E’ difficile da accettare, ma, probabilmente, sono venuta al mondo per… decreto! Sembra assurdo, ma in Romania un tempo si nasceva non solo per amore o per caso, ma anche per il decreto 770!

Alla fine del 1966, il regime comunista di Nicolae Ceaușescu decise di vietare gli aborti e la contraccezione, non certo per motivi religiosi o umanitari -impensabili in un regime totalitario- ma con l’unico nazionalistico scopo di incrementare la popolazione.

Nella pratica, fu solo un crudele e cinico esperimento sociale, disumano, che durò ben 23 anni!

Da un lato si mettevano al bando preservativi e altri metodi contraccettivi, venduti solo al mercato nero a prezzi proibitivi per la maggior parte dei romeni (i preservativi portati dalla vicina Ungheria, liberale e libertina, erano i più contesi); dall’altro vigeva il divieto assoluto di aborto. L’educazione sessuale era inesistente e i libri sulla riproduzione e la contraccezione erano considerati “segreti di Stato“, fruibili solo nell’ambito della formazione medica.

Più in dettaglio fu vietato l’aborto a tutte le donne al di sotto dei 40 anni (il limite di età fu esteso ai 45 anni, nel 1972), alle donne che avevano meno di 4 figli (limite portato a 5 nel 1972), a quelle la cui gravidanza non era causa di pericolo di vita, a donne la cui gravidanza non era provocata da incesto o stupro.

I trasgressori del decreto venivano puniti con la prigione.

il più grande boom demografico di tutti i tempi

Il risultato di tutto ciò fu il più grande boom demografico romeno di tutti i tempi, tra il 1967 e il 1968, con un incremento percentuale di nascite superiore al 100%.
Con il decreto 770 vennero al mondo oltre 2 milioni di bambini, un vero e proprio esercito di figli del partito e non sempre dell’amore, per i quali lo stato ha dovuto costruire in fretta asili, scuole, ospedali, ma anche orfanotrofi. Gli effetti collaterali di questa politica della pazzia furono infatti gli oltre 170.000 bambini abbandonati, un’enorme eredità di Ceaușescu, fonte di un vero e proprio caso umanitario mondiale con cui la Romania continuò a dover fare i conti per molti anni dopo la sua morte (vi ricordate lo sdegno provocato dalle colonie di bambini che vivevano nella fogne di Bucarest negli anni ’90? Le associazioni umanitarie, anche italiane, che tentavano di salvarli? Le adozioni internazionali legali e paralegali dei bambini romeni?).

Il loro numero sarebbe stato molto più grande se non ci fossero stati ben 4 milioni di aborti clandestini. Come è facile immaginare, in una Romania comunista dove le donne lavoravano quanto gli uomini, i sindacati erano inesistenti, la povertà era spesso la normalità, l’aborto di donne che non potevano permettersi un figlio era all’ordine del giorno.
Ma è bene conoscere le regole di questo gioco al massacro. Se una donna si recava in ospedale per cercare aiuto dopo le complicanze di un aborto illegale, NON veniva curata fino a quando non avesse denunciato la persona che aveva eseguito il raschiamento. Spesso questo significava denunciare un’amica, una sorella, una madre.
Per paura di questa sadica situazione, la scelta tra la propria vita e quella di un altro, molte donne non chiedevano assistenza medica, almeno fino a che non era strettamente necessario, e, spesso, lo strettamente necessario significava la propria morte! Si stima che più di 11 mila donne morirono per le conseguenze degli aborti illegali.

Si pensi che il loro numero supera quello delle vittime delle persecuzioni politiche degli anni della dittatura, ma di queste donne, dopo il 1989, si è parlato poco, pochissimo, non solo perché queste morti bianche non hanno mai avuto un registro e un conteggio preciso, ma anche e soprattutto perché ogni famiglia, ogni donna che ha vissuto sulla propria pelle gli effetti di questo decreto ha fatto in modo di rimuoverne il ricordo. Una spietata e rara testimonianza è il film “4 mesi, 3 settimane e 2 giorni” del regista rumeno Cristian Mungiu, Palma d’oro a Cannes nel 2007.

la polizia mestruale

Nessuna donna vuole ricordare le file davanti agli studi ginecologici, quando le donne, sotto i 40 anni, venivano prelevate dal loro posto di lavoro ogni mese e sottoposte a esami medici obbligatori per determinare prima possibile se erano in stato di gravidanza.
A nessuna fa piacere ricordare che la loro fertilità era continuamente monitorata dai fin troppo zelanti funzionari statali che, oltre agli esami medici, conducevano dei veri e propri interrogatori sul perché non procreavano abbastanza. Questi esami ginecologici venivano spesso effettuati in presenza della cosiddetta “polizia mestruale” (ebbene si, abbiamo avuto anche quella!), come la soprannominavano i rumeni, che sottoponevano le donne ad una periodica violenza istituzionalizzata.
Nessuna vuole ricordare l’abbandono di un figlio, la denuncia di un parente, la morte di un’amica, sul tavolo della cucina, dopo un aborto fallito…

i tempi dell’Amore senza sesso

Nemmeno io vorrei poter ricordare quel giorno di autunno del 1985, in terza liceo, quando insieme a tutte le ragazze delle 10 sezioni della mia scuola, fui portata alla mia prima visita ginecologica obbligatoria, in seguito al tentativo di aborto di un’amica, arrivata in ospedale in fin di vita. Eravamo in fila in un silenzio surreale, abbandonate ai nostri pensieri confusi, riflettendo sulle conseguenze dell’amore.

Stavamo per diventare donne in un mondo in cui nessuno ci aveva detto dove collocare questo Amore, tra la paura, il dubbio, il divieto, il vincolo in cui era imprigionato il sesso.

Un mondo in cui fare l’amore era stato cancellato dal lessico comune. Infatti, noi, quelli nati nei primi anni dopo il decreto, non siamo stati mai chiamati figli dell’amore ma, ironicamente, decreței, ossia figli del decreto. Mia sorella, nata per amore nel 1964, non perdeva occasione, durante i nostri litigi infantili, di ricordarmi che io ero una di quelle.

Quando giocavamo giù al parco, noi, i figli del decreto, eravamo spesso i più arrabbiati verso il mondo e verso i nostri fratelli più grandi e desiderati.
Noi eravamo i figli con la chiave al collo… no non è una metafora, avevamo davvero la chiave di casa appesa al collo quando uscivamo per andare a scuola. Soli all’andata, soli al ritorno. Nati già grandi per necessità familiare e di partito, autonomi, responsabili, disciplinati, perseveranti, combattivi.

2 milioni di bambini di troppo!

Gli stessi che poi a vent’anni facemmo la rivoluzione del 1989, che portò alla caduta del regime comunista. La nostra vendetta contro il governo che ci aveva decretati!

Qualche tempo fa ho letto uno studio, sul Sole 24 Ore, in cui la psicologa Margherita Carotenuto sosteneva che “la violenza genetica dei decreței è la causa principale dei reati compiuti dai romeni in Italia.”  Secondo lei, è impossibile cancellare l’infanzia!

Non so se il decreto 770 abbia davvero portato al mondo una generazione di figli indesiderati,  non so se molti di loro, da grandi, siano diventati violenti,  frustrati e infelici. So però che il pensiero di non essere (solo) figli dell’amore, di essere nati per dovere patriottico, di essere diventati, inconsapevolmente,  i protagonisti di una pagina importante della storia del nostro paese, il pensiero che forse non siamo stati dei bambini desiderati, ma piuttosto obbligati o meglio, obbligatori… credetemi, questo ci ha tanto tormentati e spesso ci tormenta ancora.

Post Scriptum
Mia madre quando ha saputo che stavo scrivendo questo articolo mi ha ulteriormente rassicurata sul fatto che sono assolutamente figlia dell’Amore!!!

“Tu ce arunci de pe geam, în noaptea de Anul Nou?“.  Când am auzit,  pentru prima oară,  întrebarea asta, acum 13 ani, la Napoli, am fost convinsă că era o metaforă, un mod inspirat de a descrie o stare de spirit, tipică pentru un sfârșit și un început (de an), aceea care te îndeamnă să păstrezi ceea ce e bun și să te debarasezi de lucruri sau sentimente vechi, inutile, apăsătoare.  Am înțeles repede că nu era o metaforă.  Îmi amintesc perfect primul revelion petrecut la Napoli,  în noaptea de San Silvestro (ultima noapte din an).  M-a surprins faptul că, într-un oraș mare și aglomerat ca Napoli,  nu existau mașini parcate pe trotuare,  sub balcoane. Ca prin minune, orașul părea pustiu. Am fost avertizată că nu se putea ieși pe stradă înainte de ora două noaptea, nu doar din cauza focurilor de artificii, a petardelor, a bombelor artizanale, dar și pentru că riscai să te trezești cu vreo farfurie în cap sau, dacă ești ghinionist, cu un scaun sau un dulap. Văzusem o scenă într-un film comic italian,  al cărui protagonist, ghinionist prin excelență,  se numește Fantozzi. Într-o noapte de Anul Nou, dintr-un exces de zel și de euforie festivă,  cineva aruncă de pe geam o mașină de spălat, care cade tocmai peste mașina lui Fantozzi,  singura parcată sub balcon.  Nu puteam crede că astfel de scene se întâmplau și în viața reală, însă mi-a fost de-ajuns să mă plimb a doua zi pe străzile orașului și să văd toate obiectele care zăceau pe trotuare, spre disperarea gunoierilor.
În ultimii ani, însă, această tradiție a cam dispărut, din motive lesne de înțeles, de ordin economic, ecologic sau cultural, chiar dacă există,  totuși,  cartiere din Napoli în care te poți trezi cu o oală,  o farfurie sau vază în cap, după miezul nopții. A rămas valoarea simbolică a acestui obicei, care e de fapt, un fel pitoresc și original de a face curățenie în propria viață, aruncând tot ceea ce este inutil, consumat, deteriorat, superfluu, nu doar lucruri sau obiecte, dar și sentimente, persoane, gânduri care te împovărează.

Tot ceea ce se întâmplă, în Italia,  la Napoli,  în special, în noaptea de San Silvestro ( al 33 lea papă catolic, care a murit la Roma, în 31 decembrie 335 d.hr),  tot ce se pune pe masă are o valoare simbolică, uneori apotropaică. E cu adevărat fascinant să vezi cum fiecare gest, fiecare obiect, fiecare fel de mâncare are sens profund, care trebuie înțeles, simțit, asumat. Vă garantez că experiența unui sfârșit de an la Napoli e unică, dar trebuie trăită fără prejudecăți sau judecăți superficiale, cu mintea și cu sufletul larg deschise…exact așa cum am făcut eu!

Primul revelion la Napoli  mi-a rămas în memorie ca ca fiind cea mai complexă lecție de artă culinară, de cultură populară, de antropologie filosofică, de superstiții și credințe,  de napoletaneitate.  Masa era plină de mâncăruri pe bază de pește, nu întâmplător, ci pentru că, potrivit unor credințe și superstiții arhaice, carnea e considerată “ascunzătoarea” perfectă pentru spiritele malefice,  care își fac de cap în ultima noapte din an.  Meniul de pește este extrem de variat, dar nu extravagant, tocmai pentru că trebuie să se regăsească în toate casele: fructe de mare, hamsii, sardine, baccalà, tipic mai ales pentru sudul Italiei ( un cod atlantic ținut timp de 6 săptămâni în sare, care apoi se lasă cam 2-3 zile în apă).  Carnea se mănâncă doar după miezul nopții, mai exact zampone (picior de porc),  gătit cu linte.

În mijlocul mesei, la loc de onoare, se află capitone ( care este femela țiparului),  un fel de șarpe de mare, extrem de gras,  care trebuie omorât cu câteva clipe înainte de a-l găti.  “Oribil, teribil, dezgustător!”, am exclamat când l-am văzut. Apoi mi s-a explicat că este indispensabil pentru că, fiind asemănător unui șarpe, care e considerat un simbol al diavolului și al răului, tăierea lui în bucăți echivalează cu un fel de exorcizare a negativității pe care o poartă, a nenorocului, absolut necesară pentru a intra în noul an. Mărturisesc că nu l-am mâncat niciodată, nu știu ce gust are,  am văzut însă că se poate găti în multe feluri. Unii spun că e delicios, alții că e prea gras și prea tare…păcat că nu voi ști niciodată! Mă limitez să apreciez valoare lui… apotropaică.

Așa cum am apreciat un alt ritual,  dar, de data asta,  și alimentul care e folosit pentru îndeplinirea lui: lintea. Nu mâncasem niciodată linte până atunci și, la miezul nopții, m-am trezit cu o farfurie de linte fiartă, pe care a trebuit s-o mănânc, dacă vroiam să am un an bogat. Vechii romani dăruiau, în ultima zi din an, niște săculeți plini de linte, cu urarea ca aceasta să se transforme în bani.  De ce linte?  Pentru că are o formă  rotundă și ușor turtită, la fel ca bănuții.  Se organizează adesea adevărate concursuri de mâncat linte, cu speranța că, deși riști o indigestie, vei deveni bogat în noul an. Nu știu cât adevăr există în această credință populară, știu, însă, că, în fiecare an, miezul nopții m-a prins cu paharul de șampanie într-o mână și cu lingura de linte în cealaltă.

Dacă nu îți place lintea, dar vrei să ai un an bogat, poți să mănânci struffoli,  unul dintre cele mai iubite dulciuri de Crăciun și Anul Nou, mai ales la Napoli. Sunt niște boabe făcute din aluat de gogoși, stropite cu miere, crocante în exterior si pufoase în interior.  Sunt așezate pe platouri,  in grămăjoare,  care iau, uneori,  forma bradului de Craciun. Nimeni nu face la Napoli struffoli mai gustoși decât zia Gianna, mătușa mea de aproape 90 de ani, care obișnuiește să le dea cadou apropiaților și rudelor,  cu urarea să le aducă prosperitate și bani.

Rodia(melograno) este un alt element indispensabil pe masa de sfârșit de an, fiind considerată fructul dragostei și al vieții, simbolizează fidelitatea conjugală și e purtătoare de noroc. În plus, napoletanii sunt convinși că așa cum sumedenia de sâmburi roșii e protejată de coaja tare, galbenă sau roșietică, la fel și viața celui care mănâncă rodiile va fi ferită de ghinioane și întâmplări nefericite. În anumite regiuni din Italia, există și obiceiul de a mânca 12 boabe de struguri, pentru a avea noroc și bogăție, în toate cele 12 luni ale anului. Există și un proverb care spune: “Chi mangia uva per Capodanno conta quattrini tutto l’anno” ( “Cine mănâncă struguri de Anul nou, numără bani tot anul”)
Culoarea sâmburilor de rodii e și culoarea obligatorie pentru lenjeria intimă,  purtată în noaptea de Anul Nou. Vechii romani se îmbrăcau în roșu pentru că era considerat culoarea războiului, a curajului, și, în acest fel, încercau să-și înlăture teama înaintea marilor bătălii.  În zilele noastre, lenjeria intimă roșie funcționează ca un adevărat talisman,  însă numai dacă a fost primită în dar, și nu cumpărată,  dacă e aruncată în prima zi a anului, nu păstrată.

Cina de Anul Nou se încheie cu fructele uscate,  care trebuie să rămână pe masă toată noaptea.  Tradiția impune ca pe masă să fie 7 tipuri de fructe uscate:  alune, fistic, smochine, migdale, curmale, nuci și castane. Pe de o parte, pentru că sunt considerate, la fel ca toate semințele,  simbol al vieții, dar și purtătoare de noroc.  Nu întâmplător, în antichitate, nucile erau utilizate, spre exemplu, în anumite ritualuri divinatorii, cu scopul de a aduce noroc și fericire.  Pe de altă parte, fructele uscate sunt considerate hrana morților, a sufletelor care bântuie printre noi, în ultima noapte a anului, și tocmai de aceea rămân pe masă până a doua zi.

În fine, pentru a începe noul an cu noroc trebuie să aveți…norocul ca prima persoană pe care o întâlniți pe stradă, în prima zi a anului, să fie un cocoșat sau un bătrân.  Dacă e un copil sau un preot…înarmați-vă cu talismane eficiente, pentru că veți avea nevoie!