când li se făceau urări nedorite,  dar și de fostul premier Silvio Berlusconi, în pozele de grup de la întâlnirile la nivel înalt. În imaginarul colectiv, acest simplu gest are puterea de a trimite înapoi la expeditor orice formă de manifestare negativă, verbală sau non-verbală.

Pe cât sunt de numeroase și ciudate superstițiile, pe atât de amuzante pot fi antidoturile, spre exemplu, să atingi o cocoașă îndepărtează răul, așa încât și astăzi puteți vedea pe străzile din Napoli persoane care se apropie de un cocoșat și îl salută ca pe un vechi prieten, atingându-i ușor cocoașa.  Dacă nu ai un cocoșat pe aproape, poți pune mâna pe un obiect de fier sau, pentru bărbați, antidotul e mult mai simplu și la îndemână, e același simbol al fertilității și al bunăstării folosit în antichitate de către romani.

P.S. Mulțumesc lui Matei, fiul meu, care m-a ajutat la munca de documentare pentru a scrie articolul.

“Pasta al dente” e un concept de bază al bucătăriei italienești, e atât de important încât apare și în cântecul lui Toto Cutugno “L’Italiano”. Pasta nu trebuie să fie nici crudă nici prea fiartă, când o gustați să vedeți dacă e fiartă trebuie să o “auziți” între dinți. În ceea ce privește spaghetti există o metodă simpatică și originală care vă ajută să înțelegeți că sunt fierte “al dente”: luați un fir de spaghetti și dați-l de pereți, dacă rămâne lipit, înseamnă că e fiert.

Dietoglogii au stabilit că pasta “al dente” e mai ușor de digerat, pentru că amidonul absoarbe mai puțină apă, în plus, reducând timpul de fierbere se păstrează proprietățile nutritive,  iar indicele glicemic e mai scăzut.  Orice regim de slăbire în Italia are la bază faimoasa dietă mediteraneană ( declarată patrimoniu Unesco), cu condiția ca pastele să fie fierte “al dente”.  Adesea când sunt în țară și merg la cină la prieteni, decid să gătească în cinstea mea paste. De obicei nu critic, observ doar, pentru că nu vreau să par arogantă. Iată două greșeli fundamentale: prima, sarea se adaugă doar în momentul în care apa începe să fiarbă, pentru că se știe că apa sărată fierbe la o temperatură inferioară a celei fără sare. În plus, vor rămâne pe oala în care ați fiert pastele urme albe de sare, care vor denatura procesul de fierbere pe viitor. A doua greșală pe care trebuie să o evitați: nu spălați pasta după ce o luați de pe foc, pentru că pierde stratul de amidon indispensabil nu numai pentru o bună digestione a pastelor, dar și pentru amalgamarea lor cu sosuri. Pasta se clătește doar dacă o serviți rece, sub formă de salată. Iată alte secrete care vă vor ajuta să gătiți pastele așa cum cere tradiția italiană:

• Alegeți forma pastelor in funcție de sosul cu care doriți să le gătiți. Dacă pastele sunt groase, sosul trebuie să fie consistent și bogat. Pentru spaghetti, e de preferat să le gătiți doar cu ulei sau unt și brânză, macaroanele subțiri și scurte zite, le puteți găti cu ragu de carne, smântănă sau ciuperci. Dacă ați ales pasta scurtă și groasă, e de preferat să o gătiți la cuptor..
• Un alt aspect important este modul de fierbere a pastelor. Pasta trebuie fiartă în apă multă, într-o oală largă și nu foarte înaltă, astfel încât căldura să iradieze uniform. E important să nu umpleți prea tare oala cu apă, pentru că in timpul fierberii, pastele își măresc de trei ori volumul.
•  Puneți pastele doar după ce apa a început să fiarbă, iar în momentul în care pastele încep să fiarbă, dați focul mai mic
• Pentru ca pastele să fiarbă uniform amestecați tot timpul, cu furculiță de lemn, iar dacă gătiți pastă cu ou, e indicat să adăugați o lingură de ulei în apa în care fierbe
• Dacă rețeta cere ca pastele să rămână câteva minute pe foc într-o tigaie în care să le amestecați cu sosul, nu le strecurați de tot, astfel incât se vor amalgama mult mai bine.

Despre modul în care presa din Italia reflectă imaginea românilor, cea mai mare comunitate de emigranți din peninsulă, s-a vorbit si se va vorbi încă mult. S-au făcut dezbateri, s-au cheltuit milioane din banii publici pentru a promova imaginea românilor din Italia, cu campanii scumpe și inutile, subiectul e prea complex pentru a fi tratat superficial și nici nu cred că pot fi emise judecăți care să nu pară mai degrabă prejudecăți, înrădăcinate deja în mentalitatea colectivă, din păcate. Nu vreau să par gravă și prea serioasă, însă nici superficială. Așadar m-am gândit să scriu despre cum au introdus, în ultimii ani, regizori italieni de success printre personajele de film (nu vorbesc de actori, ci de personaje) români. Cred că o prezentare a acestor personaje poate fi sugestivă pentru ceea ce ne place să numim “percepția pe care o au italienii asupra noastră”. Nu o să fac nici un comentariu, vă las vouă această plăcere .

La vita è una cosa meravigliosa, un film din 2010, al regizorului Carlo Vanzina, tatăl comediilor all’italiana, o are printre personaje pe Doina, tânăra iubită a unui polițist care, în timpul unor interceptări telefonice, descoperă că iubita lui româncă era o prostituată de lux (escort). Întrebată de ce face meseria asta, se justifică spunând că vrea să deschidă o pompă de benzină în România. (aici există un joc de cuvinte cu conotații sexuale, legat de cuvântul pompă, referindu-se la sexul oral).

În filmul Pazze di me, de Fausto Brizzi, ce altceva decât badantă poate fi Bogdana, o româncă ce are grijă de bunica familiei, o cercetătoare genială, bolnavă de Alzheimer. Aiurită, comodă, superficială și amatoare de cafea, Bogdana e printre protagonistele filmului.

Un boss in salotto, e un film recent care a avut mare succes în Italia. Într-o scenă aproape suprareală și absurdă, personajul central al filmului, un presupus boss al mafiei, se preface că e român, un fel de servitor într-o familie burgheză, vorbește o limbă română inexistentă amestecată cu napoletana, se lansează într-o teorie despre “bagascia” (care înseamnă femeie de stradă, în italiană), explicând că în română înseamnă “mămăligă”, cântă un cântec în napoletană și spune că este vorba de un cântec de dragoste foarte cunoscut în România.

Sotto una buona stella, regizat de Carlo Verdone, într-una dintre scenele inițiale, protagonista se preface că e româncă, angajată de o familie să zugravească, să repare, să restructureze casa și, scuzându-se cu evident accent estic, spune că a confundat fusul orar din Italia cu cel din București și a început lucrările prea devreme, deranjând astfel vecinii. În același film, într-o altă scenă, același personaj se preface că e badantă, tot româncă.

Într-o serie tv de mare success transmisă de Rai, Fuoriclasse, dedicată adolescenților, exista un personaj, un elev român, foarte sârguincios, ambițios, cu părinți români care țin foarte mult ca băiatul lor să fie premiant. Scenaristul a considerat poate că un astfel de personaj e atipic și l-a implicat într-o scenă de delincvență, în care băiatul nu ezită să fure un pistol, să încerce să jefuiască o benzinărie, și asta doar pentru că i l-a cerut fata de care era îndrăgostit. Aceeași fată care, într-o altă scenă, îi cere băiatului să-i spună vorbe de dragoste doar în română.

În fine, filmul de debut regizoral al lui Alessandro Gassman (film în care joacă și Mădălina Ghenea), cu titlul Razza bastarda e o reinterpretare cinematografica a unui spectacol teatral “Roman e il suo cucciolo”, care a avut un succes extraordinar în Italia. Filmul, patronat de Amnesty International, reia o temă de actualitate, cea a integrării emigranților, și o tratează în modul cel mai serios și dramatic cu putință. Protagonistul, interpretat chiar de Gassman, e un român, Roman, un comerciant de droguri, care trăiește la periferia societății și care încearcă să îi ofere un alt viitor fiului sau, Nicu. Filmul e centrat în jurul raportului complicat și adeseori exploziv între tată și fiu. Personajele vorbesc un amestec de română, romanes și dialect roman. atmosfera e apăsătoare, dominată de agresivitate, de degradare morală și de violență exacerbată. Filmul a avut mare succes la critică și la public.

O să vă întrebați probail, la fel ca și mine, când vor dispărea stereotipurile în ceea ce-i privește pe români și vom întâlni în filmele italienești personaje ca: un medic, un profesor, un pictor, un cercetator români. Mă tem că e o intrebare retorică.

M-am născut într-un sat din Transilvania unde peste 80% dintre locuitori erau maghiari, am învățat să vorbesc amestecând româna și maghiara cu ușurință, pentru că prietenii mei de joacă erau toți maghiari, educatoarea mea era româncă, vecina noastră care avea grijă de noi când ai mei erau la serviciu era unguroiacă și se numea Marinéni. Pistàbacsi ne ducea cu șareta la școală și pe tata îl ducea pe teren (tata era primarul comunei și, în timpul liber, era instructor al ansamblului de dansuri populare ungurești). Prietena mea cea mai bună era unguroiacă, se numea Suszana, dar eu îi spuneam Boby. La 8 ani m-am mutat la Bistrița, un oraș săsesc din Transilvania, unde toate școlile aveau secții in limba germană, sașii erau încă numeroși, asta înainte de a emigra în Germania, mă plimbam prin oraș și mi se părea un mic Turn Babel, se vorbea româna, germana, maghiara și romanes. La școală prietena mea de suflet se numea Edith, mama săsoaică și tata maghiar, vorbea fluent trei limbi și avea blugi nemțești pe vremea comunismului. La liceu am studiat franceza și germana, pentru că vroiam să vorbesc cu Edith nu doar în română, ci și in germană. Facultatea am facut-o la Cluj, Koloszvàr, Klausenburg, oraș multiethnic, multicultural și, implicit, multilingvistic. Uneori când intram in vreun magazin eram salutată în maghiară și eram intrebată ce doresc tot în maghiară. Nu am reușit să învăț foarte bine maghiara și acum îmi pare rău. Eram prinsă cu rusa, pe care o studiam la facultate cu speranța că voi citi Anna Karenina în rusă, ceea ce s-a și întâmplat, dar mult mai târziu. Pe lângă rusă și franceză, am învățat portugheza, pentru că profesorul de portugheză era un om fascinant. În ultimul an de facultate am câștigat o bursă de cercetare în domeniul literaturii portugheze și am zburat spre Lisabona, unde am stat un an de zile. Am învățat portugheza, m-am îndrăgostit de Lisabona, de portugheză, de Pessoa, de fado, de saudade și am citit zeci de cărți în portugheză. După ceva ani am câștigat o bursă de jurnalism independent și am stat 5 luni în Danemarca, unde am încercat să învăț daneza, m-am dedicat studiului cu toată seriozitatea, am încercat toate metodele, inclusiv cea despre care se spune că funcționează impecabil, m-am îndrăgostit de un danez. Am învățat suficient cât să înțeleg când îmi susura “Jeg elsker dig”, “te iubesc”. De 12 ani trăiesc în Italia, in sud, la Napoli. Italiana e a doua limbă, chiar dacă limba mea se suflet rămâne tot portugheza. Am trăit jumătate din viața mea de până acum învățând limbi străine și am avut norocul să o fac nu în biblioteci, sau nu numai în biblioteci, dar mai ales trăind alături de vorbitorii de maghiară, germană, portugheză, daneză, italiană. M-a fascinat mereu să înțeleg filozofia unui popor prin intermediul limbii, a structurii lingvistice și, credeți-mă, e o experiență fără egal. Crearea unui blog bilingv mi s-a părut o consecință firească a unui parcurs lingvistic complex, care are un început, dar nu și un sfârșit.