Am mers la vot la toate alegerile, în Italia și în România, la cele locale, parlamentare, euro-parlamentare, prezidențiale (doar în România, pentru că în Italia președintele e ales de către Parlament);  mi-am exprimat opinia la referendumul italian, din 2011,  având ca temă privatizarea serviciilor hidrice (care au rămas publice),  dar și construirea unor noi centrale nucleare (care nu s-au mai construit).  Am participat și în 2012, la referendumul din România privind suspendarea președintelui Băsescu.  Uneori am câștigat, alteori am pierdut, am fost, pe rând, fericită, mulțumită că mi-am putut exprima, în mod concret,  o opinie, convinsă că votul meu era important, nu vital sau indispensabil, dar important; am fost, apoi, furioasă și dezamăgită, atunci când am pierdut, a doua zi  juram că nu o să mai votez niciodată, dar am recidivat mereu. Pentru că nu am crezut niciodată, cu adevărat, că e totuna,  cu sau fără votul meu. Numiți-mă naivă sau arogantă, dar eu am fost întotdeauna convinsă că votul meu contează. Credeți-mă că, atunci când,  după alegerile euro-parlamentare din primăvara lui 2014, Partidul Democrat al premierului Matteo Renzi a obținut un rezultat istoric, 41 % din voturi, cel mai bun procent obținut de un partid în Europa…am fost euforică, pentru că am simțit că am contribuit și eu la  scrierea unei pagini de istorie.

Tocmai de aceea nu înțeleg de ce e nevoie de toate campaniile care se desfășoară în România, prin care suntem invitați, sfătuiți, împinși pe la spate să mergem să votăm. Știu că o să spuneți că eu nu trăiesc în România și nu pot înțelege de ce oamenii sunt scârbiți, că am plecat și am lăsat țara de izbeliște, că nu ar trebui să-mi mai pese de ce se întâmplă la noi, că e ușor să fii spectator, că oricine poate da sfaturi,  dar nu toți  vor să le audă.  Eu nu mă simt doar spectator, pentru că mă leagă de România prea mulți ani trăiți acolo, prea multe bucurii, speranțe, izbânzi, mari sau mici,  prea multe dezamăgiri și eșecuri pentru ca niște politicieni efemeri să poată să mă facă să uit tot.  Adevărul e că, pentru nimic în lume, nu vreau să le dau satisfacția că am ajuns să nu-mi mai pese de România. Nu mă simt spectator și din deformație profesională. Am fost ziaristă și am făcut câteva campanii electorale, când lucram la Cd Radio, în Cluj. O să mă credeți dacă vă spun că mi-e dor de campaniile electorale de acum…ceva ani, când mă pregăteam pentru talk-show-uri citind înainte platforme și programe electorale, încercând să înțeleg ideologii politice?  Erau anii în care am cunoscut sute de tineri entuziaști, idealiști, plini de energie și de idei, capabili să organizeze mitinguri electorale și să umple Teatrul Național din Cluj, fără nici un sprijin logistic din partea vreunui mare partid.  Aceiași tineri care erau în stare să stea o noapte întreagă, la o bere,  să polemizeze cordial despre valorile de dreapta și cele de stânga, din politică,  și să și creadă în ele. Nu mă întrebați pe unde sunt acum tinerii visători,  care vroiau să schimbe lumea,  că nu o să vă spun. Erau anii în care oameni de valoare, intelectuali, unii dintre ei profesorii mei de la Filologie, acceptau să intre în guvern, fără să aparțină vreunui partid,  din dorința de a construi ceva, un proiect care să dureze, fără ambiții personale și fără să intre în rivalități politice sterile.  Era perioada în care Ion Vartic era subsecretar de stat în Ministerul Culturii și crea,  la Cluj,  Facultatea de Teatru, iar Marian Papahagi era scretar de stat în Ministerul Învățământului și redeschidea Accademia di Romania la Roma. Era perioada în care exista,  încă,  societatea civilă iar oameni ca Andrei Pleșu sau Gabriel Liiceanu erau niște repere morale și intelectuale pentru mulți.

 Acum despre ce ar vorbi, oare, tinerii aceia visători, la o bere?  Despre dosare, arestări, interceptări,  despre trafic de copii, despre corupți și despre anticorupție, despre DNA (care există doar în Slovenia, Croația și Letonia, dintre toate țările UE). Despre câte case are un candidat sau altul și câte sunt declarate. Despre ce scrisori i-a mai scris Liiceanu lui Ponta. Despre agenți secreți sub acoperire și fără dovezi și despre baroni locali descoperiți,  cu dovezi.  Cu siguranță discuțiile ar fi mult mai aprinse și mai interesante, iar polemicile ar fi mai puțin cordiale, pe principiul “democratic” : “dacă nu ești cu noi,  ești împotriva noastră” sau “cine nu gândește ca noi, e împotriva noastră”.   Discuțiile ar fi, poate, mai colorate în limbaj, dar mai opace în idei.

Zilele trecute vorbeam cu un prieten ziarist, care încerca să mă convingă că tot ce se întâmplă acum în România, cu toți corupții care defilează cu cătușele la mâini, în direct, la toate televiziunile, e exact ceea ce s-a întâmplat în Italia, în anii 90, când operațiunea Mani Pulite a produs un adevărat cutremur în viața politică.  Am vrut să-i atrag atenția asupra a două detalii tehnice, cred, importante: în 17 februarie 1992,  Mario Chiesa, un respectat membru al Partidului Socialist Italian, a fost arestat de către procurorul Antonio Di Pietro, în momentul în care lua o mită de 7 milioane de lire, deci, în urma unui flagrant. Dat fiind faptul că Italia era în plină campanie electorală, Di Pietro a decis dă mențină secretul absolut asupra anchetei și să aștepte sfârșitul alegerilor din aprilie. Abia după aceea,  a urmat un val fără precedent de arestări, interogatorii, sinucideri, demisii, care au dus la dispariția principalelor partide politice, la apariția altora ( cel mai important, partidul extremist Liga Nordului) și la sfârșitul primei republici. Și, dacă tot vorbeam despre arestări și procese, am simțit nevoia să-i spun că am văzut foarte puține arestări în direct, de când sunt în Italia, și atunci a fost vorba despre unii dintre cei mai periculoși boși ai mafiei. Îi înțeleg, totuși, pe procurorii care arestează cu zel, inspirați, poate,  de imaginea eroică a colegilor italieni de acum 22 de ani, convinși că vor schimba și ei lumea.  Nu știu dacă ar trebui să știe că șeful echipei de procurori care a condus ancheta Mani Pulite a declarat, de curând,  că totul a fost o “ocazie pierdută”.  Sau că procurorul Antonio di Pietro, simbolul luptei împotriva corupției, a demisionat din magistratură, în 1994, pentru a intra în politică. Mă îndoiesc, însă, că procurorii noștri de la DNA sunt atrași în vreun fel de lumea politică (sau poate că da?), așa că nu cred că au vreo relevanță astfel de informații și nici nu aș vrea să fiu răstălmăcită.

Mă tem că nu am dat răspunsuri convingătoare la întrebarea “Eu de ce votez?”. Poate că ar fi fost mult mai simplu să spun că votez pentru că sunt convinsă că nu politicienii efemeri, nici politrucii mărunți și nici procurorii zeloși pot decide pentru mine, în locul meu, sau al tău. Votez pentru că îmi pasă de România și, vă rog, nu-mi spuneți că eu nu pot înțelege ce se întâmplă în țară, atâta vreme cât vin acasă doar în concedii,  sau că nu ar trebui să-mi mai pese de tot ce se întâmplă,  în condițiile în care nici măcar nu știu dacă mă voi întoarce vreodată în România. Votez pentru că sunt convinsă că, în Italia, istoria din ultimii 20 de ani nu au scris-o procurorii sau politicienii, ci italienii de rând care au desființat marile partide politice corupte mergând la vot, în 1992, tocmai pentru că au înțeles că era cea mai eficientă formă de protest.

Matera, orașul de 60.000 de locuitori din Basilicata ( regiune aflată în sudul Italiei,  între Campania și Puglia) va fi,  în 2019, capitala culturală europeană, împreună cu orașul Plovdiv, din Bulgaria. Matera a  bătut, în finală, putem spune, în mod suprinzător,  alte  5 orașe italienești: Ravenna, Siena, Perugia, Cagliari e Lecce,  despre care se știu mult mai multe lucruri și unde e mult mai ușor să ajungi, ca turist. Matera nu se află, cu siguranță, printre destinațiile preferate de către turiștii străini care vin în Italia. Pe aici nu trece nici un tren, pentru că nu există o gară.
 Regiunea a fost complet abandonată până în anii ’80, fiind considerată “rușinea Italiei”,  din cauza sărăciei totale, în care trăiau oamenii,  în locuințele numite Sassi,  săpate în caverne, aceleași în care locuiau, acum 9000 de ani, strămoșii lor preistorici. Era o civilizație arhaică,  ruptă de lume și de orice formă de progres,  abandonată și izolată.  Tocmai de aceea, mulți militanți antifasciști au fost exilați aici, în anii ’40, de către Mussolini. Unul dintre ei, scriitorul Carlo Levi, a scris și o carte (Cristo si è fermato a Eboli) în care deplângea, în mod metaforic, faptul că “Isus nu a ajuns până aici” și s-a oprit la Eboli, ultimul oraș al lumii civilizate, înainte de a intra în Basilicata. Levi descrie exilul său ca pe o călătorie la începuturile lumii. Romanul a fost ecranizat, în 1974, și a avut un succes internațional. După anii ’80, zona a fost recuperată,  din punct de vedere artistic și istoric, și asta datorită Uniunii Europene, a Unesco și a guvernelor de la Roma. În 1993, Unesco a inclus centrul istoric cu locuințele sale, Sassi, în Patrimonul Mondial. Specialiștii au apreciat zona pentru “ecosistemul său urban extraordinar, în stare să perpetueze, din epoca preistorică și până astăzi, modelele habitative ale peșterilor și să le adapteze timpurilor, fără să distrugă armonia între om și natură”.
Acesta ar fi un posibil incipit, unul dintre nenumăratele pe care le-aș fi putut alege, pentru a vorbi despre Matera. Poate că ar fi fost cel mai onest, cel mai jurnalistic, dar eu prefer un altul.

La Matera nu poți ajunge din întâmplare, nu te poți opri să faci un popas, pentru că nu ți-e în drum spre nicio altă destinație, mult mai turistică sau mult mai atractivă (chiar dacă plajele din Maratea nu se află departe);  nu poți face o călătorie cu trenul prin văile dezolante ale Lucaniei (numele antic al regiunii) sau prin câmpiile pline de măslini, zeci de kilometri de măslini,  pentru că la Matera nu este gară și nu trece nici un tren.  La Matera nu vei ajunge dacă ești în căutarea unor locuri aglomerate, haotice, pline de de turiști, ci doar dacă vrei să vezi unul dintre peisajele cele mai neobișnuite,  mai sugestive și mai fascinante din Italia, în care timpul parcă s-a oprit în loc…acum 2000 de ani. Sau dacă ești pasionat de film și ți se pare interesant și emoționant să calci, la propriu, pe urmele lui Pier Paolo Pasolini (care a filmat aici Evanghelia dupa Matei,)  Mel Gibson (cu filmul său Patimile lui Cristos)  Jim Caviezel (protagonistul filmului),  Richard Gere (protagonist in King David),  David Nixon, Marcello Mastroianni,  Virna Lisi, sau pe urmele lui Daniel Craig, alias James Bond. Peste 55 de pelicule, nu doar cu teme biblice, au fost filmate aici, în ultimii 40 de ani. În iunie 2014, au început filmările pentru un kolosal australian, despre viața Fecioarei Maria.  Chinezii au descoperit de curând Matera și au ales-o ca set cinematografic pentru multe producții asiatice,  ultima dintre ele va ieși  în 2015, de Ziua Îndrăgostiților.

Când Mel Gibson a ajuns aici, în 2003, pentru a căuta locuri care să evoce Palestina sau Ierusalimul de acum 2000 de ani, unde să filmeze Patimile lui Cristos (The Passion), a mărturisit că peisajul l-a înnebunit pur și simplu. Locuințele săpate în piatră calcaroasă, amenajate în peșteri, străduțele înguste și abrupte,  care trec uneori peste acoperișurile caselor, văile pustii, fantomatice, din jur, râul aproape arid care creează un fel de defileu abisal, bisericile rupestre săpate în piatră vulcanică…totul era absolut perfect pentru regizorul american.

Recunosc că am descoperit Matera datorită lui Mel Gibson.  Eram de doi ani în Italia, fusesem de câteva ori în Puglia, regiunea vecină cu Basilicata, dar numai după ce am văzut filmul și am admirat-o pe Maia Morgenstern în rolul Fecioarei Maria, am simțit nevoia să merg la Matera să simt dacă într-adevăr locul acesta e atât de tulburător și plin de misticism,  cum au declarat în repetate rânduri regizorul și actorii.  Filmul ieșise de puțină vreme și agențiile de turism încă nu pregătiseră ofertele The Passion Tour și,  oricum,  le-aș fi evitat.  În schimb,  am cedat tentației gastronomice și am mers să mănânc, la recomandarea unor prieteni,  la restaurantul unde venea des Mel Gibson cu trupa și am ales,  din meniul propus cu multă fantezie de “bucătarul lui Gibson”,  Fettuccine alla Mel și tortul The Passion.  Nu e de mirare că,  până și bucătarii au fost inspirați de film, suntem doar în Italia, unde sacrul și profanul se îmbină armonios…inclusiv în zona culinară. Îmi amintesc că totul era gustos și delicios, simplu, esențial, cum e,  de altfel,  bucătăria tradițională din zonă. Asta a fost partea mai puțin spirituală a întâlnirii mele cu Matera, dar nu se poate trăi doar cu hrana pentru spirit…

Cu imaginile din film încă proaspete în minte, am străbătut tot orașul,  care încă nu era invadat de turiști. Fiecare piatră, fiecare peșteră, fiecare colț de stradă, fiecare acoperiș evocau atmosfera încărcată de misticism a filmului…Sau poate că s-a întâmplat invers, a fost tocmai locul acesta încărcat de istorie, de liniște primordială, de început de lume, cel care a dat încărcătură și dramatism filmului. Cele 44 de biserici săpate în piatră, amenajate în peșteri,  pictate în stilul artei orientale, atât de sugestive, au contribuit, fără îndoială, la crearea unei atmosfere unice, care m-a fascinat și m-a emoționat.

Nu știu dacă toate producțiile cinematografice realizate aici și toate marile nume care au poposit la Matera au influențat alegerea juriului european, care a decis ca orașul să fie Capitala Culturală în 2019, dar cu siguranță au dat vizibilitate și prosperitate zonei. La mai bine de 10 ani de la Patimile lui Cristos, se estimează că filmul lui Mel Gibson aduce (încă), anual, la Matera, peste 10.000 de turiști americani.Specialiștii apreciază că se vor investi, în următorii ani,  circa 30 de milioane de euro, în opere de infrastructură și în proiecte culturale, al căror scop este să atragă cât mai mulți turiști, fără să afecteze,  în vreun fel, ecosistemul urban,  unic în Italia. Poate că se va construi, în cele din urmă, și o gară, dar mă tem că șuieratul trenului nu va fi un sunet pe placul locuitorilor din zonă, obișnuiți să audă doar muzica fluierelor din teracotă, viu colorate,  având forma unui cocoș. Acestea sunt considerate obiecte cu valoare apotropaică, pe care locuitorii din Matera le atârnă deasupra caselor, a ferestrelor, a leagănelor, sau le așază la temelia unei case, pentru a alunga duhurile rele.

Unul dintre câștigătorii premiului Nobel pentru Chimie din acest an este Stefan W. Hell, un neamț născut în Sântana, lângă Arad, în 1962, și emigrat în Germania, împreună cu familia, în 1978.  E anul în care, după încheierea vizitei oficiale a cancelarului german, Helmut Schmidt, la București, a fost stabilit un tarif unic,  de 4.000 de mărci,  pentru repatrierea fiecărui cetățean român de etnie germană, în baza unui acord privind reîntregirea unor familii destrămate de istorie.  Familia lui Stefan Hell a plătit, probabil, la rândul ei, prețul libertății, calculat cu cinism de autoritățile comuniste,  și a reușit,  astfel,  să părăsească România.  “Un Nobel de 4000 e mărci”…ar fi un titlu bun, dacă nu ar fi prea forțat.

Știrea privind Nobelul pentru Chimie acordat lui Stefan Hell, născut în România, a mai atenuat puțin din dezamăgirea privind Nobelul pentru literatură, ratat, și în acest an, de către țara noastră.  Patru au fost candidații români: Nicolae Breban, Norma Manea, Varujan Vosganian și Mircea Cărtărescu (dacă mă întrebați eu pentru cine aș fi votat,  vă răspund,  fără să stau pe gânduri: Varujan Vosganian, pentru romanul său tulburător, Cartea șoaptelor). Mircea Cărtărescu este candidat de ceva vreme,  însă anul acesta presa din țară era optimistă, pentru că agențiile de pariuri  britanice îl dădeau cu șanse mari, plasându-l locul al 16-lea, înaintea unor scriitori ca Umberto Eco, Amos Oz sau Salman Rushdie. În cele din urmă, premiul a fost câștigat de un scriitor francez, Patrick Modiano, care nu se afla printre “preferații” agențiilor de pariuri. Prietena mea, scriitoarea Cleopatra Lorințiu, făcea zilele trecute o observație interesantă: după anunțarea câștigătorului, un renumit critic literar francez și-a exprimat bucuria că Modiano “a reușit să depășească bariera limbii franceze și să iasă în lume”. Dacă francezii simt handicapul limbii,  atunci când e vorba de intrarea în competiția pentru Nobel, toți cei care au promovat cu convingere marile șanse ale lui Mircea Cărtărescu pot fi considerați lipsiți de simțul realității.  Singurul scriitor român,  care s-a apropiat cel mai mult de Nobelul pentru literatură,  a fost Lucian Blaga. In anul 1956,  profesorul Basil Munteanu, aflat la Paris, si poeta Rosa del Conte, au înaintat la Stockholm documentația pentu decernarea premiului lui Lucian Blaga. Tocmai când propunerea era să fie acceptată, statul român nu și-a dat acordul pentru nominalizarea poetului, considerat “burghez”. În romanul Luntrea lui Caron,  Blaga, prin vocea protagonistului, Axente Creangă, scrie: “Eram al doilea,  ca voturi primite,  imediat după spaniolul care a cules laurii. Personal eram nespus de mulţumit de succesul moral pe care izbuteam să-l obţin, cu totul pierdut, cum eram, într-un buzunar de provincie transilvană.”

Câștigarea unui premiu Nobel de către un român, care nu mai trăiește în România și nu s-a format aici (chiar dacă Stefan Hell a recunoscut că, atunci când, la 16 ani,  a ajuns în Germania, avea cunoștințe mult mai avansate decât colegii lui nemți), a declanșat, cum era de așteptat,  multe dezbateri, adesea sterile, în care analiști, lideri de opinie și politicieni s-au întrebat,  retoric,  dacă e nevoie să pleci din România pentru a putea spera la un premiu Nobel.  Fiind în pre-campanie electorală,  politicienii au considerat că era un bun prilej pentru a da vina unii pe alții pentru toate Nobelurile ratate,  de ieri și de astăzi.

Ar fi câștigat Hell premiul Nobel,  dacă ar fi rămas în România? Sau Herta Muller, laureata premiului Nobel pentru literatură, în 2009, ar fi avut vreo șansă,  dacă nu ar fi fugit în Germania, în 1987, și ar fi rămas să scrie în limba română, să reprezinte ceea ce criticii consideră o “cultură minoră”, care va avea mereu handicapul limbii?  Scriitorul și jurnalistul evreu,  Elie Wiesel, născut la Sighetu Marmației și deportat la Auschwitz, în 1944, ar fi câștigat vreodată premiul Nobel pentru Pace (care i-a fost conferit în 1986) și ar fi scris cartea Noaptea, apreciată ca fiind una dintre cele mai importante mărturii literare despre Holocaust,  dacă,  după eliberarea din lagăr, în 1945,  s-ar fi întors în România și nu ar fi ajuns la Paris?  Medicul și omul de știință George Emil Palade ar fi câștigat Premiul Nobel pentru Medicină și Fiziologie, dacă nu ar fi plecat, în 1946 în America, unde s-a afirmat printr-o carieră strălucită, devenind unul dintre pionierii biologiei celulare?

Sau, poate ar fi avut destinul lui Ştefan Procopiu, savantul care a  calculat,  cu un an înaintea danezului Niels Bohr,  momentul magnetic al electronului, numit şi “magnetonul”, ce avea să poarte numele “Bohr-Procopiu”? Pentru că mediul academic român nu a popularizat la timp descoperirea, Premiul Nobel a fost luat de colegul şi prietenul său danez. Ceauşescu,  însă,  i-a recunoscut meritele. I-a dăruit un Moskvitch, automobil de lux în acele vremuri. Cu maşină la scară şi onorat cu cele mai înalte distincţii, Procopiu a fost aşezat pe piedestalul pe care îl merită,  atunci când s- a aflat în România că mai multe universităţi din SUA, Germania şi Franţa luaseră în serios importantele sale descoperiri cu privire la “efectul Procopiu” şi “fenomenul Procopiu”. Dar nu a câștigat premiul Nobel. Îmi vin în minte cuvintele lui Charles Best, unul dintre cercetătorii atestați pentru descoperirea insulinei, deși Nicolae Paulescu este descoperitorul de drept. “Nu are importanță cine a făcut descoperirea: are importanță cine convinge lumea”. Pe Nicolae Paulescu pur și simplu nu l-a propus nimeni, chiar dacă publicase,  cu 8 luni înainte de acordarea premiului Nobel, într-o revistă belgiană de specialitate,  un studiu, considerat revoluționar,  despre importanța pancreinei (numită ulterior insulină),  în tratamentul diabetului.  Ocuparea Bucureștiului de către trupele germane, în 1916, și schimbările politice au marcat destinul lui Nicolae Păulescu. Atitudinile sale antisemite de extremă dreapta nu l-au favorizat în ochii occidentului. Comitetul Nobel a recunoscut, în cele din urmă, meritele și prioritatea lui N.C. Paulescu în descoperirea tratamentului antidiabetic, a admis că situația politică din România, din 1923, a influențat în  nominalizarea lui, dar a exclus posibilitatea unei reparații oficiale.

Fiecare dintre românii care au câștigat premiul Nobel, departe de țară, a avut un destin individual,  marcat în mod irevocabil și, adesea dramatic, de tăvălugul istoriei,  și tocmai de aceea fuga era singura formă de revoltă, care le garanta supraviețuirea. În cele din urmă, însă, fiecare dintre ei, într-un fel sau altul, a rămas legat de țara de origine, prin fire invizibile, greu de destrămat. Pentru Stefan Hell, “locul în care te-ai născut e un loc special,  care îți rămâne în suflet oriunde te-ai duce”. Herta Muller a câștigat premiul Nobel pentru “onestitatea cu care descrie lumea celor dezrădăcinați din spațiul fost comunist”, o inepuizabilă și catarctică sursă de inspirație. George Emil Palade a dorit ca, după moarte (a murit în 2008, în California), cenușa să-i fie împrăștiată în Munții Bucegi, de pe Vârful cu Dor…

Am crescut într-o casă plină de cărți. Biblioteca mare ocupa doi pereți din sufragerie, iar cea mică era în camera noastră, a mea și a surorii mele, deasupra patului, era așa de plină și grea, încât uneori mă temeam că o să cadă peste mine în timp ce dorm.  Eram încă prea mică să-mi imaginez paradisul având forma unei biblioteci, întocmai ca Luis Borges, sau să-mi doresc să mor îngropată sub cărți.  Îmi dădeam seama cât de multe sunt cărțile care ne umpleau casa,  doar atunci când făceam curățenia de Paște si trebuia să luăm fiecare carte,  pe rând, și să o curățăm de praf. Fiecare raft avea două rânduri. Pe cel din spate, multă vreme,  ai mei au așezat cărțile “cenzurate”,  de regim sau de educația lor,  prea rigidă. Când am crescut și am înțeles trucul, am început să căutăm doar cărțile ascunse, era jocul nostru preferat. Le răsfoiam nerăbdătoare și curioase, convinse că vom descoperi cine știe ce mari secrete ale lumii,  ascunse cu măiestrie între pagini.  Am început, la vârsta potrivită,  cu secretele corpului uman, deslușite din cartea de Sexologie care a rămas și acum, după atâția ani, tot pe raftul din spate. După ce terminam explorarea noastră în lumea cărților interzise, le așezam cu grijă la locul lor, iar pe cele din față le alineam perfect, convinse că părinții noștri nu o să-și dea seama de nimic. Mama ne-a mărturisit, mult mai târziu, că uneori exageram cu alinierea lor și tocmai de aceea îi săreau în ochi. Era forma ei de complicitate tacită cu noi.

De când m-am născut, cărțile au fost, așadar,  o prezență permanentă în viața mea, dar pasiunea mea pentru ele nu s-a manifestat în mod automat, nu s-a născut dintr-o dragoste la prima vedere, nu mi s-a transmis la naștere, prin cine știe ce genă misterioasă, sau,  cel puțin,  nu mi-am dat seama de acest lucru prea repede. Relația mea cu cărțile a fost una dificilă, complicată, adesea impusă cu forța, mai ales în copilărie, când preferam să bat câmpii, la propriu, la bunici, la Mintiu sau la Tăure,  de dimineața până seara, cu prietenii de joacă, în căutarea unui deal, a unei păduri, a unui izvor, a unei flori, mereu altele și mereu surpinzătoare. La vârsta aceea,  nu erau cărțile cele care mă atrăgeau,  sau cel puțin nu aveam timp să le ascult chemarea, eram atentă la dansul norilor, pe care îi priveam întinsă în iarbă, la culorile sângerii ale frunzelor de toamnă, la cerul înstelat, uneori atât de plin de parcă se prăvălea peste noi…eram atentă la cântecul cucului în primăvară și la muzica, niciodată aceeași și niciodată monotonă,  a ploilor de vară rostogolindu-se pe acoperișul casei.

Îmi amintesc perfect că, într-o vară, aveam vreo 9 ani,  mama mi-a dat să citesc Aventurile lui Oliver Twist,  a lui Charles Dickens, două volume…l-am urât pe bietul orfan palid, slab, curajos și cinstit care m-a chinuit o vară întreagă. Eram la bunici și stăteam închisă în casă cu cartea în față, în timp ce prietenii mei erau afară și zburdau fericiți și fără griji.  Eu citeam și plângeam, și nu îmi aminteam nimic din toată povestea. Sora mea avea temă să îmi pună  întrebări din carte, să fie sigură că o citesc cu adevărat.  La sfârșitul vacanței, după un chin de o vară, am închis cartea aia pentru totdeauna. Nu știu cum am reușit să o păcălesc pe sora mea, dar adevărul e că Aventurile lui Oliver Twist nu le-am citit,  până la capăt,  nici până astăzi.  Și, ca să înțelegeți cât de tare m-a marcat episodul ăsta,  vă spun că nu i-am cumpărat lui Matei, băiatul meu,  cartea și nici nu am văzut filmul,  în nici una din cele 5 versiuni cinematografice!  Și nici nu l-am obligat vreodată să citească o carte. În schimb, îi fac cadou, cu fiecare ocazie câte o carte, pe care o alege el, de cele mai multe ori, dar uneori nu rezist și îi cumpăr carțile pe care mi-ar plăcea să le citească. O dată m-a întrebat ce cadouri primeam de ziua mea când eram mică.   I-am răspuns că primeam numai cărți, de la colegii de clasă, de la prietene, am colecții întregi formate de-a lungul anilor, toate cu urarea de “La mulți ani” și numele celui care mi-a dăruit-o, scrise pe prima pagină. Spre exemplu, am toată colecția cărților lui Jules Verne, care nici măcar nu îmi plăceau. Lui Matei îi era imposibil să-și imagineze o lume în care copiii primesc de ziua lor doar cărți, nu jocuri, nu un  iPhone, un iPad,  un iPod sau orice alt obiect care se răsfoiește cu un simplu touch.

Adevărul e că, dintre toate cărțile pe care le-am primit, pot spune că una a fost esențială. Aveam vreo 12-13 ani și am primit cartea La Medeleni, trei volume. A fost pentru prima oară când am înțeles că întâlnirea magică cu o carte,  care te cucerește,  începe atunci când simți că nu te poți opri din citit, dar te oprești, totuși,  pentru că vrei să nu se termine prea repede și să amâni cât mai mult finalul. Cred că pasiunea mea pentru cărți s-a născut din dor…de oameni, de locuri, de întâmplări, de Medeleniul meu, care rămăsese undeva, departe, acolo unde lăsasem și o parte din sufletul meu de copil. Eram adolescentă și cărțile mă ajutau să mă înțeleg pe mine și să-i înțeleg pe ceilalți, să supraviețuiesc tuturor cataclismelelor sufletești, inevitabile la acea vârstă, dar și să evadez din spațiul tot mai cenușiu și mai apăsător pe care regimul comunist îl construia în jurul nostru.

Mai târziu a fost vremea cărților interzise, pe care țin minte că le citeam sub plapumă, seara, după ce stingeam lumina, cu o mică lanternă,  care lumina suficient cât să reușim să citim printre rânduri și să dăm drumul fanteziei noastre neîmblânzite. Îmi amintesc perfect că așa am citit Patul lui Procust, al lui Camil Petrescu, pe care mama ne-o interzisese, bănuiesc că din pricina unor scene prea erotice,  pentru a mai rămâne un tabu. În anii de liceu am citit cu frenezie tot ce se putea și ce nu se putea citi, eram ceea ce s-ar putea numi o bulimică de cărți, dacă ar exista o astfel de patologie. Apoi au urmat anii de la Litere, cu zeci de cărți devorate, între cele din bibliografia obligatorie pentru fiecare examen și cele alese în deplină libertate, de pe o listă imaginară a cărților care mi se păreau atunci indispensabile, chiar vitale.

În ultimii 13 ani, pasiunea mea pentru cărți m-a salvat de la dezrădăcinare și de la dezadaptare.  Știu că poate părea excesiv și patetic, însă, în timp ce scriu, privesc biblioteca din fața mea, cu multe rafturi pline de cărți în română,  pe care mi le-am adus de acasă,  aceleași cărți care m-au însoțit peste tot, în toate casele în care am locuit de-a lungul timpului. Îmi dau seama că, de multe ori, simplul gest de a lua o carte în română din bibliotecă și de a o reciti, sau doar răsfoi, avea o putere regeneratoare, era ca un fel de întoarcere,  provizorie,  la matcă. La fel cum orice carte în italiană citită mă apropia și mai mult de lumea din jur, și nu doar pentru că îmi ușura comunicarea la nivel lingvistic.

Matei are în biblioteca lui cărți în italiană și cărți în română, care așteaptă,  răbdătoare,  să fie citite. Nu i-am făcut niciodată o listă cu lecturi obligatorii, dar i-am citit, de când s-a născut,  și încă îi mai citesc în fiecare seară, înainte de culcare, o poveste, un capitol dintr-un roman, o poezie…Știu că pasiunea pentru cărți nu se transmite genetic, dar cred în puterea exemplului. Plăcerea de a citi se naște din plăcerea de a asculta. Deocamdată, Matei preferă să (mă) asculte.  Am dreptul să mă plâng, oare,  că am un copil prea “ascultător”?