Am făcut armată în primii trei ani de facultate, am mărșăluit cu pușca Kalașnikov pe umăr,  vara, sub un soare dogoritor, prin lanuri de porumb, simulând războaie și dezamorsând bombe artificiale; am făcut practică agricolă, la cules de mere, iar toamna era așa de arămie și noi, filoloagele,  așa de visătoare, încât până și norma zilnică, pe care trebuia s-o realizăm, ni se părea exaltantă; am făcut și eu parte din programul științific de alimentație rațională, elaborat, prin anii ’80 de către regimul comunist, și, studentă fiind, mi-am petrecut multe ore la coadă la alimente, cu cartela în mână, pe care se consemna cât ulei, cât zahăr sau câtă pâine aveam dreptul să consumăm într-o lună.

Când povestesc toatea astea vreunui tânăr pe care revoluția l-a prins împingând sania pe derdeluș sau uitându-se la desene animate, mă privește de parcă aș veni de pe altă planetă,  sau din altă epocă. Îmi dau seama că, de fapt, are dreptate, pentru că eu vin,  cu adevărat,  din altă epocă, cea de aur.

Revoluția m-a prins aproape locotenent în rezervă al Armatei Române, după cei tre ani de militărie obligatorie,  făcuți în timul facultății.  Scăpai de armată doar dacă o comisie medicală te considera inapt, pe motiv de boli grave sau de…platfus. Dacă te declara “apt necombatant”, făceai armată, doar că nu mergeai pe front, în caz de război.

O dată pe săptămână, miercurea,  coridoarele Facultății de Litere din Cluj erau invadate de uniforme, părea un adevărat câmp de război, doar că armele noastre, la 19 ani, erau visele, metaforele, ideile…Paradoxal, însă, uniformele erau o pată de culoare în scenariul gri, întunecat și friguros al sălilor de curs cu pereți monotoni, cu tavane înalte și cu lumină zgârcită.

Miercurea,  ne era interzis să ne rătăcim,  aiurite, prin labirintul facultății, să coborâm scările,  grăbite, sărind câte două o dată, să poposim în fața ferestrelor,  fascinate de dansul norilor sau de toamna ruginie; miercurea urcam treptele hotărâte și sigure pe noi, iar singura muzică permisă era cea a bocancilor “războinici”,  care răsunau pe coridoare.

Când superiorii intrau în sala de curs,  ne ridicam în picioare și salutam militărește,  ducând mâna dreaptă, cu degetele perfect întinse,  lipite unele de altele,  spre tâmplă. Săptămâni întregi am repetat salutul, pentru că niciun deget rebel nu avea voie să se miște aiurea. Ni s-a spus că trebuia să salutăm toți ofițerii pe care îi întâlneam pe stradă, altfel vom intra în consemnare, așa că, la început, îi salutam pe toți cei în uniformă, inclusiv ceferiștii,  de teamă ca nu cumva să fim pedepsite. Nu înțelegeam de ce se amuzau așa de copios,  când treceam pe lângă ei!

Iarna,  mantaua de postav îmi dădea mari bătăi de cap, era grea, strâmtă și rigidă,  nu reușeam să mă îmbrac singură,  așa că o trezeam pe sora mea,  la 7 dimineața (milităria începea la ora opt), să îmi țină mantaua în care brațele îmi alunecau cu greu. Aveam uniformă de vară și uniformă de iarnă. Cămașă din doc, pantaloni, veston, manta, bonetă și căciulă. Cureaua lată, cu stemă, era singura care ne scotea,  cât de cât,  în evidență feminitatea, ascunsă “regulamentar”,  sub cămașă și veston. Nu aveam voie să ne fardăm și nici să purtăm cercei mari.

La orele de teorie luam notițe despre tehnici de luptă şi de apărare, cu precădere împotriva atacurilor chimice, biologice sau chiar atomice,  dar și despre desfacerea şi reasamblarea unui AKM rusesc (Automatic Kalașnikov Modernizat) sau despre dezamorsarea unei bombe. Urma partea de instructaj practic, făcută de căpităniţele-locotenent, cu alinierea în dispozitiv și marş cu aferentele comenzi: Drepți,  pas de defilare,  pas de manevră-marș, pe loc repaus, stânga împrejur și niciodată dreapta împrejur… Săpam adăposturi cu o lopăţică pe care o purtam fiecare la brâu. Căram după noi Kalașnikov-ul greu, măşti de gaze, truse sanitare. Montam și demontam pușca în dotare și,  de multe ori,  ne rămâneau piese în plus, pe care habar nu aveam unde să le așezăm.

Mergeam,  de trei ori pe an,  la trageri,  la poligon, duminica dimineața, indiferent de anotimp. Ne întorceam cu umărul stâng vânăt, sau dislocat, din cauza reculului,  mult prea puternic pentru brațele noastre fragile și inexperte. Foarte rar nimeream ținta, chiar dacă, în momentul în care pleca glonțul, aveam senzația că va ajunge fix în mijloc. Majoritatea gloanțelor se pierdeau, însă,  prin lanuri sau pe câmpurile din jur.

Pe drumul spre locul de instrucţie şi înapoi cântam cântece ostăşeşti şi patriotice de răsuna tot Clujul și, înlăuntrul nostru, încercam să dăm un sens experienței absurde pe care o trăiam, apelând la Kafka, Orwell, Ionescu sau Hasek, cu al său brav soldat Svejk.

Când am depus jurământul, de ziua Armatei Române, înconjurați de părinții emoționați,  veniți să ne vadă din toate colțurile țării, am avut, pentru prima oară,  sentimentul că devenisem,  cu adevărat,  soldați, că nu era o farsă sau o comedie, că eram noi cele care defilau cu pușca pe umăr, prezentând onorul militar în fața superiorilor, și nu niște marionete dezmembrate,  care o luaseră razna, în pas cu vremurile nebune.

În comparație cu armata, practica agricolă era o experiență idilică, aproape bucolică. Îmi amintesc primul an: toamna era blândă cu noi și ne răsfăța cu lumina caldă, cu cerul sticlos, cu pământul învelit în frunze aurii, cu vântul leneș și dulceag. Livada era atât de mare încât ne pierdeam printre copaci, aveam normă zilnică de mere,  pe care trebuia să le culegem,  sub supravegherea profesorilor. Mi-a rămas în memorie o imagine: profesorul Ion Vartic (critic literar și teatrolog extraordinar), și Ioan Gyuri Pascu (actor, compozitor,  fost membru al grupului Divertis),  pe atunci student în ultimul an la Filologie, improvizau în fața noastră, în fiecare zi, un spectacol plin de haz și de umor subversiv, motiv pentru care pauzele deveneau mai lungi decât orele de muncă. Eram așezați, în cerc, pe lăzi de aprozar, și livada se transforma, ca printr-o magie,  într-un teatru ideal, în care nimeni nu ne cenzura ideile, gândurile, emoțiile, pentru că nimeni nu ne impunea altă normă zilnică decât cea a merelor recoltate. Livada era insula noastră de libertate, atât de prețioasă la sfârșitul anilor ’80, când totul devenise raționalizat, de la ulei, zahăr sau pâine, la idei, vise și cuvinte.

Îmi amintesc un banc care circula pe vremuri. Doi prieteni se reîntâlnesc după multă vreme.  “Ce bine era pe vremea lui Stalin, mă!”. Celălalt răspunde: “Cum să fie bine, te-ai tâmpit? Ai uitat cum ne săltau de pe stradă pentru nimic?”. “Da, dar eram așa de tineri…” 

Taximetristul care mă duce în centru e revoltat că ungurii au ocupat toată zona,  ca să organizeze Zilele culturale maghiare, acolo unde merg și eu, de altfel. De la centrul Clujului “ocupat”, a ajuns rapid la întreaga Românie, pe care, spune el, Băsescu a “vândut-o ungurilor”. Băiatul meu, de 11 ani,  mă întreabă,  nedumerit,  de ce e așa de supărat șoferul și,  cum adică Băsescu a vândut țara?  Nu am la îndemnă nici un răspuns,  care să nu presupună o lecție complicată de istorie,  pe care știu bine că nu are cum s-o înțeleagă,  și una despre Clujul multicultural, multietnic și multilingvistic,  în care am trăit,  înainte de a pleca în Italia. Nici pe asta nu ar avea cum s-o înțeleagă, așa cum nu au înțeles-o nici prietenii mei italieni care, fără să fie rasiști, au,  încă,  limite în a accepta noțiunile de multilingvism și multietnic. Ca să nu mai vorbim că, nicidecum nu au înțeles cum de minoritatea italienilor din România are reprezentant în Parlament, la fel ca maghiarii, romii, sașii, turcii etc. Ei preferă termenul de comunitate etnică și se feresc, încă, de cel de minoritate. Dar asta e altă poveste, și ea,  complicată.

Coborâm din taxi și ne pierdem prin mulțimea care a invadat zona Universității și Piața Matei Corvin,  ne plimbăm și noi printre tarabe, ne minunăm de câte lucruri minunate vedem, ne răsfățăm simțurile cu tot felul de parfumuri și mirodenii. Matei se oprește să își cumpere kurtos kalacs, iar când e întrebat, în maghiară, cum să fie, răspunde,  în engleză, only sugar, apoi, în română, numai cu zahăr. Se întoarce fericit de izbânda sa lingvistică. Se oprește, apoi, la o masă unde doi tineri îi învață pe copii să rezolve cubul lui Rubik (să nu uităm că a fost maghiar cel care a inventat faimosul cub, Erno Rubik), stă vreo jumătate de oră și,  apoi,  mă întreabă cum se spune mulțumesc în maghiară,  pentru că vrea să le mulțumească băieților. Koszonom szépen. Atât îmi mai amintesc și eu din copilăria mea trăită într-un sat unguresc din Ardeal, Nimigea.

Ascultăm un concert de muzică de operă, apoi Matei merge, împreună cu prietenul,  Darius,  în curte la Liceul Bathory ( unde îmi amintesc că am fost,  acum mulți ani,  în comisia de bacalaureat și mă minunam de cât erau de bine pregătiți elevii maghiari la literatura română!).  La Bathory sunt amenajate terenuri de tenis, fotbal, baschet, e plin de copii, supravegheați de instructori de sport. Matei și Darius încep un meci de tenis cu doi copii, care vorbesc germană, dialogul e multilingvistic, între română, italiană și germană, rezultatul a fost că au jucat împreună mai bine de o jumătate de oră, deci, am dedus, că s-au înțeles.

Între timp, mă plimb cu prietena mea din vremea facultății,  Luciana, întâlnim mulți prieteni români, care laudă organizarea acestui eveniment, unii vorbesc de “viziune”,  în timp ce degustează produse culinare delicioase, oferite de tarabe cu translator. Întâlnim mulți turiști, italieni, francezi, spanioli, nemți…Luciana mă întreabă dacă mă simt autohtonă sau turistă … Grea întrebare. În orice ipostază aș fi, mă simt bine și nu mă deranjează absolut deloc că “ungurii au ocupat Clujul”!  De vină o fi faptul că m-am născut într-un sat unguresc, în care am trăit 8 ani? Îi povestesc despre Nimigea, despre Pista bàcsi,  care ne ducea cu trăsura la școală și avea un păr,  în curte,  cu pere cu miez roșu,  care mi se păreau magice, despre Mary néni,  care făcea cele mai bune prăjituri, despre Erzsi,  care își justifica toate eșecurile sentimentale cu fraza “bunurile nu au noroc”, despre prietenii mei de joacă, toți maghiari, despre tata care, primar fiind într-un sat unguresc, a învățat maghiara…

Întâlnim o fostă colegă de facultate, unguroaică,  Gyongy, cu care depănăm amintiri, din altă epocă, tot fără vârstă și fără naționalitate. Admirăm,  în complicitate,  câțiva unguri frumoși,  pe care îi vedem în jur,  și ne lansăm în dezbateri…”antropologice”, pe marginea unui studiu publicat acum câțiva ani,  în Italia,  și care arăta că, după o lungă perioadă de dominație, italienii fuseseră detronați de către unguri în clasamentul celor mai buni amanți europeni.  Latin lover-ul era, de fapt, urmaș al lui hunilor!

Mergem să ne recuperăm copiii de la joacă, pe notele unor arii de opere, în maghiară, care răsună de pe scena amenajată în fața Universității Babeș Bolyai. Lumea e tot mai multă și spațiul devine prea strâmt pentru amestecul de popoare, limbi și culturi care au umplut străzile. Ne așezăm la rând să mâncăm un gulaș. Îmi amintesc de niște prieteni italieni,  care lăudau gulașul pe care l-au mâncat,  pentru prima oară,  la Bucarest..sau Budapest…nu-și mai aminteau, confuzia toponimică e încă frecventă, în italiană e diferență de două litere, între care se înghesuie, însă, secole de istorie complicată.

Paraclisul copilăriei mele miroase a tămâie, a iarbă proaspăt cosită și a flori uscate de busuioc. Pe înserat, când urcam spre biserică, se trezea și regina nopții, care împrăștia în aer un parfum îmbătător. Dacă închid ochii și mă gândesc la serile de august,  în satul bunicilor mei, mă copleșesc amintiri învăluite în parfumuri pe care,  în zadar,  le-am tot căutat,  adulmecând prin lumea largă, pentru că ele există doar înlăuntrul meu și prind, din nou, viață,  numai atunci când mă întorc în locurile unde le-am simțit pentru prima oară.

Frunzele de busuioc pe care le rup,  atunci când gătesc,  pentru a da aromă vreunui sos italienesc, nu au, nicidecum, mirosul florilor de busioc pe care le țineam în mâinile mici și umede, împreunate spre rugăciune, atunci când îngenuncheam în fața altarului, împreună cu ceilalți copii, seară de seară, la Paraclisul Maicii Domnului. Nicăieri în lume, iarba cosită nu are parfumul tăios și amar, de iarbă, mir și lumânări, pe care îl avea în curtea bisericii de pe deal. Cât despre regina nopții…trebuie să aștept să vin acasă, ca să mă amețească cu parfumul ei, în nopțile lungi de vară.

Am crezut,  întotdeauna,  că Mintiu,  satul cu câteva sute de suflete, în care îmi petreceam vacanțele, ar putea fi spațiul mioritic despre care vorbea Blaga, un spațiu înalt și indefinit ondulat, cu geografia sa mitologică în care săteanul și-a fixat locuința. Satul fusese ridicat într-o vale, unde ajungeai la capătul unui drum de țară ingust și șerpuit, străjuit de câmpuri de porumb și floarea soarelui, drum care urca mereu, până la Crucea Satului, apoi cobora spre o vale,  care mi se părea mereu însorită, primitoare și caldă,  ca o îmbrățișare. În jur, se întindeau dealuri,  cât vedeai cu ochii, într-o ondulare continuă, precum era și cadența sătenilor, la vorbă și la suflet.

La Mintiu, viața satului, în întregimea ei, avea un sens cosmic, totalitar, iar eu mă simțeam parte din ea. Ritmul vieții era dictat de anotimpuri și urma o ordine care nu devenea,  niciodată, facultativă sau subiectivă. Tot ceea ce se întâmpla era în firea lucrurilor: seceta, trăznetele, moartea…Nu i-am auzit niciodată pe săteni vorbind despre destin, dar i-am auzit,  adesea,  spunând așa i-a fost dat, sau așa i-a fost scris, nu cu resemnare sau cu fatalism, ci, mai degrabă, cu înțelepciune și pace.

La Mintiu, nu se întâmplau lucruri nedeslușite, fiecare avea un sens pe care oamenii îl descifrau cu ușurință, nu din cărți, ci din natură. Toate răspunsurile la marile întrebări se aflau acolo.

Eram copil și totul mi se părea fascinant, uluitor, misterios. Așteptam vara ca să mă pot întoarce în paradisul meu. Așteptam luna august ca să pot merge la Paraclis, cu prietenii de joacă, la biserica de pe deal.

Drumul până la biserică mi se părea lung și urcușul anevoios, iar atunci când intram înăuntru,  eram copleșită de altarul larg și de tavanul înalt spre care ridicam ochii întrebători.  Uneori,  urcam în balconul din fața altarului, pe o scară îngustă și întunecoasă, pentru că eram curioasă să privesc,  de sus, imensitatea bisericii.  Îmi plăcea mirosul de busuioc și tămâie din biserică, îmi plăcea să ascult cântecele bisericești, îmi plăcea să îi privesc pe bătrânii satului făcând mătănii, în timp ce murmurau rugăciuni.

Noi, copiii, ne întorceam de la Paraclis cântând, iar drumul ni se părea nesfârșit. Ne opream, din când în când, iar din grădinile de flori din fața caselor ne amețea parfumul crinilor și al reginei nopții. Satul se umplea de vocile noastre și de singurul cântec pe care îl știam,  pînă la capăt,  și pe care îl cântam, din tot sufletul (și din toți plămânii!): Sfântă Marie, grai îngeresc/ Inima-mi ție,  cu drag ți-o jertfesc./ Întoarce-ți, o, Mamă, când stăm în nevoi, /Ochii tăi blânzi, cu milă spre noi. 

Sigur că,  rostite de niște copii de 9 ani, care se întorceau de la biserică, ținându-se de mână, la căderea serii, cuvintele asteau aveau o forță unică, iar atmosfera se încărca de o religiozitate simplă, primordială.

În 15 august, pe înserat, ne adunam cu toții la intrarea în sat, unde așteptam să se întoarcă pelegrinii de la mănăstirea Nicula. Plecau cu o zi înainte, pe jos, vreo 5 km, până la gară, apoi,  cu trenul,  până la Gherla, și din nou,  7 km, până la mănăstire, batuti pe jos, la pas. Ajungeau seara târziu și își petreceau noaptea sub cerul înstelat, împreună cu alți mii de pelerini, șoptind rugăciuni și murmurând cântece. Bunica nu m-a dus niciodată cu ea în pelerinaj la Nicula, pentru că eram prea mică. Sora mea, însă, a fost o singură dată, avea vreo 12. Își amintește urcușul anevoios până sus, mulțimea de oameni întinsă pe iarbă, învelită în pături, care se ruga,  înălțând, adesea,  ochii spre cer. Unii se rugau și plângeau. Își mai amintește că cerul era atât de aproape și atât de plin de stele,  încât avea senzația că îl putea atinge cu mâna. Și turta dulce colorată pe care i-o cumpăra bunica, de la tarabele din sat, avea tot formă de stele. Probabil rămăsese de la Crăciun…

Eu îmi amintesc perfect cum îi așteptam,  nerăbdătoare,  să se întoarcă de la Nicula: mai întâi,  auzeam șuieratul trenului în depărtare, apoi, un cor nedeslușit,  care se apropia tot mai mult…“O, Măicuță Sfântă, te rugăm fierbinte să ne-asculți de-a pururi marea rugăminte…”. Glasuri de femei răzbăteau tânguit din depărtare, vocile se întrerupeau la fiecare capăt de vers, până când refrenul răsuna în toată valea. Drumul de întoarcere era unduit,  cu urcușuri și coborâșuri, pe care sătenii le numeau moini. Când ajungeau pe ultima dintre ele, deslușeam zeci de umbre cernite de femei și copii, care se țineau de braț, ca într-un fel de lanț uman impresionant. Pe măsură ce se apropiau, auzeam tot mai limpede: “Nu lăsa,  Măicuță,  să perim pe cale, că noi suntem fiii lacrimilor tale…”

Urma o îmbrățișare,  care avea parfum de turtă dulce în formă de stea.

Napoli. Se întâmplă, în anumite zile, magice, ca soarele să coboare peste mare într-o îmbrățișare învăluitoare, aproape imperceptibilă, atât de delicată, încât devine imposibil să vezi linia orizontului,  care separă cerul de mare. Valurile încremenesc, parcă, obosite să tot aștepte un nor rătăcit, care să le astâmpere dansul încins de lumina soarelui. În astfel de clipe, în care aerul e limpede și sticlos, insula Capri, cu stâncile ei calcaroase, în forme ce sfidează gravitatea,  pare suspendată deasupra mării, cu splendoarea ei paradisiacă, desprinsă de tot ceea ce înseamnă terestru.

Există, apoi,  alte zile în care aerul e umed și cade greu, ca o povară, peste mare. O pâclă albăstruie și densă se ridică în jurul insulei, ascunzând-o de privirile lacome ale turiștilor, aflați pe vapoarele care îi poartă în paradis. Ai senzația că cerul s-a aplecat atât de mult peste mare încât a sufocat insula, a înghițit-o. Atunci când Capri devine invizibilă,  vulcanul Vezuviul e și el învăluit în nori, tăinuit și misterios.

Sunt sigură că într-o astfel de zi s-a născut una dintre cele mai frumoase legende napoletane, cea care povestește iubirea imposibilă, sfârșită tragic, dintre nobilul cavaler Vesuvio și tânăra Capri, despărțiți de rivalitatea dintre propriile familii. Un altfel de Romeo și Julieta.

Vesuvio aparținea uneia dintre primele familii nobile din Napoli, era un cavaler aspru, impulsiv, coleric, îmblânzit, brusc, de iubirea pentru frumoasa Capri. Familia acesteia a refuzat categoric căsătoria dintre cei doi și a decis să o îmbarce pe fată și să o trimită departe de bărbatul de care era atât de îndrăgostită. Legenda spune că, în timp ce se afla pe vapor,  tânăra privea cu disperare cum se îndepărta de port. Apoi a îngenuncheat,  a rostit o rugăciune și s-a aruncat în valuri. În locul în care și-a găsit sfârșitul, s-a născut o insulă verde-albăstruie, de o frumusețe copleșitoare, întocmai ca iubirea dintre Vesuvio și Capri. Atunci când a aflat că aleasa lui a murit, Vesuvio a început să plângă lacrimi de foc, între suspine fierbinți. Durerea l-a transformat într-un munte de piatră, înlăuntrul căruia arde eternul foc al iubirii. Legenda poveștește că săgețile de foc, fumul negru și lava incandecentă care ies,  uneori, din munte, sunt încercarea disperată a nobilului Vesuvio de a-și îmbrățișa iubita,  pierdută în mare.

Doar napoletanii puteau fi în stare să creeze o legendă tulburătoare de iubire,  pentru a explica furia nimicitoare a unui vulcan, și doar ei pot să aibă certitudinea că frumusețea desăvărșită a insulei a transformat-o într-un paradis terestru, ca recompensă divină pentru sacrificiul suprem al tinerei Capri, “vinovată” de prea multă iubire.

Adevărul e că un loc cum e insula Capri, ale cărei origini sunt legate de un personaj legendar ca Ulisse (care a creat în Sicilia și în Italia meridională primele comunități grecești),  sau de cultul sirenelor, stabilite la Capreae (numele vechi al insulei),  nu putea să se limiteze la adevărul istoric, fară să dea frâu fanteziei, exprimată în cele mai diverse forme. Nu e o întâmplare că insula Capri a atras, din cele mai vechi timpuri, regi și împărați, poeți și artiști, dar și revoluționari, care au găsit aici adăpost, refugiu, inspirație și intimitate.

Cărțile de istorie scriu că, în anul 29 î.Hr. împăratul Octavian Augustus, întorcându-se din campania militară în Orient, s-a oprit cu navele la Capri. Potrivit scriitorului roman Svetonio, un salcâm bătrân și bolnav, ca prin minune, s-a regenerat,  în momentul în care a trecut Augustus. Împăratul a văzut în asta un semn de bun augur și a decis să scoată insula de sub dominația orașului Napoli, în schimbul insulei Ischia, și să o introducă sub dominația Romei. Octavian Augustus și-a construit aici un palat, iar succesorul său,  împăratul Tiberius, a petrecut la Capri zece ani și a construit 12 vile,  în semn de recunoștintă față de cei 12 zei ai Olimpului. Același scriitor Svetonio spune că împăratul Octavian Augustus ar fi botezat insula Apragopolis,  adică “orașul lui dolce far niente“.

Mai târziu, Capri a devenit destinația aristocrației italiene, britanice și franceze. Bourbonii secolului al XVIII-lea veneau aici la vânătoare de prepelițe, iar în secolele al XIX-lea și al XX-lea,  artiști, poeți, personalități economice și politice și-au găsit inspirația sau odihna pe plajele calcaroase ale insulei.

Pablo Neruda și-a trăit la Capri iubirea pasională și interzisă cu Matilde Urrutia, pentru care își părăsise soția, în vara lui 1951. Iubirea romantică și profundă pentru noua sa muză a inspirat cele mai frumoase poezii de dragoste,  publicate în volumele Versurile căpitanului și Strugurii și vinul, dedicate Matildei. Scriitorul Axel Munthe a scris aici Cartea de la San Michele, în care descrie construirea vilei San Michele, un vis din tinerețe, care se înfiripase în mintea lui o dată cu prima sa călătorie în insulă. Văzuse,  atunci, ruinele unei mici capele și și-a dorit să o cumpere pentru a o repara și a o transforma în loc de odihnă.  Villa San Michele,  construită fără arhitecți profesioniști,  după principiul « cât mai mult aer și cât mai mult soare posibil », oferă, astăzi, cea mai spectaculoasă priveliște asupra insulei și a golfului Napoli.

Iată cum descrie Munthe momentul în care a ajuns la Capri, pentru prima oară.  “Sării de pe corabia ce mă aducea din Sorrento pe plaja mică. Puzderie de băieţei se zbenguiau printre bărcile întoarse cu fundul în sus, ori îşi scăldau trupuşoarele de bronz lucitor în talazurile ce se sfărîmau de ţărm, pe cînd bătrîni pescari cu roşii bonete frigiene îşi cîrpeau mrejele lîngă şoproanele bărcilor, în faţa debarcaderului stăteau vreo şase măgăruşi înşeuaţi, cu bucheţele de flori prinse la căpestre, iar în jurul lor pălăvrăgeau şi cîntau tot atîtea fete, cu spadella de argint înfipte în cosiţele negre şi basmale roşii înnodate în jurul umerilor. Eu n-aveam vreme să cuget; mintea îmi era furată de farmec, inima plină de bucuria vieţii, lumea era frumoasă şi aveam optsprezece ani”.

Rainer Maria Rilke, Joseph Conrad, Norman Douglas sunt doar câțiva dintre scriitorii care puteau fi văzuți pe insulă, în primii ani ai secolului al XX-lea.  Scriitorul englez Graham Greene, o vreme agent secret în Siera Leone, a ales, în 1940, insula Capri ca refugiu. La fel ca și Vladimir Ilici Lenin, care a trăit aici doi ani, între 1908 și 1910, ca oaspete al poetului Maxim Gorki. După eșecul revoluției din 1905, cei doi au creat,  la Capri, Școala de tehnică revoluționară pentru pregătirea științifică a propagandiștilor socialismului rus. În 1970,  la împlinirea a 100 de ani de la nașterea lui Lenin, în grădinile lui Augusto,  a fost dezvelit un bust dedicat revoluționarului rus,  îndrăgostit de Capri și de a sa dolce vita.

Nu a fost singurul, de altfel, dovadă sunt sutele de fotografii în care apar personaje celebre plimbându-se pe străduțele orașului sau așezate la o masă,  în celebra piazzetta, numită Piazza Umberto, considerată,  și astăzi, capitala internațională a mondenității. Au trecut pe aici Charlie Chaplin, Grace Kelly și Prințul Rainier de Monaco, Greta Garbo, Jack Lemmon, Clark Gable, Liz Taylor, Kirk Douglas, Jacqueline Kennedy și Aristotel Onassis.

Îmi place să mi-l imaginez pe Lenin așezat la o masă cu Onassis (frecvent vizitator al insulei Capri, la distanță de câteva decenii),  prinși în vreo partidă de șah sau în vreo dezbatere încinsă pe tema socialismului rus, sub privirea melancolică a lui Rainer Maria Rilke. Așa cum îmi place să mi-i imaginez ascultându-l pe industriașul german Friedrich Alfred Krupp (stabilit pe insulă în 1899), în timp ce le vorbea despre proiectul său ambițios de a construi o șosea,  care să lege partea înaltă a insulei de mare. Șoseaua, inaugurată în 1902, s-a numit Krupp, la fel și grădinile amenajate în jurul ei, până în 1918, când s-a considerat că nu era potrivit un astfel de nume,  german, în plin război mondial. În 1961, consiliul comunal a redat cezarului ceea ce era al cezarului și numele Krupp principalei șosele de pe insulă.

De la Ulisse la Alfred Krupp… sau lungul drum care duce în paradisul terestru…Capri.