Nu am nicio poză în costum național,  pe care să o public pe prima pagină,  ca să vă dovedesc că sunt mândră că sunt româncă, nu m-am prins, niciodată, în vreo horă,  de 1 Decembrie, la poalele Coloseului, sau în alte locuri din Italia,  fluturând un tricolor, dar îi admir pe cei care o fac; nu am stat la rând,  în frig și ploaie,  ca să pot vota, la ultimele alegeri,  și nu am votat pentru că îmi vroiam țara înapoi. Și, totuși, am hotărât să vă scriu.

Nu am plecat pentru că aveam un creier genial,  care se putea realiza doar dincolo,  și nici nu am plecat la muncă, nu intru, așadar,  în categoria căpșunarilor și nici în cea a badantelor.

Nu trimit bani în țară, din simplul motiv că, din fericire,  cei pe care i-am lăsat acasă acum 14 ani, nu au nevoie de banii mei. Plătesc la Sistemul Public de pensii,  ca persoană privată, de vreo 10 ani.  Nu mi-am construit nicio casă în România și am făcut nicio investiție,  nu contribui prea mult la creșterea PIB-ului de la noi, altfel decât cheltuind, cu măsură și cu decență, ceva bani atunci când vin acasă, cumpărând produse românești.  Nu am niciun doctorat și niciun masterat, doar o licență în filologie, (specializare care s-a pierdut în negura vremurilor), obținută la Facultatea de Litere din Cluj, în 1992.

Nu sunt înscrisă în vreun partid, vreo ligă sau vreo asociație dintre cele 94 românești, existente în Italia și prezente pe site-ul Ministerului de Externe. Când lucram ca ziaristă și aveam nevoie de informații sau declarații oficiale din partea reprezentanților românilor din Italia, trebuia să dau zeci de telefoane și eram nevoită să ascult cum fiecare dintre lideri ținea să precizeze că el este adevăratul lider și că,  ceea ce declaraseră alții,  nu conta.

Am votat la toate alegerile din ultimii ani,  dar am evitat să scriu despre politică sau despre politicieni. Sunt un observator atent al realității din țară și păstrez, încă, bunul obicei (sau e doar deformație profesională!) de a verifica, din mai multe surse, o informație pe care o găsesc prin ziare sau pe facebook. Urăsc orice formă de manipulare mediatică și încerc să rămân lucidă și să analizez,  fără patos, ceea ce se întâmplă la noi.  Nu mi-a trecut niciodată prin gând să scriu vreo scrisoare lui Ponta, Johannis, vreunui ministru sau românilor de acasă și să o trimit ziarelor spre publicare. Nu-mi place limbajul agresiv, mustrător și arogant utilizat, adesea,  în unele dintre aceste scrisori de departe. Nu aș fi putut să scriu niciodată despre paralizia mentală a românilor rămași în țară și nici despre micii și uleiul care decid, încă, cine va câștiga alegerile. Nu mă simt în stare să dau sfaturi românilor despre cum să protesteze, cum să se revolte, cum să voteze sau, celor care ne conduc,  despre cum să rezolve problemele României.

Nu-mi place să critic excesiv ceea ce se întâmplă la noi și nici să idealizez ceea ce se întâmplă dincolo, dar,  poate,  doar pentru că nu trăiesc în Germania, Belgia sau Suedia, ci…în Italia, o țară splendidă și imperfectă. Poate că nu iubesc suficient de mult România sau nu am destul simț civic ca să iau atitudine, de fiecare dată când se întâmplă o nedreptate sau un abuz în țara mea. Dar,  ca mine sunt, cred,  milioane de români tăcuți și discreți, fiecare cu povestea lui de viață, pe care și-o trăiește cu demnitate,  sau cu disperare,  prin vreun colț de lume: o sumă de vise, proiecte, izbânzi, frustrări, umilințe, renunțări, doruri…

Nu am scris nimic despre declarațiile nefericite, exprimate în limbaj de mahala,  ale fostului ministru Ioan Rus,  dar nu m-am simțit jignită, personal, doar pentru că aparțin și eu diasporei.  Poate pentru că eu nu trimit bani acasă… M-a revoltat faptul că un membru al guvernului poate să aibă un astfel de limbaj, dar m-a deranjat și solidaritatea excesivă a românilor din țară cu căpșunarii, altădată blamați, exprimată,  patetic,  în texte ipocrite, publicate în presă. Nu am înțeles de ce e nevoie ca cineva să ceară scuze românilor din străinătate,  pentru ceea ce statul român nu face pentru ei și pentru copiii lor, lăsați acasă.  Mă enervează că se atribuie, în mod fals, diasporei capacitatea de a alege președinți sau de a schimba guverne și miniștri și i se atribuie o atitudine generală de aroganță și superioritate față de cei rămași, cu scopul de a crea o ruptură profundă,  care să dezbine și mai mult societatea românească.  Mă enervează modul golănesc în care unii avertizează, amenințător: Nu te lega de diasporă! 

În fine, cred că acest cuvânt, diasporă, merită mai multă atenție,  atunci când e utilizat,  în mod excesiv, în diverse forme fără fond.

Diaspora e un cuvânt de origine grecească, care înseamnă “diseminare”. Descrie procesul de migrare a unui întreg popor, obligat să-și abandoneze propria țară și să se răspândească în toată lumea. Adesea e confundat cu termenul de “migrație”. Diaspora, în realitate, e o mișcare forțată a unui grup omogen minoritar, într-o altă țară decât cea proprie, grup care manifestă dorința comună de a se putea întoarce în țara de origine.  

Îmi imaginam altfel Napoli, mi-au spus toți prietenii să nu vin pentru că e murdar, cu străzile strâmte, pline de gunoaie, că e periculos, plin de hoți și mafioți care se împușcă în stradă…

Am auzit de atâtea ori cuvintele astea încât nu mă surprinde să le aud,  din nou, în timp ce mă plimb prin oraș, cu sora mea și cu o prietenă, venite în vizită, încărcate de planuri de vacanță, de informații turistice, de sfaturi primite din partea altor români, turiști prin Italia, mulți dintre ei ghidați, din păcate,  de prejudecăți și stereotipuri și care nu au coborât mai jos de Roma.

De când sunt în Italia nu fac altceva decât să explic italienilor că România nu e suma stereotipurilor cu care sunt obișnuiți să ne descrie țara și pe noi, românii. Pe de altă parte,  încerc să le arăt românilor că Napoli nu e nici mai periculos, nici mai murdar și nici mai haotic decât alte metropole ale lumii, dar e, cu siguranță, unul dintre locurile cele mai fascinante și mai surprinzătoare, care se dezvăluie, însă, doar călătorului curios, ingenuu, necontaminat de prejudecăți. Napoli e unul dintre acele orașe în care un turist nu face o simplă călătorie geografică, ci trăiește o experiență de viață autentică, o călătorie interioară, pentru care nu are nevoie de hărți sau ghiduri comerciale, ci doar de cele cinci simțuri, pregătite să răspundă tuturor provocărilor.

Așadar, mă plimbam zilele trecute pe străzile orașului și mă bucuram că turistele,  pentru care m-am improvizat ghid,  erau cucerite de Napoli,  un oraș care nu li se dezvăluia, nicidecum, așa cum și-l imaginaseră. Era curat, vesel, haotic (dar un “haos organizat”, cum spun napoletanii), era o explozie de culori, de parfumuri, de arome, un amestec sublim de stiluri arhitectonice, un amalgam armonios de influențe culturale, de evenimente istorice și legende misterioase. Orice stradă, orice piață, orice clădire are istoria ei, atestată documentar,  dar explicată prin magie, ezoterism și superstiție, așa cum le place napoletanilor.

Plimbarea noastră prin Napoli a fost, de fapt, o incursiune prin acele locuri despre care nu-ți ajunge o zi întreagă să povestești și ai senzația că tot a mai rămas ceva nespus, cum ar fi, spre exemplu, Castel dell’Ovo, cel mai vechi castel din oraș.  Numele lui se datorează unei legende, al cărei protagonist este poetul latin, Virgilio, considerat în Evul Mediu, un adevărat magician, cu puteri taumaturgice, împotriva spiritelor rele, inițiator al primei școli de magie.  Încă din anul 300 d.Hr, se narează că orașul ar fi protejat de o aura magică a lui Virgiliu. Se spune că poetul ar fi ascuns, în subteranele castelului, un ou, introdus într-o carafă de apă, închisă într-o colivie de fier,  legată de o grindă de stejar. Oul avea scopul să mențină și să susțină din temelii castelul. În cazul în care oul s-ar fi spart, legenda spune că ar fi provocat nu doar dărâmarea castelului, dar și o serie de catastrofe,  care ar fi lovit orașul. Nimeni nu a găsit încă oul, iar castelul e în același loc, de peste 1500 de ani!

De la ezoterie la alchimie e doar un pas, de la Castel dell’Uovo la Cappella San Severo sunt mai mulți pași de făcut, dar spectacolul acestui fost loc de cult, acum muzeu, este înspăimântător de frumos. Prințul Raimondo di Sangro, numit și Prințul de San Severo,  este, cu siguranță, cea mai misterioasă figură din cultura europeană, unul dintre cei mai mari alchimiști din secolul al XVIII-lea,  chimist, matematician, filosof, magician, astronom, inventator, obsedat de secretul imortalității.

Numele său e legat,  în mod indisolubil,  de această capelă, și de prezența celor două mașini anatomice umane, reprezentate de către un bărbat și o femeie, al căror sistem venos și arterial a fost mumificat, cu ajutorul unui preparat misterios. Conform unei legende macabre, aceste mașini anatomice sunt, în realitate, corpurile a doi slujitori ai prințului, cărora le-a injectat un lichid special, încă în viață, apoi, după moarte, le-a îndepărtat țesuturile superficiale, pentru a sublinia vasele de sânge, nervii și organele interne. Privind scheletul femeii, se poate observa și fătul pe care îl purta în pântece.  Spectacolul este înspăimântător și misterios, nu doar din cauza preciziei cu care este reprodus întregul sistem circulator, dar și datorită conservării perfecte a celor două schelete. Un experiment lugubru sau opera genială a unui alchimist capabil să modifice structura materiei? Așa cum a făcut-o și în cazul sculpturilor realizate aici, din ordinul său, de către sculptorul Giuseppe Sammartino. Cea mai cunoscută, Cristo Velato (Isus cu văl), este considerată o adevărată capodoperă artistică. În mijlocul capelei apare un giulgiu din marmură transparentă, iar,  sub giulgiu,  se întrevede o statuie de o naturalețe desăvârșită (atât de perfectă încât simți, parcă,  respirația lui Isus), a cărei realizare a rămas un mister pentru cercetători și oameni de știință. Se pare, totuși, că vălul care acoperă statuia nu e din marmură, ci dintr-o stofă foarte fină, pietrificată, de către prințul Raimondo di Sangro, printr-un proces alchimic rămas necunoscut pînă astăzi.

A fost descifrat în schimb, un alt mister, cel al fațadei uneia dintre cele mai frumoase biserici din Napoli,  o capodoperă a artei baroce, numită Chiesa Gesù Nuovo. Fațada, realizată din piatră vulcanică neagră fațetată, reprezintă partitura unui concert. Semnele,  în aramaică,  reprezintă fiecare o notă muzicală. Citite de la dreapta la stânga, de jos în sus, alcătuiesc partitura unui concert de aproape o oră. Un muzicolog maghiar, Lorànt Réz,  a transcris acest concert, pentru orgă, intitulat, cum altfel, decât Enigma, și l-a interpretat,  tocmai în Biserica Gesù Nuovo,  în 2011.

După atâtea mistere și legende, ascunse în castele, biserici și catacombe, am simțit nevoia să ne întoarcem pe străzile frenetice ale orașului,  în mijlocul napoletanilor veseli și gălăgioși, pentru că turistele mele tot mai fascinate de acest loc, erau curioase să vadă dacă tot ceea ce am scris eu pe blog, Despre Napoli și napoletani,  era adevărat. Au putut vedea cu ochii lor că, de cele mai multe ori, semaforul e doar un obiect de decor, că pe o motoretă circulă o familie întreagă, că altarele dedicate lui Maradona sunt o realitate și că ampola cu lacrimile sale e păstrată cu sfințenie, că napoletanii nu sunt niciodată triști, că vorbesc cu voce tare și gesticulează cu vivacitate de parcă s-ar certa tot timpul, că își încep ziua cântând, la o cafea, și o încheie, tot la o cafea, tot veseli.  Au văzut vânzătorii ambulanți de poșete de firmă, false, cu marfa lor de contrabandă expusă pe trotuarul care leagă teatrul de operă cel mai vechi din Europa, Teatrul San Carlo, de eleganta Galerie Comercială Umberto I, și de impunătoarele grădini ale Palatului Regal.

Călătoria noastră s-a încheiat la cafeneaua cea mai faimoasă din Napoli,  Gambrinus, locul preferat al lui Hemingway, Sartre, Oscar Wilde, locul în care, conform tradiției, președintele Italiei, ia micul dejun în prima zi a anului. Gambrinus este cafeneaua în care s-a născut, la mijlocul secolului al XIX,  obiceiul numit il caffè sospeso, cafeaua suspendată. Din cauza crizei și a sărăciei, mulți napoletani nu își puteau permite nici măcar o cafea, așa încât cei înstăriți intrau în bar să bea o cafea și plăteau două, una pentru săracul care va intra după ei și, din prag, îl va întreba pe barman:  C’è qualche sospeso? Astăzi, aproape toate barurile din Napoli au câte o cafea suspendată, care își așteaptă stăpânul.

Îmi place,  la nebunie,  ciocolata, în mod constant și indispensabil, nu depinde nici de fazele lunii și nici de umorile mele schimbătoare. Am citit,  undeva, că dorinţa excesivă a femeilor de a mânca ciocolată poate fi cauzată şi de faptul că aceasta este percepută ca un fel de „fruct interzis”. Altfel spus, din cauza cantităţii de zahăr şi grăsimi, ciocolata este considerată o „plăcere vinovată” la nivel psihologic, antrenând un mecanism de tip „ispită”. Dacă e, într-adevăr așa, atunci pot spune că ispita mea e ciocolata.

Tocmai de aceea decid, în fiecare an, ca în luna mai și în octombrie, să nu mănânc ciocolată. Practic ceea ce catolicii numesc fioretto (cuvânt care,  în italiană,  înseamnă și floricică, făcând referire la florile care împodobesc altarele,  în această perioadă,  dedicată Fecioarei Maria) o formă alternativă de post, care presupune renunțarea, pentru o lună întreagă, la o plăcere culinară, la un viciu sau la o dependență. E un sacrificiu care se face în lunile mariane,  sau în postul dinaintea Paștelui, dar se poate practica în orice perioadă a anului și se poate dedica unui sfânt,  în particular, căruia credinciosul îi este devotat. Sacrificiu, renunțare, abstinență, dezintoxicare, purificare, poate fi numit în multe feluri acest post, care, pentru ortodocși,  poate părea ciudat, dar care, pentru catolici, capătă valențe complexe, nu doar religioase, ci și morale, psihologice și filosofice.

Un fioretto este o probă de tărie de caracter, de răbdare, de voință, a renunța la ceva la care ții cu adevărat, de care crezi că nu te poți lipsi, pentru o perioadă, e un mod de a te măsura cu propriile limite, învățând să dai plăcerilor mai puțină importanță. E un fel de pedagogie a dorințelor,  care se cultivă încă din copilărie. Tocmai de aceea, copiii italieni sunt obișnuiți,  de mici,  să practice, din când în când,  un fioretto, să învețe să renunțe la ceva, fie că e vorba de ciocolată, nutella sau înghețată, dar și la unele dependențe, de natură tehnologică, cum ar fi calculatorul, televizorul sau celularul. În ultima vreme, în care copiii sunt niște victime ale noii tehnologii, natura sacrificiilor pe care le fac e,  mai mult,  de natură digitală și, mai puțin,  alimentară.

Profesoara de religie a lui Matei a explicat elevilor că nu e suficient să renunțe la ceva, ci e important să dăruiască, să facă ceva pentru ceilalți și le-a sugerat să înceapă tocmai din propria casă. Așa că, într-o zi, Matei mi-a spus că vrea să-și facă singur curat în cameră, să arunce el gunoiul și să nu se uite,  seara, la televizor. A durat puțin, dar el era fericit. Zilele trecute a fost ziua unui prieten de-al lui, a sărbătorit cu colegii de clasă, dar a decis să renunțe la cadouri (am aflat,  după aceea,  că “vina” era a aceleiași profesoare de religie). Noi, mamele, am adunat bani și i-am donat unei Asociații pentru copii cu autism. Era un fioretto special, de care colegii lui Matei au fost foarte încântați.

În ultima vreme,  tot mai mulți preoți italieni sugerează enoriașilor, în timpul slujbelor din perioada dedicată Fecioarei Maria, renunțări și abstinențe din cele mai neobișnuite.  Spre exemplu, o lună fără SMS (în parohiile din Modena, Bari și Pesaro),  sau fără facebook (episcopul din Trento a propus o dezintoxicare de rețelele de socializare).  Imaginați-vă,  pentru o clipă, cum ar fi o lună din viața voastră fără să postați nimic pe facebook, fără să dați sute de like-uri zilnic și fără să polemizați pe orice temă cu amicii virtuali! Probabil mult mai grea decât o lună fără înghețată, ciocolată sau pizza!

Am o prietenă,  dependentă de shopping,  care a decis să facă un fioretto particular, singurul care ar avea un sens, din punctul ei de vedere.   După o autoanaliză nemiloasă, a ajuns la concluzia că, în luna mai,   nu va cumpăra nimic pentru ea și nu își va satisface nici un capriciu vestimentar. În primele zile a reușit să stea departe de orice tentație si să evite să intre în vreun magazin. Apoi, s-a gândit că își poate măsura voința și “puterea de sacrificiu”, doar dacă se află în fața unei rochii,  fără de care simte că dulapul ei,  imens și plin,  nu are sens.  Așa că a cutreierat magazinele,  continuând să reziste tentațiilor. Doar că a început să ceară vânzătoarelor (care o cunoșteau!) să-i pună deoparte lucrurile care îi plac și,  acum,  așteaptă 1 iunie să le poată cumpăra. Știe prea bine că e un subterfugiu, dar si-a propus ca,  în octombrie,  să încerce din nou, sau să își propună un fioretto mai realist,  o lună fără pizza sau fără paste. O prietenă psiholog i-a sugerat că ar trebui să înțeleagă, mai întâi, diferența dintre necesar și superfluu și,  doar apoi,  să își propună să se abțină de la cumpărături și asta,  pentru că un fioretto nu trebuie să devină o obsesie și nici o formă de masochism.

Devine, însă, complicat,  când ieșim,  la sfârșit de săptămână,  și comandăm, pentru că fiecare dintre noi are câte o “plăcere vinovată”,  la care trebuie să renunțe,  fie că e pizza,  paste, bere, coca cola sau înghețată, dar ieșirile sunt utile,  fiind o ocazie pentru a ne măsura slăbiciunile sau limitele, dar și pentru a rezista ispitelor…culinare.

Italians do it better! Italienii o fac mai bine!

Când Madonna a apărut, într-un videoclip din 1986 (Papa Don’t Preach), cu un tricou pe care erau scrise aceste cuvinte, mulți au apreciat gestul artistei ca un imn închinat farmecului mediteranean, irezistibil,  al bărbatului italian și al arhetipului său, cunoscut ca latin lover.

Tricoul Madonnei a făcut înconjurul lumii,  iar faima italienilor, ca fiind cei mai mari seducători din toate timpurile, a primit un fel de “certificat de calitate” din partea unei femei, de ale cărei competențe în domeniu nu se îndoia nimeni. Au urmat campanii publicitare, colecții de modă, expoziții fotografice, albume de muzică, filme,  toate construite în jurul aceluiași model masculin, fermecător, amabil, tandru și pasional. Au avut loc dezbateri aprinse, în care sociologi,  psihologi, istorici, critici literari si sexologi au încercat să explice, cu argumente științifice, antropologice sau psihologice,   dacă și de ce italienii “știu să iubească mai bine decât ceilalți”.

O faimoasă sexoloagă suedeză, Milena Ivarsson, ajunsese să recomande pacientelor depresive o terapie alternativă împotriva tristeții, și anume, să petreacă două săptămâni în Italia. Era convinsă că “papagalii” italieni, cum îi numea, sunt în stare să facă minuni, cu arta lor inegalabilă de a cuceri și a seduce, prin ironie, oratorie amoroasă, complicitate și simț al umorului, dar și prin talentul lor de a deveni simpatici,  chiar și atunci când pot părea ridicoli.

După ce,  în Suedia,  apăruse studiul prin care se recomanda așa-numita latin lover therapy, stațiunile maritime din Italia au fost,  realmente,  luate cu asalt de către turistele străine, mai ales cele nordice. Nu am întâlnit încă un italian,  care să nu aibă în paginile sale de memorii nescrise o figură nordică, blondă cu ochi albaștri, cu nume imposibil de pronunțat, dar greu de uitat, căreia să nu-i fi recitat versuri de iubire, pe vreo plajă, la apus de soare și cu care să nu fi numărat stelele căzătoare, în noaptea Sfântului Lorenzo.

În anii ’90,  circula și un banc, pe care italienii îl spuneau cu un soi de orgoliu național. Ce fac italienii seara, când e momentul să facă dragoste? Bărbatul e în pat și femeia e încă în bucătărie. Ce face un suedez, la aceeași oră? Bărbatul e în pat. Și femeia e în pat…cu un italian.  

Dincolo de aspectul, aparent,  frivol al problemei, subiectul e cât se poate de serios, altfel nu s-ar fi publicat mii de pagini despre arta seducției, despre modelul arhetipal al eternului latin lover, despre marii cuceritori care au scris istoria (nu doar erotică) a Italiei.

La început a fost…Iulius Cezar, recunoscut ca fiind primul latin lover din istorie, emblema adevăratului roman, învingător nu doar în războaie, ci și în intimitatea patului imperial. Are prea puțină importanță că era numit soția tuturor bărbaților și soțul tuturor femeilor, pentru gusturile sale,  să le numim “eclectice”,  în materie, pentru că în Roma antică acest lucru nu scandaliza pe nimeni. Viciile arhicunoscute ale celui care a creat Imperiul Roman nu au dăunat deloc imaginii sale. Lista femeilor și a bărbaților pe care i-a cucerit e la fel de lungă ca cea a provinciilor supuse.

Fără îndoială, Giacomo Casanova s-a inspirat din viața erotică tumultuoasă a lui Iulius Cezar. Aventurierul venețian a rămas, împreună cu Don Juan,  simbolul suprem și niciodată egalat al seducătorului prin definiție, cu diferența că italianul Casanova nu era un colecționar de amoruri, cinic și insensibil, ci un scriitor, poet, alchimist, filozof, agent secret, cu alte cuvinte un mister. A avut 122 de femei de care s-a îndrăgostit,  cu adevărat, așa cum reiese din cartea lui de memorii. Adora să vorbească ore în șir cu amantele sale, cuvintele erau atât de importante în procesul de seducție încât,  se spune,  că nu se putea îndrăgosti de cele care nu vorbeau aceeași limbă cu el.  Era un orator fantastic, avea o cultură impresionantă,  dar,  mai ales,  avea curaj să discute despre filosofie, cu Voltaire, despre muzică, cu Mozart, despre politică cu miniștri si regi, despre magie, cu Cagliostro și despre iubire… cu nobilele cucerite de spiritul său irezistibil.

Câțiva ani mai târziu, e rândul lui Niccolò Paganini să asume rolul de latin lover, în ciuda urâțeniei sale proverbiale. Atunci când îl ascultau cântând la vioară femeile îi cădeau la picioare,  erau subjugate de talentul lui artistic,  dar și de alte talente, ascunse și intime, despre care se vorbea mult la vremea respectivă. Printre “victimele” celebre ale lui Paganini se numărau și surorile împăratului Napoleon Bonaparte, Elisa și Paolina, dar și multe alte femei, unele minore, din cauza cărora a riscat de mai multe ori să ajungă la închisoare.

Poate că nu s-ar fi vorbit despre toți acești seducători de minți și trupuri, dacă nu ar fi existat un actor și balerin italian, numit Rudolph Valentino, care, în 1921, odată cu apariția sa în filmul Șeicul, devenea idolul tuturor femeilor, primul sex symbol din istoria cinematografiei, primul Latin Lover. Moartea lui Rudolpf Valentino, la numai 31 de ani,  a provocat prima isterie colectivă a sutelor de mii de fani din lumea întreagă. În momentul în care a fost anunțată moartea artistului, două admiratoare au încercat să se sinucidă în fața clinicii în care fusese inernat. Concomitent, o tânără actriță engleză,  cu care Valentino avusese o aventură,  s-a otrăvit, la Londra,  ținând în mână o fotografie a sa, iar un angajat de la Ambassador Hotel,  din New York,  unde actorul era client fidel, a fost găsit mort, într-o cameră din hotel, pe un pat plin de poze ale idolului său.  Într-o singură zi, în California, s-au sinucis 12 femei.

Au trecut aproape 90 de ani, dar de pe mormântul din Memorial Park Cemetery nu lipsesc niciodată trandafirii roșii. Mitul seducătorului rezistă timpului, dar și calomniatorilor, care au încercat, de-a lungul anilor, să detroneze idolul femeilor, sugerând ambiguitatea sa sexuală.

Nimeni nu putea să interpreteze mai bine decât Marcello Mastroianni (seducătorul meu preferat!), pe marile ecrane, primul latin lover din cinematografia internațională. În 1966, Mastroianni apărea în comedia muzicală Ciao Rudy, dedicată marelui actor italo-american. A fost supranumit, încă de la debut, noul Rudolph Valentino, dar a încercat să lupte, toată viața,  împotriva propriei imagini de sex symbol, interpretând, în filmele lui Fellini, misterul frumuseții masculine, în toate nuanțele ei. A fost, pe rând, nevrotic, homosexual, burlac adorat de femei, impotent, cinic, fragil,  a fost, mai ales, intelectualul nehotărât, măcinat de întrebări fără răspuns, chinuit de obsesii şi fantasme. A fost căsătorit o singură dată, dar a iubit și a fost iubit de unele dintre cele mai frumoase femei ale vremii, cum ar fi Catherine Deneuve sau Faye Dunaway. Era de o frumusețe irezistibilă și, deopotrivă, era un bărbat discret, elegant, amabil, ironic și autoironic, niciodată vulgar sau ostentativ,  de un farmec rămas fără egal, chiar și după atâția ani.

Ura orice formă de vulgaritate și, tocmai de accea, cu siguranță,  nu i-a plăcut tricoul Madonnei pe care scria Italians do it better și care se dorea un imn închinat bărbatului meridional, definit, în mod stereotipal, prin pasiunea neobosită pentru femei.

Un stereotip justificat, însă, din punct de vedere antropologic,  de 2000 de ani de istorie.