Cea mai mare operațiune anti-corupție din istoria Italiei, care a avut loc acum 23 de ani, cunoscută,  în întreaga lume,  sub numele Mani pulite, nu a eliminat corupția, nu a distrus sistemul mixt, politico-mafiot și modul corupt prin care acesta finanța partidele,  nu a schimbat cultura politică a unei țări, care se bazează și astăzi, după 23 de ani, pe favoruri și contracte ilegale, obținute prin dare de mită. Cred că, în România, în ultima vreme,  tinde să se idealizeze până la exaltare această mega-operațiune, pentru a justifica și pentru a da o importanță fără precedent marelui spectacol mediatico-judiciar,  care ține românii cu sufletul la gură și cu mâna înțepenită pe telecomanda televizorului. Am văzut mulți opinioniști privind cu admirație spre Italia și spre ai săi procurori-eroi,  care au reușit să zguduie un sistem (fără să-l distrugă, însă),  să pună capăt Primei Republici, să distrugă partide politice și să contribuie, indirect, la nașterea altora, care au pus temelia celei de-a doua Republici.

Din păcate, însă, primii care s-au declarat înfrânți de sistem au fost tocmai procurorii,  nevoiți să accepte că o țară care își uită trecutul este condamnată să îl retrăiască.

“In toți acești ani, corupția din Italia nu a dispărut, dimpotrivă, a devenit mai puternică. Dacă atunci aveam cancer, acum am ajuns la metastază”.

“Nu se poate spune că nivelul corupției a scăzut în Italia, ca urmare a anchetei Mani Pulite, vina fiind în mare parte a politicienilor care nu au fost capabili să rezolve problema la rădăcină”.

“În Italia, cetățenii, sătui și deziluzionați, nu mai au incredere în instituții și nici în politicieni, convinși că “toți fură”. Iar nivelul corupției reale a crescut din nou, pentru că nici celui care dă mită, nici celui care o primește, nu îi convine să denunțe acea situație”.

Doi dintre cei cinci procurori care au declanșat, în 17 februarie 1992, operațiunea Mani pulite, Antonio di Pietro e Piercamillo Davigo,  au descris în acest fel situația de astăzi din Italia, cu evidentă dezamăgire și tristețe. Atunci când au început cercetările, o dată cu arestarea pentru luare de mită, a politicianului Mario Chiesa, erau convinși că sfârșitul primei Republici,  dispariția partidelor corupte și apariția unor noi lideri politici vor duce la reformarea din temelii a societății italiene. Vasta operațiune Mani pulite a scos la suprafață un sistem corupt, menținut în viață de complicitatea tuturor partidelor politice, și moștenit de cele care s-au născut o dată cu cea de-a doua Republică.

Primul bilanț realizat în anul 2000,  la 8 ani de la declanșarea operațiunii Mani pulite,  arată clar că triumful magistraturii a fost sabotat de noua clasă politică, născută din cenușa mîinilor curate.

În mai puțin de doi ani,  din 1992 în 1994, procurorii italieni au interogat peste 5000 de persoane, au trimis în judecată peste 2500, dar în anul 2000, în închisoare se mai aflau doar 4 dintre ei. Termenele de judecată prea lungi au determinat prescrierea multor fapte săvârșite și eliberarea din arest a presupușilor vinovați de actele de corupție. În toți anii care au urmat, Parlamentul italian a adoptat multe legi care au diminuat responsabilitatea celor acuzați. Între timp, noua clasă politică a creat un nou sistem corupt evoluat, bazat pe o presupusă tratativă între stat și mafie, încheiată, între anii 1992 și 1993, de către guvernul Berlusconi, pentru a pune capăt unei perioade de maximă violență, în care mafia ucisese mai mulți magistrați, printre care Giovanni Falcone și Paolo Borsellino. Ancheta privind legăturile dintre politică și mafie durează de peste 20 de ani. Recent, fostul președinte al Italiei, Giorgio Napolitano, a depus mărturie, în calitatea sa de președinte al Senatului,  la vremea respectivă. Omul de încredere al lui Silvio Berlusconi, Marcello dell’Utri, cu care a fondat, în 1992, partidul Forza Italia, a fost arestat, în 2014, fiind considerat mediatorul dintre fostul premier Silvio Berlusconi și mafie. Berlusconi, în schimb, a fost condamnat pentru fraudă fiscală și corupție (a cumpărat cu milioane de euro senatorii care au votat legile ad personam promulgate, pe rînd, de cele patru guverne ale sale), dar este cercetat în alte numeroase dosare. Si-a pierdut imunitatea parlamentară și a fost decăzut din funcția de senator. Miniștri, parlamentari, consilieri locali, guvernatori de regiuni aparținând noilor partide, născute după Mani pulite,  au fost condamnați, de-a lungul anilor, pentru corupție, pentru legăturile cu mafia, pentru fals în acte publice, pentru mărturii false în cadrul procesului privind tratativele stat-mafie. Umberto Bossi, liderul Ligii Nordului, una dintre formațiunile politice care au câștigat alegerile din 1993,  este cercetat, împreună cu fiii, pentru utilizarea în scopuri personale a peste 18 milioane de euro, fonduri alocate partidului său.

Ultimul mare scandal de corupție care a avut loc, la sfârșitul anului trecut, la Roma, este considerat un adevărat cutremur politico-judiciar.

Mulți politicieni,  în frunte cu fostul primar Gianni Alemano și colaboratorii săi apropiați, oameni de afaceri, consilieri locali, reprezentanți ai criminalității organizate, cu toții au creat un adevărat holding mafiot, cu care administrau licitații publice, partide, asociații, cooperative, fonduri europene, cluburi de noapte, cămătari, organizații criminale de romi, conturi secrete în paradisuri fiscale, cam tot ceea ce însemna afaceri murdare la Roma. 37 de persoane au fost arestate și multe altele sunt cercetate în stare de libertate.

Cicero spunea că “historia magistra vitae est”, “istoria este învățătorul vieții”, dar urmașii marelui om politic și orator latin au demonstrat că nu au învățat nimic din lecțiile trecutului.

Spre exemplu,  Mario Chiesa, politicianul corupt de la care a pornit operațiunea Mani pulite, în 17 febrarie 1992, a fost arestat din nou, în 2009, fiind acuzat că administra un sistem de mită, în traficul ilicit de deșeuri,  în regiunea Lombardia. A fost botezat de către magistrați “Omul lui 10%”.  În 1992, după o metodă practicată intens și în Romania, politicianul solicita 10%, ca șpagă, din valoarea fiecarui contract atribuit. În 2009, a reușit să obțină un preț al reciclării deșeurilor cu 10 % mai mare decât cel oferit la licitații. Mulți dintre cei condamnați în cadrul anchetei Mani pulite au fost arestați, din nou, după 20 de ani, pentru corupție, licitații trucate, fraude fiscale.

Puțini știu că ancheta a pornit de la un denunț trimis magistraților de către un om de afaceri milanez, Luca Magni, prin care informa procurorii despre existența a ceea ce, mai târziu,  se va numi, Tangentopoli, orașul șpăgii. Luca Magni este cel care va intra,  în dimineața zilei de 17 februarie 1992, în biroul politicianului Mario Chiesa, cu un plic cu 7 milioane de lire, reprezentând o parte din șpaga pe care urma să i-o plătească pentru un contract obținut de către firma sa. La 3 ani de la declanșarea anchetei, societatea lui Luca Magni a intrat în faliment, din cauza presiunilor la care a fost supus, așa cum a mărturisit într-un interviu recent.

Toate aceste destine individuale,  care au scris una dintre cele mai tumultuoase pagini din istoria Italiei, vor fi protagoniștii primului serial de televiziune inspirat din ancheta Mani Pulite, intitulat 1992. Primul episod pilot,  prezentat la Festivalul de film de la Berlin din acest an,  a fost primit cu elogii de către presa internațională. Cele 10 episoade vor fi transmise în mai multe țări europene, printre care Germania, Franța, Irlanda, Marea Britanie și Austria. Pură coincidență sau nu, în aceleași zile în care la Berlin era prezentat serialul 1992, Umberto Eco, cel mai mare scriitor italian al acestui secol, își lansa,  la Milano,  ultimul său roman, intitulat Numero zero,  inspirat tocmai din istoria recentă a Italiei, mai exact anul de grație 1992. Anul în care s-a sfârșit o epocă și a început alta, doar alta,  nicidecum o nouă epocă.Nici măcar nu se poate spune Tangentopoli a murit, trăiască Tangentopoli, pentru simplul motiv că, de fapt,  nu a murit niciodată.

Grecia se bucură și Europa tremură, populiștii au motive de sărbătoare, scepticii, de îngrijorare.  Despre victoria istorică a lui Alexis Tsipras și a partidului său,  Syriza,  se va vorbi mult în următoarele zile. Un lucru e cert, liderul grec care sperie Europa e un personaj charismatic, fascinant, un revoluționar atipic, un “erou al zilelor noastre”. La prima vedere, nu pare un revoluționar, mai degrabă, cum spun italienii, un radical chic, cu sacourile elegante Burberry, cu cămășile sale impecabile, obligatoriu fără cravată (a declarat că își va pune cravată în ziua în care va semna actul de anulare a datoriei publice a Greciei, estimată la circa 320 de miliarde de euro). Apropiații spun că are un singur “viciu”, frizeria cea mai chic din Atena, al cărui cient fidel este,  de ceva ani buni. Pare un personaj ieșit dintr-o serie americană de success și, nu întâmplător, primul mesaj pe twitter l-a scris pentru Hugh Laurie, alias Dr House, căruia i-a mulțumit pentru felicitările primite imediat după comunicarea rezultatelor. Analiștii politici îl consideră primul exemplar al unei noi specii de politicieni, un fel de Robin Hood, într-o Europă tot mai săracă și condamnată la austeritate. “Cu o familie solidă, bogată și burgheză în spate e ușor să faci pe revoluționarul”, spun adversarii lui politici. Aceiași care îl acuză,  deja,  că e vândut organizațiilor financiare internaționale.

Nu vreau să vorbesc despre Alexis Tsipras, ci despre un cântec, cel cu care Tsipras și-a încheiat ultimul miting electoral, înainte de alegeri. Același care a răsunat pe străzile Parisului, în timpul maifestațiilor de solidaritate cu ziariștii de la Hebdo, dar și în timpul funeraliilor private ale uneia dintre victime, caricaturistul Tignous. În piața din Hong Kong, opoziția ieșită în stradă, să protesteze împotriva Chinei Comuniste, a  intonat același cântec, la fel ca și la Istanbul, unde zeci de mii de persoane au manifestat împotriva Islamului autoritar al președintelui turc Erdogan, în Ucraina sau în Siria. Cântecul se numește Bella ciao, e un cântec italian, vechi de peste 70 de ani,  care a devenit, în ultima perioadă,  imnul internațional al libertății, al rezistenței împotriva oricărei forme de dicatură, de opresiune, de încălcare a drepturilor fundamentale ale omului. Bella ciao a fost cântat, în ultimele luni, în toate colțurile planetei, a însoțit orice manfestație de protest, a încărcat de speranță și de curaj milioanele de luptători visători care au mai rămas în lume, cu melodia sa mobilizatoare și cu textul liric.

Istoria acestui cântec, cu autor anonim, este legată de mișcarea de rezistență anti-fascistă, a partizanilor italieni, din timpul celui de-al doilea război mondial. Motivul muzical se inspiră dintr-un cântec popular al lucrătorilor de pe plantațiile de orez din bazinul râului Po. Criticii muzicali,  care au studiat originile acestui imn al rezistenței,  au stabilit că Bella ciao s-a născut,  în 1940, în zona Reggio Emilia. Popularitatea ei la nivel internațional a început în vara lui 1947, în timpul primului Festival mondial al tinerilor democrați, care  a avut loc la Praga. De aici, a făcut realmente înconjurul lumii, a fost cântată în diverse variante muzicali,  de la folk la swing, rock e blues, tradusă în zeci de limbi, de la japoneză și rusă, la turcă și yiddish. A fost interpretată până și de către Wody Allen, în 2006, în timpul Festivalui de la Cannes.  Una dintre cele mai cunoscute variante internaționale a fost realizată de Goran Bregovic, cu a sa The Weeding and Funeral Orchestra.

Cum “nimeni nu e profet în țara lui”, cântecul Bella ciao a avut în Italia un destin tumultuos, la fel ca istoria din ultimii 50 de ani a acestei țări,  fiind adesea manipulat, maltratat, interzis și hulit de partidele de drepta, tocmai pentru că se identifică cu stânga comunistă.  Cum Silvio Berlusconi a dominat scena politică italiană din ultimii 20 de ani, iar intoleranța lui la comuniști era recunoscută,  Bella Ciao a fost interzisă în multe momente importante din istoria modernă a Italiei. În 2011, ar fi trebuit să se cânte pe scena Festivalului Sanremo, cu ocazia împlinirii a 150 de ani de la unitatea Italiei. În urma protestelor vehemente din partea clasei politice de dreapta, aflate la putere, imnul partizanilor nu s-a mai cântat pe scena festivalului.

Un cântec care a devenit, în timp,  un imn internațional al rezistenței, fără culoare politică,  nu a reușit să depășească, în Italia, granițele ideologice interne, impuse de partide și guverne. În consecință, rămâne legată indivizibil, în memoria colectivă, de stânga comunistă și este nelipsită la toate megaconcertele organizate în fiecare an, la Roma, de către partidele de stânga, sub numele Festa dell Unità.

În România,  cântecul este puțin cunoscut, probabil și pentru că partizanii români nu l-au putut considera un imn al rezistenței, atât timp cât ei luptau tocmai împotriva ocupației sovietice. Am încercat să găsesc vreo înregistrare a cântecului, de către un grup românesc, dar am dat doar peste o variantă manele,  la care mă așteptam cel mai puțin, cântată dis de dimineață, la o cunoscută televiziune.

Poate o să vă întrebați de ce am decis să scriu, totuși,  despre un cântec, aproape necunoscut la noi și a cărui istorie, probabil, nu-i interesează pe mulți. Recunosc că m-a inspirat tocmai Tsipras,  pentru că m-am emoționat ascultând-ul intonat la Atena, la mitingul său electoral,  de către milioane de greci disperați și, totodată,  plini de speranță. M-a emoționat ascultându-l interpretat de către un actor francez, în timpul funeraliilor private ale uneia dintre victimele de la Hebdo. Nu poți rămâne indiferent atunci când îl auzi răsunând în piețele fierbinți din lume,  acolo unde oamenii ies,  încă,  în stradă să protesteze pentru valori ca libertatea de exprimare, împotriva celor mai cinice și violente forme de opresiune și aleg să intoneze un cântec epic și eroic,  fără vârstă și fără culoare politică: Bella ciao.

De câteva luni,  sunt voluntară la o asociație națională,  care se numește Nati per leggere (Născuți pentru a citi). Nu am stat nicio clipă pe gânduri, atunci când mi s-a propus să fac parte din echipa de cititori voluntari, pentru că m-a entuziasmat ideea de a le citi povești copiilor, în biblioteca pe care am amenajat-o în orașul nostru (unde are loc întâlnirea săptămânală),  în  sălile de așteptare din cabinetele de pediatrie, în școli sau în spitale. Sunt convinsă,  și nu mă bazez doar pe intuiție, ci pe studii realizate de către pediatri și psihologi infantili, că, un copil care iubește cărțile,  va deveni un adult fericit care va iubi lumea. Un copil care crește,  privind mai mult o bibliotecă decât un ecran,  nu va fi, nicidecum,  un om mare,  care va privi în jur, distrat și nepăsător, indiferent la întrebări și surd la răspunsuri. Când un copil crește citind sau ascultând povești, va înțelege, atunci când va fi mare,  că,  fiecare carte “devorată”,  a fost ca o expediție unică, spre cucerirea “Everestului” său interior.

În alt fel de termeni, de specialitate, echipe de pediatri și psihologii au demonstrat că lectura cu voce tare e la fel de importantă ca lectura interioară, numit și endofazică, iar beneficiile ei sunt atât de evidente, încât încurajarea citirii a devenit o parte esențială a îngrijirii unui copil.

Un copil care aude puține cuvinte,  în primele luni de viață,  va ști puține cuvinte,  la 3 ani. Dimpotrivă, copiii care sunt obișnuiți, chiar dacă foarte mici, să asculte povești, vor avea o proprietate a limbajului mult mai dezvoltată, dar și o capacitate de concentrare mult mai mare. În plus, lectura cu voce tare nu are efecte doar la nivel cognitiv, dar și afectiv. Timpul petrecut împreună cu părinții, citind, devine o placere, iar copiii ajung să asocieze cărțile cu bucuria. Mai mult, cărțile îi vor ajuta să-și controleze sau să-și exprime emoțiile, negative sau pozitive. De asemenea, probabilitatea ca aceștia să devină cititori pasionați la maturitate crește semnificativ în acest mod.

Născuți pentru a citi este o inițiativă pedagogică și culturală, non profit, care s-a născut,  în Italia, în 1999, după modelul american Born to read,  din colaborarea dintre Asociația Italiană a Bibliotecilor, Asociația Culturală a Pediatrilor și Centrul pentru sănătatea copilului. Scopul principal este acela al promovării lecturii cu voce tare,  în rândul copiilor cu vârste cuprinse între 6 luni și 6 ani. Studiile au demonstrat că este important să “intervii” asupra dezvoltării intelectuale a copilului,  încă din primele luni de viață, pentru că,  ceea ce se face după 6 ani,  devine un proces mai lent, anevoios și nu are, întotdeauna,  beneficiile dorite. Rolul  voluntarelor nu este doar acela de a citi, cu voce tare, copiilor, dar mai ales de a explica părinților importanța unui ritual , ca cel al lecturii, de a-i asigura că este absolut normal ca un copil,  la 9 luni , să “citească” o carte, gustând-o, spre exemplu,  sau ca la 3 ani, după 10 minute de lectură, un copil să se ridice și să ia de pe raft o altă carte, care îl atrage mai mult.

Aștept cu nerăbdare vinerea după-amiază, când are loc întâlnirea noastră săptămânală la Biblioteca Nati per leggere. Părinții,  împreună cu copiii,  se așază pe pernele moi și comode, răspândite printre rafturi, copiii își aleg cărțile preferate pe care, la început, le vor citi mămicile sau tăticii, și se lasă purtați într-un alt univers, imaginar, în care se simt invincibili, siguri, protejați de vocea mamei și de puterea fanteziei.

Apoi, e rândul voluntarelor să citească, cu voce tare, în mod expresiv și cu intonație. Îmi place să văd în fața mea copii curioși, întrebători, sclipitori, cu priviri frenetice și mirate, în fața unei cărți noi, nerăbdători să descopere o poveste,  ca și cum ar descoperi misterul universului! Fiecare are cartea lui preferată, are o poveste,  pe care vrea s-o audă la nesfârșit, are perna lui preferată, colțul lui preferat, are un prieten de joacă,  cu care împărtășește, în cele câteva ore petrecute în bibliotecă,  un alt fel de joc, cel al cuvintelor, inepuizabil și niciodată plictisitor. Copiii vin cu plăcere și nu mai vor să plece. Unii spun că nu vor să lase singure cărțile …

Atunci când mergem în sălile de așteptare ale cabinetelor de pediatrie, unde am amenajat mici biblioteci ambulante, copiii sunt atât de curioși să ne asculte poveștile, încât uită de febră, iar părinții uită de nopțile nedormite. Sinceră să fiu, cred că ne așteaptă mai mult părinții, care pot să se relaxeze, atât timp cât copiii sunt ocupați să descopere ce năzbâtii au mai făcut personajele lor preferate din cărțile “călătoare”.

De fiecare dată când o mamă mă întreabă de ce am ales un astfel de voluntariat, îi răspund povestindu-i experiența mea personală, ca mamă. Băiatul meu are aproape 11 ani și îi citesc încă seara, înainte de a adormi. E modul nostru ritualic de a ne spune noapte bună. Când era mic, o poveste devenea nesfârșită, pentru că punea mii de întrebări și inventa mii de finaluri, cu o imaginație inepuizabilă, aceeași cu care inventează și acum,  atunci când, vinerea, vine cu mine la bibliotecă, devine și el voluntar și citește copiilor mici povești, mereu aceleași, dar mereu altele.

Un mare scriitor, pedagog și jurnalist italian, Gianni Rodari, a scris,  acum 50 de ani,  un decalog adresat părinților, despre greșelile pe care aceștia le fac frecvent și care nu fac altceva decât să-i îndepărteze pe copii de cărți. Una dintre ele este aceea de a refuza să-i citești copilului povești,  atunci când ți-o cere, pentru că e considerat un drept dobândit la naștere. Nu e, oare, născut pentru a citi?

Am început să iubesc Napoli,  doar atunci când am încetat să-l înțeleg. Mi-a trebuit mult timp și multă răbdare. O vreme l-am judecat aspru, l-am criticat, l-am hulit, simțeam,  cu adevărat,  insuportabilă acea ușurătate a ființei napoletane,  care părea, la prima vedere,  grăbită, doar superficialitate și nepăsare. În fiecare săptămână,  îmi propuneam să plec din orașul ăsta haotic, gălagios, dezordonat, dezarmant de…ilogic. Parcă nimic nu putea fi explicat, sau justificat,  cu ajutorul logicii, al rațiunii, orașul era o realitate aparte, care funcționa după legi proprii, în care totul era posibil și totul devenea imposibil, dar și indescifrabil, pentru “nevorbitorii” acestui limbaj secret și ai limbii napoletane (napoletana e primul dialect italian declarat oficial limbă). Contradicțiile și paradoxurile fac parte din natura intrinsecă a acestui loc, ai cărui oameni trăiesc zilnic infernul și paradisul, frumusețea desăvârșită și degradarea absolută, iubirea viscerală și dorința de a pleca cât mai departe. Prietenii mei napoletani îmi spuneau,  adesea,  că,  numai cine se naște aici,  poate iubi orașul ăsta, e chestie de ADN, altfel se întâmplă inevitabilul: cazi în capcana locurilor comune, a stereotipurilor cu care toți italienii, și nu numai, judecă Napoli, pentru că nu sunt în stare să-l iubească.

Nu e adevărat că orașul ăsta, ori îl iubești, ori îl urăști. Știu că e un paradox, dar cred că nu poți iubi Napoli,  dacă nu îl urăști un pic. Dacă nu te doare indiferența, degradarea, nepăsarea celor din jur. Dacă nu vezi mizeria și te încăpățânezi să admiri doar frumusețea cu adevărat unică a acestui oraș. Eu am ajuns să-l iubesc,  pentru că, mai întâi,  l-am urât. Acum, după toți ani ăștia îmi dau seama că m-am apropiat de el, în modul cel mai neinspirat cu putință. Veneam din Transilvania, eram disciplinată, ordonată, punctuală, m-au botezat, imediat, cu evidentă ironie, nemțoaica. Căutam la Napoli o realitate în care să mă pot adapta cu ușurință, cu tot bagajul meu de valori, principii, idei… Eram rigidă și intransigentă. Mă enerva când aveam întâlnire cu cineva și auzeam fraza: hai să ne întâlnim pe la…cinci sau după cinci, care putea însemna șase, cinci jumătate, putea însemna orice. Era totul relativ și foarte elastic. Îmi dau seama că mă agățam de niște detalii,  pe care un napoletan adevărat refuză să le vadă, prins fiind de esența lucrurilor.  Priveam golful și marea, de o frumusețe compleșitoare, dar vedeam doar Vezuviul sumbru și amenințător, și nu puteam înțelege cum reușeau napoletanii să își savureze cafeaua așezați, pe o terasă, la poalele Vulcanului. Mă plimbam pe străzi, urcam scări,  care leagă infernul de paradis, mă uitam la altarele dedicate lui Maradona, pe care le găsești la tot pasul în centrul vechi,  priveam ampolele,  care conțineau lacrimile lui Maradona vărsate atunci când a plecat de la Napoli și zâmbeam cu aroganță. Traversam Spaccanapoli,  strada principală a orașului vechi, care, încă din antichitate,  îl divide, între nord și sud,  și nu vedeam altceva decât contradicțiile, incongruențele, când, de fapt, trebuia să privesc doar armonia perfectă între frumusețe și negația ei. Continuam să judec orașul ăsta și să mă pierd în detalii. Rămâneam,  încă,  prea departe de sufletul lui. 

Apoi,  într-o zi, am auzit un cântec. Se numește Napule è. Știu că o să spuneți că nu te poți îndrăgosti de un loc,  doar pentru că ai ascultat un cântec! Mie mi s-a întâmplat. A fost un fel de revelatie, care m-a ajutat să înțeleg că pierdeam vremea,  încercând să înțeleg orașul ăsta, cu mintea și cu rațiunea pură. Sosise momentul să-mi pun la treabă simțurile și să simt orașul, să-i ascult inima. M-a ajutat Pino Daniele, unul dintre cei mai mari artiști napoletani,  chitarist de excepție,  compozitor și cântăreț,  care a ajuns să se identifice, de-a lungul anilor, cu acest loc.  M-a luat de mână, în mod imaginar, și m-a însoțit, cu muzica lui,  prin aceleași locuri în care trecusem,  de multe ori,  înainte, fără să văd nimic. Am început să ascult vocea,  plină de muzică,  a străzii și să nu aud doar zgomotul. Am început să adulmec parfumuri, mirosuri, arome, atât de intense încât se impregnaseră în zidurile umede, degradate,  găurite,  pe alocuri,  de gloanțe încă fumegânde… Am învățat să disting culori, nuanțe, sunete, melodii, uneori melancolice, alteori euforice, cu care orașul îmi vorbea.

Acum câteva zile, a murit, brusc, Pino Daniele, din cauza unui infarct. Avea 59 de ani. Ceea ce s-a întâmplat la Napoli,  după moartea lui,  e greu de imaginat și mult mai greu de povestit. Mi-am dat seama de asta încercând să-i explic mamei mele totul: că primarul a declarat doliu citadin, că drapelele au fost coborâte în bernă, că au avut loc două funeralii, unul la Roma și altul la Napoli, că două zile la rând s-au organizat la Napoli, în Piazza Plebiscito, piața principală a orașului, flash mob-uri la care au participat peste 50.000 de persoane. Tot atâtea voci care au cântat,  până noaptea târziu,  cântecele lui Pino Daniele. Pizzeriile din Napoli i-au dedicat o pizza specială. Înaintea meciului de fotbal care avut loc la Napoli, tot stadionul a cântat Napule è, care va deveni, probabil, imnul echipei. La inmormântare au participat peste 150.000 de persoane. Am văzut copii plângând împreună cu bunicii lor.  După încheierea ceremoniei funebre, oamenii au rămas în piață să cânte, împreună cu Pino Daniele, a cărui voce a răsunat în tot orașul, până târziu în noapte.  Zeci de mii de persoane au semnat petiții on line adresate primarului din Napoli pentru a da unei străzi sau unei piețe numele lui Pino Daniele. În toate stațiile de metrou s-a difuzat zilele astea muzica lui și era atât de emoționant să vezi cum călătorii începeau să cânte spontan, urcând sau coborând scările rulante, sau în metrou, într-un fel de concert improvizat, dar atât de tulburător.

În 1981, Pino Daniele a organizat primul său mare concert la Napoli, în Piazza Plebiscito. În 7 ianuarie 2015, cercul s-a închis, în mod simbolic, o dată cu funeraliile sale, care au avut loc în aceeași piață.

Nu încercați să înțelegeți tot ceea ce s-a întâmplat la Napoli zilele astea, așa cum au încercat s-o facă varii opinioniști, sociologi sau psihologi, care, după multe dezbateri,  au decretat, în cele din urmă, că “doar la Napoli se putea întâmpla un astfel de fenomen”, doar Napoli putea dărui atâta iubire, în mod visceral și irațional, celui care a iubit orașul ăsta,  cu disperare și melancolie,  care a cântat în napoletană, pe acorduri complexe, ce îmbinau muzica clasică napoletană, jazzul, blues-ul, rock-ul, a cântat în italiană, a devenit internațional (a cântat, spre exemplu,  cu Eric Clapton, care i-a dedicat, zilele astea, un cântec),  dar a rămas napoletan. Chiar dacă a plecat din Napoli acum 35 de ani, s-a mutat la Roma, unde a trăit până anul trecut, când s-a retras în Toscana. Departe de Napoli, doar fizic, pentru că înlăuntrul său a rămas cel mai mare poet al sufletului napoletan, unic în felul său, tocmai pentru că simțea ce dulce povară era iubirea sa disperată pentru orașul acesta,  plin de contradicții, în care soarele e, uneori, amar.

Știu că e o nebunie să traduci un cântec scris în napoletană, un cântec care e,  de fapt,  coloana sonoră a acestui oraș,  și să reușești să îi surprinzi…esența,  dincolo de cuvinte. O să încerc, totuși. Iată cum sună în napoletană:

Napule è mille culure
Napule è mille paure
Napule è a voce de’ criature 
Che saglie chianu chianu
E tu sai ca’ nun si sulo

Napule è nu sole amaro
Napule è addore e’ mare
Napule è na’ carta sporca 
E nisciuno se ne importa 
E ognuno aspetta a’ sciorta

Napule è na’ camminata
Int’ e viche miezo all’ate
Napule è tutto nu suonno 
E a’ sape tutto o’ munno 
Ma nun sanno a’ verità.

Napoli e mii de culori/Napoli e mii de spaime/Napoli e vocea copiilor/ Care devine tot mai puternică/ Și atunci simți că nu ești singur./ Napoli e un soare amar/ Napoli e parfumul mării,/ Napoli e o hârtie murdară/ De care nu-i pasă nimănui,/ Pentru că fiecare își așteaptă norocul. /Napoli e o plimbare, pe străduțe, în mijlocul celorlalți, /Napoli e un vis /Pe care îl cunoaște o lume întreagă /Dar nimeni nu știe adevărul…

Ascultați cântecul, în versiunea live, realizată de Pino Daniele, împreună cu Eric Clapton, în 2011.