1

La mulți ani, România!

Aseară, i-am urat “La mulți ani”,  de ziua Românei,  unei românce, Alexandra, care lucrează într-un bar din centrul orașului Caserta. Am cunoscut-o ieri,  eram la o masă cu niște prieteni,  ne-a plăcut fata asta, era simpatică, educată, rapidă. Din vorbă în vorbă, am aflat că e româncă, din Oradea,  mama unguroaică, tata român.  Atunci când i-am spus “La mulți ani”, de 1 Decembrie,  m-a privit nedumerită. “E Ziua României”, am adăugat. “Am uitat de chestiile astea, sunt de 7 ani în Italia”, mi-a răpuns și a continuat să ia comenzile de la clienți, cu surâsul pe buze și într-o italiană perfectă.

Acum 4 zile, în cartierul în care locuiesc, au intrat niște hoți în mai multe apartamente, după-amiaza. Unul dintre ei a fost prins de către niște vecini curajoși și predat poliției. Până să vină poliția, tot cartierul a ieșit în stradă și vecinii mei, dintre care un carabiniere, au fost nevoiți să-l apere pe infractor de furia oamenilor care vroiau să-l linșeze.  “Să sperăm că nu e român”, mi-am spus, în gând, și m-am simțit vinovată că am căzut și eu în capcana locurilor comune și a stereotipurilor. Cineva din mulțime a spus că era o bandă de hoți albanzei. Am răsuflat ușurată…A doua zi, am aflat, de la niște prieteni polițiști,  că erau, de fapt, români, recidiviști, și că au comis,  lunile trecute, alte furturi la Parma. În fața școlii, grupuri de părinți discutau aprins despre ceea ce se întâmplase cu o zi înainte și cuvintele questi rumeni di merda erau un laitmotiv al dezbaterilor. Unii dintre părinți, care mă cunoșteau bine, din delicatețe, spuneau că hoții erau extracomunitari, și nu români. Îi vedeam stânjeniți și le-am apreciat bunul simț.

Public des pe blogul meu articole,  în italiană,  despre România.  Am scris despre Cluj, București, Timișoara, despre Voroneț, Salina din Turda, sau Transfăgărășan, despre Sfântul Andrei,  despre Meșterul Manole, despre etnogeneza poporului român, despre Brâncuși, despre românii care au câștigat Premiul Nobel, despre Luminație și Cimitirul Vesel,  despre Pădurea Baciului. Mă bucur când văd că sunt mulți italienii care citesc articolele, le publică pe pagina lor de facebook și comentează pozitiv, unii dintre ei mărturisesc chiar că descoperă o alt fel de Românie. Când am decis să creez un blog bilingv, în italiană și română, tocmai asta a fost intenția mea, aceea de a vorbi despre România,  fără clișee și fără stereotipuri, mult prea prezente în percepția colectivă a italienilor. Nu sunt naivă și nici nu am aroganța de a fi convinsă că voi schimba imaginea țării noastre. Cred, însă, că imaginea unei țări nu o face un guvern, nu o fac departamentele de comunicare și nici un ministru,  trecător prin vreun minister.  Imaginea României în Italia e ca un puzzle imens, alcătuit din imaginea fiecăruia dintre cei peste 1 milion de români care trăiesc aici. Blogul meu e doar o parte, minusculă,  din acest puzzle, dar nu vă ascund că sunt fericită de fiecare dată când vreun cititor italian îmi scrie și consider că fiecare apreciere e adresată, în mod indirect, țării mele.

Nu am vrut să scriu nimic despre Ziua Națională a României, dar nu pentru că nu-mi iubesc țara. Am sentimentul că,  orice aș scrie,  ar putea fi perceput ca patriotism gol și urăsc orice formă de patriotism declarativ, sau de naționalism de paradă. Nu am scris niciodată scrisori în care să-mi declar iubirea de țară și văd că presa e plină de ele,  în aceste zile.

“Cum, nu scrii nimic despre Ziua Națională”, m-au întrebat unii și alții. Mai ales în acest moment istoric, în care diaspora pare că a asumat rolul unui fel de guru spiritual pentru poporul român. Ar fi trebuit, poate, să scriu despre mândria de a fi român sau să vă “învăț”, pe cei de acasă, cum să vă iubiți țara. Eu sunt atipică și prefer să încerc să îi ajut pe italieni să ne iubească mai mult sau măcar să ne înțeleagă. Sunt mândră că sunt româncă, dar o arăt iubind limba română și scriind corect românește, ceea ce nu se poate spune despre “patrioții” gălăgioși de pe rețelele de socializare, spre exemplu. Îmi iubesc țara, pentru că mă doare atunci când aud în jurul meu: questi rumeni di merda și, credeți-mă, mîndria de a fi român e pusă la grea încercare în astfel de momente. Nu știu nici măcar dacă trebuie să mă consoleze faptul că același italian care a postat pe facebook, zilele trecute,  cuvinte dure la adresa hoților români din zonă, a publicat, tot pe pagina lui,  multe din articolele mele despre România, de pe blog.

Complicat subiect mi-am ales, ăsta cu patriotismul…știam eu de ce nu vroiam să scriu nimic despre Ziua Națională.

La mulți ani, România, oriunde ai fi!




Unde-i dreapta, unde-i stânga?

Am așteptat să treacă euforia,  aproape isterică,  a alegerilor, să se potolească spiritele pe rețelele de socializare, să se împace frații și cumnații, certați din pricini poilitice, să-și vorbească din nou vecinii, iar copiii din diasporă să îi “ierte” pe părinții care au votat cu Ponta.  Am așteptat să ne întoarcem la normalitate. Acum, că nu au venit comuniștii, suntem cu toții mai liniștiți, mai siguri în propria țară și ne putem pregăti,  așa cum se cuvine,  să sărbătorim 25 de ani de la căderea comunismului.

Mă întreb dacă maestrul Radu Beligan a fost iertat, pentru că l-a susținut pe Ponta.  Sau dacă Nicu Alifantis și Tudor Gheorghe vor mai cânta. Dacă “lista rușinii”, așa cum o numeau unii, cea a artiștilor care l-au susținut pe Victor Ponta, a fost uitată,  sau doar aruncată în vreun sertar.  Sigur că,  simplul fapt că s-a creat și publicat o astfel de listă,  ridică multe semne de întrebare asupra tinerei noastre democrații. Nu știu dacă Tudor Chirilă și-a revenit după “campania jegoasă a PSD-ului” și dacă a reușit să deschidă toate ferestrele “ca să iasă mirosul de mitocan”,  neapărat,  de stânga.

În ultima campanie electorală, adevărații purtători de cuvânt ai candidaților și,  totodată,  adevărații lideri de opinie au fost artiștii. Totul ar fi fost perfect normal pentru o țară democratică, dacă nu s-ar fi transformat într-un război deschis între noi și voi, prea des excesiv în limbaj și radical în conținut. Știu că e la modă în România să fii de dreapta, să-ți demonstrezi cu toată forța “anticomunismul” și să fii intolerantc cu oricine manifestă tendințe de stânga. Chiar dacă e vorba de un mare actor sau de un artist pe care l-ai admirat,  până ieri, dar a  pierdut din valoare,  doar pentru că a votat cu Ponta.

E ca și cum, spre exemplu, un artist ca Roberto Benigni, câștigător al premiului Oscar, pentru filmul La vita è bella, regizor, actor, showman foarte apreciat în Italia, ar fi fost pus pe o imaginară “listă a rușinii”, doar pentru că e de stânga. Sau Dario Fo, premiul Nobel pentru literatură, care și-a exprimat, în repetate rânduri, în mod deschis,  afinitățile de stânga.  Un artist internațional,  ca Zucchero,  ia parte frecvent la megaconcertul anual organizat de cître Partidul Comunist Italian și celelalte partide de stânga, sub numele de Festa dell’Unita, sau Festa Democratica.  La fel ca și Jovanotti, Ligabue, Vasco Rossi, Gianni Morandi și mulți, foarte mulți cântăreți italieni,  participă,  în mod activ,  la viața socială și politică a Italiei, chiar dacă nu sunt înscriși în vreun partid sau nu candidează.  Critică, iau poziție, atunci când e nevoie, își exprimă opinia în mod democratic și decent, nu atacă niciodată colegii de dreapta și nu ezită să cânte,  împreună cu ei,  atunci când se organizează concerte în scop umanitar. E ca și cum l-am vedea pe aceeași scenă pe Tudor Chirilă și Tudor Gheorghe, spre exemplu. E un interesant exericțiu de imaginație, nu-i așa? Albano e de dreapta, la fel și Ricchi e Poveri, dar au urcat,  sute de ori,  pe scenă cu Gianni Morandi, spre exemplu, care e,  din tată în fiu,  comunist.

Tendința generală este ca artiștii și intelectualii, în general,  să fie de stânga, pentru că dreapta este asociată, în mod paradoxal pentru noi, românii, cu lipsa libertății de exprimare. Motivele sunt de natură istorică: după cel de-al doilea război mondial, comunismul s-a manifestat ca o reacție naturală împotriva fascismului, în consecință, stânga era antifascistă, și tocmai de aceea a avut atât de mulți susținători. Asta nu înseamnă, însă, că cei de dreapta au fost înlăturați din viața publică, dintr-un motiv simplu și banal: democrația nu e un concept abstract. Vreți să vă dau un exemplu? Nepoata lui Benito Mussolini, Alessandra Mussolini, (tatăl ei e unul dintre fiii lui Mussolini),  e în politică de peste 20 de ani, a fost parlamentar, europarlamentar, ministru, purtând cu mândrie numele bunicului fascist, fără consecințe asupra carierei sale politice. Imaginați-vă în România un nepot de-al lui Ceaușescu ministru sau parlamentar… Vă propun un alt exercițiu de imaginație. Puțini știu, probabil, că Sofia Loren, una dintre cele mai mari actrițe din lume, e înrudită cu Mussolini. Sora ei e tocmai mama Alessandrei Mussolini. Sofia Loren nu a ascuns nicio clipă legăturile ei de familie, iar Alessandra Mussolini nu a ezitat niciodată să vorbească despre mătușa Sofia Loren. Ce s-ar fi întâmplat, oare, dacă Sofia Loren s-ar fi născut în România? Ok, aveți dreptate, poate că am exagerat un pic cu exercițiile de imaginație. Am vrut doar să vă povestesc cum e în Italia cu artiștii de stânga și cu cei de dreapta. Ceea ce vroiam să spun, de fapt, este că există dreapta, există stânga, există Partidul Comunist, există partide de extremă dreapta, există partide radicale, există și coexistă cu toții, în numele democrației, iar uneori sunt nevoiți să guverneze împreună, să accepte compromisuri politice.

Din toată campania electorală,  care tocmai s-a încheiat, soțul meu a înțeles un singur lucru: că în România exista riscul să vină, din nou,  la putere comuniștii. “Care comuniști???,  a întrebat el. “Cred că ultimul comunist în România e tatăl tău, singurul care nu a devenit un prosper om de afaceri după revoluție!”

Un mare artist italian, Giorgio Gaber, a scris, în anii ’90 un cântec, care se numește “Dreapta-stânga”. Redau doar câteva versuri, care mi se pare extrem de sugestive, pentru a înțelege cum se schimbă totul, în funcție de perspectiva din care sunt privite lucrurile: “Blugii sunt de stânga, cu sacou, însă, sunt de dreapta/Concertul pe stadion e de stânga, dar prețurile sunt de dreapta/ Șpaga e,  neapărat,  de dreapta, dar se dă cu acordul celor de stânga/ Nu se știe dacă norocul e de dreapta, dar ghinionul e, cu siguranță, de stânga”.




Mândria de a fi român…pe jumătate

Am fost,  acum ceva vreme,  cu niște prieteni, la un agroturism,  la o oră distanță de Napoli, într-o zonă plină de castani, nuci și aluni, cu care toamna asta a fost foarte generoasă. Despre culori…oricât de iscusită aș fi cu vorbele,  tot nu aș reuși să închid în ele roșul aprins, arămiul blând sau galbenul strălucitor,  care ne-au răsfățat ochii, ne-au aprins privirile și ne-au răvășit amintirile. Când am ajuns, băiatul meu Matei,  a exclamat evident fericit: “Mamă, parcă suntem în Transilvania!”,  și a continuat să se bucure de toamnă, în fel și chip, împreună cu prietenii.

La un moment dat, a venit la masă cu una dintre fetele, care ne serveau (în mod impecabil, mai ales că eram un grup “restrâns” de prieteni, mai exact,  36)  și mi-a spus, bucuros și plin de entuziasm,  că fata era româncă, că a auzit-o vorbind în română, cu ceilalți ospătari, și  s-a dus la ea să-i spună că și mama lui e româncă și că trebuie neapărat să mă cunoască. Au stat un pic de vorbă și Matei a aflat, în doar câteva minute, că e din Pitești, că e de 7 ani în Italia, la Avellino, a întrebat-o cu cine votează,  dacă știe că Băsescu nu mai candidează, când a fost ultima oară în România ecc. Crina, așa o chema pe fată, a venit la masă să îmi spună că Matei i-a făcut un adevărat interogatoriu, într-o română aproape perectă,  și că știa mai multe lucruri despre ce se întâmplă în România decât știe ea. “Vinovata” sunt eu,  desigur, foarte atentă la realitatea românească.

Băiatul meu e fericit când aude pe stradă pe cineva vorbind românește și are chef să stea la povești cu toți. Îi place să vorbească românește, dar și să le arate prietenilor italieni că știe să vorbească o limbă, pe care ei nu o înțeleg. Când e solicitat la școală,  să le ajute pe învățătoare să comunice cu vreun elev român, care,  încă,  nu stăpînește bine italiana și are nevoie de translator, fiul meu e încântat. Se întoarce acasă și îmi relatează,  cu amănunte,  cum l-a ajutat pe băiat, despre ce au povestit și cât de mult le plăcea amândurora că nimeni nu îi îi înțelegea și au putut vorbi chiar și despre învățătoarele mai puțin simpatice.

Nu vreau să spun că Matei e mândru că e român, pe jumătate, așa că spun,  doar,  că nu scapă nici o ocazie să sublinieze că mama lui e româncă,  că adoră să meargă în vacanță la bunicii din România, dar și să vorbească românește.

Vara trecută, la mare, a improvizat,  pentru prietenii lui,  (cu care își petrece vacanțele de când s-a născut) un curs intensiv de limba română: numere, culori, animale,  expresii, dar și alte cuvinte “interzise”,  care îi atrag în mod evident pe copii, mai ales la vârsta asta (Matei are 10 ani). Așa încât, la sfârșitul verii, copiii italieni de pe plajă îi puteau înțelege pe conaționalii noștri romi, care cerșeau printre șezlonguri, dacă se înfuriau când nu le dădeai nimic și își exprimau, în mod colorat, supărarea. Refrenul verii a fost un cântec al lui Damian Drăghici, care îi plăcea mult lui Matei și a cărui sonoritate neobișnuită îi amuza pe copii. “Foaie verde siminoc, omul bun n-are noroc…Mămăligă brânzălie“.  Cuvintele astea au devenit pentru ei un fel de parolă secretă, care permitea accesul în grupul lor de joacă.

Când juca fotbal, pe plajă, făceau echipe naționale,  iar el alegea să fie Naționala României și își făcea echipă cu toți jucătorii români care joacă în campionatul italian și pe care îi cunoșteau și amicii lui.

Relația lui Matei cu România a fost de la început una firească. Fără excese, de nici un fel.  A fost bilingv de la început, a învățat cuvinte românești și italienești deodată, amestecate, a făcut confuzii lingvistice, inevitabile, a mers la școală și limba italiană a devenit predominantă, așa cum era și normal. Dacă limba maternă e “limba pe care o învață un copil, de mic, în familie”,  nu aș putea spune care e “limba maternă” a lui Matei. Cum nu are prieteni români în Italia,  acum vorbește română doar cu mine,  sau cu bunicii din România. O vreme se uita la Pro Tv Internațional, nu pierdea niciun episod din Pariu cu viața, pentru că juca mătușa lui Elvira (Deatcu), cu care se mândrea foarte tare și îi obliga pe prietenii lui să se uite la serial, când veneau la el.

Dacă, încet încet,  ar fi uitat româna,  desigur că nu mi-aș fi putut-o ierta, dar l-aș fi înțeles. În schimb, dimpotrivă, vorbește tot mai bine și continuă să facă dictări cu bunica (profesoară de română),  atunci când merge în vacanță.  Jocul lui preferat este ca eu să le dictez, în română, dar și în italiană,  și să vadă dacă bunica face mai multe greșeli la dictarea în italiană decât el în română. Eu le dau note și e fericit când ia o notă mai mare decât bunica.

Nu i-am impus să învețe limba română, nu l-am obligat să învețe zeci de poezii pe de rost, nu l-am învățat imnul (dar știe că versurile le-a scris Andrei Mureșanu, bistrițean ca și mine)  nu am vorbit cu el doar în română, așa cum recomandă unii psihologi, pentru că mi-a fost teamă că va avea probleme de comunicare și integrare,  dacă nu va vorbi perfect italiana.  L-am lăsat să se apropie de limba română în modul cel mai natural cu putință. Nu am rezistat, recunosc, și l-am învățat poezia Cântec,  (A venit un lup din crâng…) a lui Coșbuc, pentru că e printre puținele pe care mi le amintesc și astăzi și îmi amintesc, încă, de copilăria mea minunată.  Când era mic,  în toate călătoriile pe care le-am făcut cu mașina,  ne-a însoțit, în mod obsesiv,  Cd-ul cu cântecele pentru copii ale lui Tudor Gheorghe. Are colecții întregi de cărți în română, nu citește fluent, dar înțelege, face încă dezacorduri, dar ceilalți îl înțeleg, uneori îl corectează și el nu se supără niciodată.

Peste câteva zile e Sfântul Matei și Matei al meu se consideră norocos că își sărbătorește de două ori onomastica, în 21 septembrie, de San Matteo,  și în 16 noiembrie, și primește două cadouri. La școală, când vreun copil îl întreabă dacă e creștin, el răspunde, spre deruta totală a celor din jur, că e catolico-ortodox. Știe prea bine că nu e posibil, dar el se simte, cum îi place să spună,  jumi-juma în toate.




Amarcord-despre amintiri nostalgice

O vreme timpul a fost răbdător cu oamenii dragi de lângă mine, bunicii, pe care îi iubeam nespus de mult și eram convinsă că asta era îndeajuns ca să-i țin lângă mine, mereu. Refuzam să văd, cu bună-știință, din naivitate, din încăpățânare, sau doar din egoism, că îmbătrâneau, se îmbolnăveau, erau tot mai fragili, tăcuți în suferința lor, zgărciți cu vorbele,  dar atât de generoși în îmbrățisările lor mute, cu lacrimile care rămâneau suspendate peste priviri blânde ca niște rugăciuni. O îmbrățișare tăcută și câteva cuvinte: “Să-ți ajute Dumnezeu”,  era modul nostru “auster”,  dar profund,  de a ne despărți, același, ani la rând, atunci când ne luam rămas bun. Când a început să simtă apăsătoare povara anilor, Tâna Floarea îmi spunea, cu voce tremurândă: “Cine știe dacă o să mă mai găsești când vii data viitoare”…Am făcut facultatea, am rămas la Cluj,  au trecut mulți ani și eu mă întorceam întotdeuna să-i văd, iar bunica mă saluta întotdeauna în felul ei . Eu urcam în mașină încercând să duc cu mine toată iubirea, necondiționată și nerostită a bunicilor, care rămâneau în fața porții,  până când mașina dispărea într-un nor de praf. Înainte, însă, reușeam să o văd pe bunica ștergându-și cu colțul năframei lacrimile nevăzute. Am plecat, m-am întors, apoi am plecat din nou, știam că ei rămâneau mereu acolo, în același loc, unde mă așteptau răbdători și asta îmi dădea un sentiment de siguranță. Singura certitudine pe care o aveam, în toți anii în care trăiam cu exaltare și frenezie fiecare experiență, era tocmai iubirea lor, constantă, invariabilă, pe când totul în jurul meu era un șir de variabile greu de descifrat.

Multă vreme, încă de când eram mai mică, m-am temut că o să mă întorc și nu o să-i mai găsesc, teama devenea uneori obsesivă.  Îmi amintesc că mergeam în fiecare sâmbătă la țară, la bunici, cu ai mei, cu mașina. La un moment dat,  se termina asfaltul și intram pe drumul de țară,  care ducea la Mintiu, un drum îngust, șerpuit, singura pată fără culoare în explozia de galben, auriu,  verde și roșu, de pe câmpurile imense,  pe care nu le puteai cuprinde cu privirea. Vara,  galbenul de floarea soarelui și auriul grâului  te orbeau pur și simplu. Uneori, însă,  mi se părea că nu se mai termina odată drumul și abia așteptam să ajungem pe Dealul Crucii, de unde coboram în vale, spre sat. Prima imagine pe care o vedeam de sus, de pe deal, era cimitirul, chiar la intrarea în sat, o palmă de pământ înconjurată de meri, pruni și cireși, printre care se pierdeau mormintele, cu crucile de piatră sau de lemn. Îmi amintesc că,  pe măsură ce ne apropiam de cimitir, eram tot mai neliniștită, teama mea era atât de irațională, încât, dacă se întâmpla să văd săteni care săpau o groapă, eram sigură că s-a întâmplat ceva cu bunicii mei… Firește că nu se putea întâmpla ceva fără ca noi să aflăm,  însă am spus că frica mea era irațională.

luminM-au trebuit ani mulți să mă vindec de obsesia asta, de fapt m-am vindecat doar atunci când am înțeles că teama mea era un fel de premoniție. În cele din urmă,  s-a întâmplat întocmai ca în coșmarurile mele repetate: m-am întors într-o iarnă, după o absență de un an de zile, plecată prin lume,  și nu i-am mai găsit. Casa bunicilor era îngropată în zăpadă, curtea era pustie, iar poarta înțepenită, sub țurțuri. Nu am putut intra și nici nu aveam de ce să intru,  am avut pentru prima dată senzația copleșitoare că timpul grăbit și nerăbdător m-a izgonit fără milă din micul meu paradis. Locul în care regăseam puținele certitudini pe care le aveam, tocmai pentru că găseam mai multe răspunsuri și mai puține întrebări. Mi-am amintit de toți anii în care treceam pe lângă cimitirul din vale și mă simțeam norocoasă și privilegiată pentru că nu aveam de ce să mă opresc, oamenii mei dragi mă așteptau altundeva. Înainte de Luminație mergeam și eu în cimitir, împreună cu copiii din sat, să curățăm mormintele, să tăiem buruienile, să plantăm crizanteme, să pregătim totul pentru sărbătoare. Bunica mea, Profira, nu venea aproape niciodată. Devenea tristă și mai tăcută decât de obicei, închisă în durerea ei pe care nimeni nu o putea înțelege, departe de toți cei de care s-a despărțit iremediabil în primăvara lui 1944, când s-a refugiat din Bucovina. În cimitirul din Mintiu nu avea pe nimeni și îmi spunea adesea că nu poti simți că aparții unui loc,  dacă morții tăi sunt departe și nu poți să aprinzi o lumânare la mormântul lor,  de Luminație. Ai ei erau răspândiți prin lume, așa cum au fost și în viață.

Eu mergeam la cimitir cu bunicul, să aprindem lumânări și noi pentru străbunicii pe care nici măcar nu i-am cunoscut, pentru vreun vecin sau vreun prieten de-al bunicului.  Oamenii stăteau de vorbă, depănau amintiri, închinau câte un pahar de țuică, de sufletul mortului. Tata Bun se oprea la fiecare mormânt, preț de o îmbrățișare și de o poveste amuzantă și nostalgică. Crizantemele care acopereau mormintele aveau un miros amar, greu, apăsător. Eu îl țineam strâns de mână pe Tata Bun și aș fi vrut să pot opri clipa aceea, în care mă simțeam vinovată pentru că eram fericită. Plecam din cimitir noaptea târziu și lăsam în urmă un spectacol tulburător, cu sutele de lumânări care continuau să ardă în întuneric. “Trebuie să rămână aprinse toată noaptea, să lumineze calea celor care s-au întors nițel printre noi, atunci când o să plece înapoi dincolo…”, îmi spunea bunicul în șoaptă, cu o voce plină de taine. Luminația era,  încă,  o sărbătoare la care asistam doar ca spectator, curioasă, emoționată și grăbită să mă întorc lângă cei pe care îi aveam, încă, aproape.

luminaMoartea ne-a ocolit multă vreme, apoi, s-a năpustit asupra noastră, fără niciun preaviz. Iar eu eram departe și nici măcar nu am avut timp să-mi iau rămas bun de la oamenii mei dragi, așa cum aș fi vrut,  într-o lungă îmbrățișare tăcută, mai cuprinzătoare decât mii de cuvinte,  care au rămas ferecate între atâtea plecări grăbite. Am crezut cu prea multă ușurință că timpul va fi mereu bun și răbdător cu noi.