Când eram copil așteptam ziua de 15 septembrie cu nerăbdare, cu emoție, cu bucurie imensă. Se sfârșea vara, se termina vacanța, începeau toamnele lungi, dar eu eram fericită că mă întorceam la școală. Îmi plăcea uniforma, numărul matricol cusut pe ea, cordeluța albă obligatorie, ghiozdanul plin, caietele noi pe care scriam cu grijă  (și nu doar pe prima pagină), adoram compunerile cu tema “Cum ați petrecut vacanța de vară?”, chiar dacă, de cele mai multe ori, scriam despre aceleași locuri, de la țară, Mintiu sau Tăure, despre aceiași oameni, aceiași prieteni de joacă, însă nu mă repetam niciodată. Fiecare vară era, pentru mine, unică și irepetabilă. Îmi plăcea când ne adunam toți în careu, în curtea școlii, și profesorii ne dădeau salutul de bun venit. Îmi plăceau buchetele de flori pe care le dăruiam învățătoarelor, în prima zi de școală,  și îmi plăcea să o văd pe mama,  întorcându-se acasă cu brațele pline de flori. Când i-am dat lui Matei să le ducă flori învățătoarelor, în prima zi de școală, l-au privit toți cu nedumerire, gestul lui părea mai degrabă o încercare de a intra în grațiile învățătoarelor, iar Matei s-a simțit stânjenit. A trebuit să le explic că,  la noi există acest obicei, la care eu țin mult, și că e doar o formă de respect și, nicidecum, o încercare de corupere a învățătoarelor. Până la urmă,  e și un mod de a da o notă festivă unei zile care, în școlile italienești, e mult prea anostă.

La părinții mei, la Bistrița există, încă, biroul pe care mi-am tocit eu coatele și,  acum,  Matei își face temele de vacanță, când mergem vara acasă. O dată a găsit o sticluță cu cerneală și m-a întrebat la ce se folosește… Urăsc să-i răspund “pe vremea mea…”, pentru că detest să mă simt o specie de dinozaur pe cale de dispariție. Dar mirosul de cerneală face parte din acele mirosuri capabile să-mi stârnească amintiri înduioșătoare…  și nu eram o tocilară la școală. I-am dat un stilou cu cerneală și sugativă și a încercat să scrie, a decretat, rapid, că, fără îndoială, preferă pixul. Nu știe el ce pierde: stilourile chinezești pe care părinții ni le făceau cadou la începutul școlii, călimările cu cerneală, degetele noastre negre, sugativa salvatoare, petele de cerneală de pe uniformă…paginile caietelor care-ți tăiau respirația, la propriu și la figurat…sunt amintiri care nu m-au abandonat niciodată, sau pe care nu le-am abandonat eu, pentru că fac parte din mine, sunt indispensabile. Le cunoaște prea bine și fiul meu, iar când încep o frază cu “Io, alla tua età”, “eu, la vârsta ta…”, nu mă lasă să termin, “știu, erai cu cheia la gât, mergeai singură la școală, îți făceai temele singură, îți încălzeai mâncarea singură, îți făceai curat în cameră etc, știu, mama, mi-ai povestit toate astea de o mie de ori, dar vreau să-ți reamintesc că tu trăiai în comunism”. Nu pot să mă lansez cu el în polemici socio-istorice și nici nu pot să-i mărturisesc că mă simt “ratată”, ca mamă, tocmai pentru că am devenit “mai napoletancă decât napoletancele “ (asta o spun prietenele mele, italience, nu eu) și nu i-am dat,  nici pe departe,  educația de care am avut eu parte.

Am devenit ceea ce italienii numesc,  metaforic,  “mamma chioccia”, “mama cloșcă”, iar fiul meu e un “mammone”, un “mămos”, dar nu afectiv vorbind, pentru că nu mă umple de tandrețuri și declarații de amor, ci e dependent de mine, nu are aceeași autonomie sau același simț al răspunderii pe care îl aveam eu la vârsta lui. Sunt hiperprotectivă și omniprezentă,  nu reușesc să fiu dură cu el, am sentimentul că, dacă l-aș educa altfel decât o fac toate mamele din jurul meu,  s-ar simți fragil și vulnerabil. În ceea ce privește școala, însă, reminiscențele din educația mea rigidă și exigentă, ies la suprafață: vreau ca Matei să fie cel mai bun și nu accept nici un fel de compromis sau scuză. Nu sunt niciodată mulțumită și îi cer mereu mai mult, fac exact ceea ce mi-am promis că nu voi face niciodată cu copiii mei, atunci când o făcea mama mea cu mine. Sunt intransigentă și necruțătoare cu Matei, atunci când e vorba de școală și prietenele mele îmi reproșează că sunt prea aspră,  iar fiul meu îmi spune că tot ceea ce face el nu e niciodată suficient pentru mine.

Nu știu dacă (și)din această pricină, dar fiul meu nu așteaptă absolut deloc să înceapă școala. Pentru el începutul școlii înseamnă doar despărțirea de prietenii de peste vară și de timpul privilegiat, care nu intră în nici o unitate de măsură. Nu e nerăbdător să-și scrie numele pe caiete sau pe manuale sau să-și pregătească ghiozdanul seara și l-am amenințat că, de data asta, nu o să-l mai ajut! Recunosc, uneori îi pregăteam eu seara ghiozdanul și știu că mama o să fie dezamăgită de mine când va citi asta.

Mi-a spus că e nerăbdător, însă, să scrie compunerea despre vacanță. Vrea neapărat să le povestească tuturor cum au fost cele trei zile de școală în România, pe care le-a făcut în luna iunie, la Bistrița, la școala în care a predat bunica. Le va povesti că există pauză după fiecare oră ( și nu doar o singură pauză, la 10.30, cum are el), că fac educație fizică în sala de sport sau pe terenul de fotbal din curte (iar el nu are, la școală, teren de fotbal în curte, sala de sport e închisă de 15 ani și, ca atare, nu face educație fizică), că s-a împrietenit imediat cu copiii, cu care a vorbit numai românește, că a mers cu ei în pauza mare la chioșcul din școală și i-au cumpărat pufuleți (cei mai buni pe care i-a mâncat vreodată), că ar fi vrut să meargă cu ei în excursie, în Moldova, la mănăstiri, două zile, dar că eu nu l-am lăsat, pentru că mamele nu puteau să-i însoțească pe copii. Nu are rost să vă spun cum m-au privit profesoarele,  când le-am întrebat dacă nu pot să merg și eu în excursie cu ei…Cum m-a privit mama, bănuiesc că vă imaginați. Am fost în prima tabără la mare, la 8 ani, am stat două săptămâni, am plâns în fiecare zi pentru că vroiam să mă întorc acasă, iar profesoara care ne însoțea mă lăsa să vorbesc cu mama, la telefon, pe ascuns, pentru că îi era milă de mine…așadar, pe Matei nu l-am lăsat să meargă în excursie. Îmi place să cred că ar fi murit de dorul meu , în cele două zile departe de casă…

Dacă există un anotimp al dorului, pentru mine e toamna. Știu că vă așteptați să spun că mi-e dor de “toamnele nebun de frumoase” de la Cluj, parafrazând o poezie care, de mai bine de 40 de ani, face parte din “folclorul orașului” (scrisă de Horia Bădescu), dar nu o s-o fac.  Sau aș putea spune că “niciodată toamna nu fu mai frumoasă”,  amintindu-l pe Arghezi, pentru că trebuie să recunosc, toamna cad, inevitabil, în capcana lirismului, de care, de obicei,  reușesc să fug cu abilitate. Sufletul meu de poetesă neîmplinită devine rebel la început de septembrie și o ia razna invadat de amintiri, parfumuri, culori, arome, în fața cărora madelena lui Proust capitulează.  Mi se face dor de toate toamnele care au trecut,  lăsând după ele urmele de pași, care mă apropiau sau mă îndepărtau de oamenii dragi, mirosul frunzelor aprinse de soare, devenind una cu pământul reavăn,  albastrul cerului sticlos, aproape transparent, care te făcea să simți că până și legea gravitației devine rebelă în fața toamnei…Mi-e dor de toate toamnele care au trecut,  lasându-mă în urmă, de parcă sufletul mi-a rămas agățat de frunzele roșietice,  de crizantemele cu parfum amar, de vântul nabădăios, de streșinile pline, de vița de vie… prin toate locurile de unde am plecat la un moment dat.

La Mintiu, satul în care am copilărit, toamna începea cu Schimbarea la Față. Știam că, după 6 august, frunzele își schimbă culoarea și încep să cadă, diminețile sunt mai reci, nopțile mai înstelate, plopii mai despuiați și mai melancolici. În aer plutea mirosul de magiun făcut la ceaun, așa cum cere tradiția, de scorțișoară, ametecată cu prune, aroma “agrodolce” de bulion (un pic dulce, un pic acră),  parfumul strugurilor tămâioși care umpleau curtea bunicilor… Toamna la țară era un adevărat paradis pentru simțuri. Era o invazie de culori, de sunete, de parfumuri, de arome care te copleșeau!  Zilele de toamnă treceau în același ritm cu se umpleau cămările. Bunica mea era o adevărată artistă, a cărei fantezie era de neoprit când începea să facă dulcețuri. În satul transilvănean în care a ajuns,  fugind din calea istoriei nemiloase, a adus tot felul de rețete din Bucovina, de care nimeni nu mai auzise până atunci. De exemplu, pelteaua de struguri. Dacă toamna ar avea un gust, ar fi cel de peltea de struguri: dulce, ușor amar, cu un intens parfum de vie. Sau de magiun, cu nuci și scorțișoară. Sau de dulceață de mure,  făcută cu murea adunată chiar de noi, neprietenoasă și spinoasă, la cules, dar delicioasă în borcane.  V-am spus că în fața acestei invazii a simțurilor, madelena lui Proust, neputincioasă, capitulează.

La Bistrița, toamna începea cu drumul spre școală, nu un drum oarecare, pentru că atraversam Bulevardul Republicii,  o stradă largă plină de copaci seculari, care deveneau o explozie de galben, de arămiu, de roșu, pe lângă care nu puteai trece cu indiferență. Te acapara, îți copleșea sufletul,  ajuns oricum fragil, la capătul unei veri, care însemna, de multe ori,  sfârșitul unei povești, a unei îndrăgostiri.  Plimbarea pe bulevard până la școală era o încercare de a căuta ceva cu care “să-ți acoperi sufletul”, vorba unui alt poet pe care îl ador, iar frunzele în zbor spre pământul ud puteau fi un răspuns la ceea ce căutam. Ne trezeam, de obicei, din visare, când începeam practica agricolă, chiar dacă, trebuie să recunosc, că toamnele petrecute în livezile de meri aveau și ele farmecul lor. În autobuzul care ne ducea la munca agricolă, noi,  fetele visătoare, ne așezam lângă geam, iar drumul devenea un spectacol de culori, în care orice frunză galbenă acoperită de brumă, orice picătură de ploaie care se prelingea pe geam, orice rafală de vânt care dezgolea într-o clipă copacii,  erau un bun prilej să ne întristăm destul încât să nu mai fim eficiente la cules și să nu ne facem norma. La ora amiezii, când soarele dădea vagi semne de generozitate, ne așezam să mâncăm. Livezile de meri  au și acum pentru mine parfum de…zacuscă. Știu că nu e culmea romantismului, dar aveam toți cu noi pâine cu zacuscă, iar aromele grele de ardei, gogoșari, roșii, fasole și dafin se dezlănțuiau în aer.

Dintr-o altă toamnă, tot la Bistrița, mi-a rămas în memorie o imagine aproape cinematografică: un actor tulburător de frumos, plimbându-se îngândurat pe străzile aprinse ale orașului, cu aura sa de prinț din Levant…Era Adrian Pintea.  
Am lăsat Clujul la urmă…Toamnele la Cluj erau…întocmai cum ne era sufletul de studenți visători: schimbător, ca vremea, când luminos, când întunecat, neobosit, veșnic în căutare de emoții tulburătoare; curios și întrebător, plin de idei, metafore și citate,  mereu la îndemână, de rostit în loc de răspuns; uneori ușor, aproape “eteric”, alteori, împovărat de prea multe contradicții și nedumeriri.

Toamnele la Cluj erau frumoase,  pentru că orașul era plin de oameni frumoși și nebuni, pe care îi întâlneai mereu la Arizona sau la Boema punând la cale o revoluție,  istorică sau doar interioară, o capodoperă sau,  pur și simplu, o poezie, învăluiți în mister și în aburi de fum.

Am fost, în sfârșit, în Germania! Mi-au trebuit 25 de ani, timp în care am văzut mare parte din Europa și am evitat, cu bună știință, Germania. Dacă m-ați întreba de ce am făcut-o,  nu știu dacă aș găsi vreun motiv care să pară cât de cât convingător. În schimb aș fi avut multe motive care să mă facă să îndrăgesc Germania sau,  cel puțin,  să-mi trezească interesul, chiar și numai din punct de vedere turistic.

Vin din Transilvania, dintr-un oraș săsesc, Bistrița, unde a doua limbă “oficială” era germana, pe care am studiat-o și eu timp de opt ani.  Nu o vorbesc, însă, pentru că dragostea mea pentru limba lui Goethe a fost intermediată, în mod nefericit, de profesori neinspirați. Bunicii mei au trăit zece ani în Banat, după ce s-au refugiat,  în 1944,  din Bucovina, într-un sat numit Nițchidorf,  locuit de șvabi, iar mama mea, care avea mai puțin de un an,  a spus primele cuvinte, când a început să vorbească, nu în română, ci în nemțește. Când s-au mutat în Ardeal, bunicul meu vorbea perfect germana, citea în germană și a fost botezat de săteni Șvabul. A fost primul meu “profesor” de germană, cu el am învățat prima strofă din poezia lui Heine,  “Die Lorelei”, pe care nu am uitat-o.

La câțiva ani după revoluție,  îmi amintesc că a existat un moment în care, în grupul meu de amici,  erau mai mulți cei care plecaseră în Germania decât cei care rămăseserăm în țară.  M-am simțit brusc orfană de prieteni și, mai ales, de prietene, și asta după ce Edith și Oana,  prietenele mele de suflet, s-au stabilit în Germania. În toți anii care au urmat ne întâlneam, în fiecare vară,  în România, și, când ne despărțeam, le promiteam că,  data viitoare,  o să ne vedem la o bere pe vreo terasă din Berlin, Munchen sau Freiburg. Între timp, am continuat să ocolesc Germania, alegând alte destinații pentru vacanțe, după criterii eclectice, dar întotdeauna romantice: un fluviu, o mare, un castel pe o colină,  un muzeu, un scriitor iubit a cărui aură vroiam să o simt în spațiul său,  un poet pe care l-am citit în original și pe care vroiam să-l descifrez la el acasă, muzica vreunui cântăreț sau grup care m-au făcut să îndrăgesc un loc etc. Recunosc că unul dintre criterii, chiar dacă pragmatic,  mi-a condiționat alegerile aproape întotdeauna.  E vorba despre limba vorbită în acel loc, care trebuia să fie cât de cât descifrabilă,  element pe care îl consider indispensabil într-o experiență de viață atât de complexă cum e o călătorie.  Fără o înțelegere la nivel lingvistic nu se poate produce acea întâlnire magică între sufletul nostru și sufletul unui loc.

În cele din urmă,  poate că distanța dintre mine și Germania a fost cauzată tocmai de bariera lingivistică, pe care am încercat să o depășesc,  anul ăsta, cu câteva luni de germană intensivă on line. Nu am depășit nivelul de începători, dar am reușit să depășesc faza de “indiferență cu premeditare” față de această țară.

Am ales Berlinul pentru că, în ultima vreme, în jurul meu erau tot mai mulți ( atât în Italia cât și în România), cei care plecau sau se întorceau de la Berlin,  sau cei care au decis să se mute aici. Pe măsură ce citeam tot mai multe despre Berlin, simțeam că e momentul să văd orașul care are mai multe poduri decât Veneția,  e de opt ori mai mare decât Parisul, are de trei ori mai multe muzee și dublul turiștilor pe care îi are Roma,  are de trei ori mai multe universități și de două ori mai multe teatre decât Londra, are cel mai mare procent de emigranți din întreaga Europă și cele mai numeroase grupuri etnice.

Știam multe despre Berlin când am ajuns aici și mă așteptam la orice: să îmi placă la nebunie, să mă dezamăgească, să mă exaspereze cu dimensiunile lui enorme, dar eram sigură că nu mă va lăsa indiferentă. Nu a fost dragoste la prime vedere. Primul impact a fost puternic și dominat de stări contradictorii. Berlinul nu are un centru, “inima topografică” a orașului e risipită în cele patru puncte cardinale, e un oraș imens, dispersiv, în care  e ușor să te pierzi, dar farmecul lui stă tocmai în faptul că e suprinzător, e suficient să te rătăcești preț de câțiva metri, să te întorci la un colț de stradă și să descoperi un alt cartier, altfel decât tot ceea ce ai văzut până atunci. Berlinul nu e un oraș, e o lume, iar o simplă plimbare poate să devină un înconjur al lumii: simți atmosfera pariziană, cu ai săi Bateaux Mouches, pe malurile fluviului Spree, atmosfera elegantă vieneză, în cartierul Nikolaiviertel; cele 1700 de poduri te poartă,  cu imaginația,  prin Veneția, Praga sau Roma,  zona modernă, futuristică și avangardistă din zona Potsdamer Platz te face să te gândești la New York, iar artiștii de stradă din Alexander Platz te duc cu gândul la Picadilly Circus din Londra. Berlinul îți oferă și un alt fel de călătorie în jurul lumii, de data aceasta gastronomică, un adevărat paradis al simțurilor, cu parfumurile picante , aromele intense și condimentate ale restaurantelor etnice răspândite în tot orașul.

E un oraș cu o mie de fețe, pentru toate gusturile, în continuă mișcare și schimbare, de care nu te saturi pentru că nu ajungi să-l cunoști în întregime. Nu e un loc care a rămas victimă propriei istorii, chiar dacă o bună parte din oraș a fost distrusă,  în timpul celui de-al doilea război mondial. Pe ruinele trecutului s-a născut spiritul orașului nou, în jurul unui concept esențial, acela al memoriei colective, tăcute, discrete, nicidecum populiste. Monumentul dedicat Victimelor Holocaustului e o mărturie a felului în care Berlinul și-a asumat propria istorie :  în timp ce te plimbi prin orașul aglomerat, dinamic, viu, te trezești,  dintr-odată,  în fața a 2711 lespezi din piatră gri,  de diverse mărimi, dispuse asimetric, cu tot mai puțin spațiu și lumină între ele,  în așa fel încât să dea senzația de sufocare, de neliniște, de teamă, lespezi fără nume și fără cuvinte care să le justifice prezența. E un semn tacit și tulburător că trecutul nu a fost uitat, sau aruncat în molozul șantierelor de către excavatoarele grăbite să radă la pământ urmele bombardamentelor.

În ceea ce privește istoria mai recentă, aceea a Berlinului divizat, a celor două Germanii și a celor 28 de ani de existență a Zidului blestemat, memoria colectivă a găsit forme de exprimare din cele mai diverse, de la crearea celei mai lungi galerii de artă în aer liber, East Side Gallery,  la tarabele care vând diverse obiecte simbolice ale Germaniei comuniste și bucăți din vechiul zid ( a căror autenticitate e îndoielnică), sau la chioșcurile care vând vederi din Berlin, cu o piatră încorporată, lipită pe imagine, o imitație a pietrelor din vechiul zid. Am evitat vizitele tematice din fostul Berlin de Est,  pentru că am trăit 21 de ani în România comunistă și prefer să păstrez intactă, în memoria personală, amintirea dramelor care s-au consumat de o parte și de alta a zidului, ajunse și la urechile noastre, în anii ’80, în ciuda cenzurii. În Bistrița rămăseseră încă mulți sași, ai căror prieteni sau rude, plecate în Germania, simțeau pe propria piele consecințele dureroase ale unei decizii istorice iraționale.

Așa cum am mai spus, Berlinul nu e un oraș, e o lume, iar o incursiune prin istoria acestui oraș echivalează cu o lecție de istorie universală, complicată, tulburătoare, pe alocuri revoltătoare, dar vie. Ceea ce surprinde cel mai mult e tocmai echilibrul între trecut și prezent, între vechi și modern, într-un amalgam fascinant de culturi, de stiluri, de etnii, de suflete, de idei, în continuă mișcare, transformare, reînnoire.

În Berlin nu ai cum să te plictisești pentru că e un oraș inepuizabil, plin de surprize…de tot felul, cum ar fi, spre exemplu, să citești pe o fotografie, scris cu pixul și cu greșeli de ortografie, frați preteuș și znagov, pe una dintre zecile de fotografii artistice ale unei  expozitii în aer liber, în zona Domului…

Vengo dalla Transilvania, ho i capelli rossi e la carnagione bianca, il nome della mia città, Bistriz, compare nel film del 1992 di Francis Ford Coppola, Dracula, tratto dal libro di Bram Stoker, quando viene descritto il viaggio dell’avvocato Jonathan Harker in Transilvania, verso il castello dell’eccentrico conte Dracula. Potevo mai non scrivere niente su Dracula, con tutti questi presupposti? Devo dire che odio gli stereotipi e tutti i luoghi comuni nel trattare questo argomento, perciò cercherò di evitarli. Quando uscì il film vivevo in Portogallo, a Lisbona, con una borsa di studio. Sono andata a vederlo insieme ai miei colleghi dell’università. Confesso che non sapevo assolutamente niente sulla leggenda del conte Dracula e il film mi ha trovato impreparata ad affrontare tutte le domande che mi venivano fatte in seguito al film.

A scuola, in Romania, avevo studiato tutto sul principe Vlad III di Valacchia, soprannominato l’Impalatore. L’insegnante di storia era un suo ammiratore, per noi era un eroe nazionale, un principe guerriero, che nel cinquecento ha difeso il paese dall’invasione ottomana, che ha cercato di unire i principati in un unico stato moderno, con la capitale a Bucarest. Avevo imparato che era un uomo di cultura, che leggeva Aristotele, i classici, gli autori medievali, che inizialmente fu incoraggiato nella sua campagna anti-ottomana anche dal Papa Pio II, che lo vedeva come un simbolo della cristianità. Era crudele ma giusto, gli aneddoti che circolavano sulla sua sanguinaria crudeltà (oltre 100.000 tra turchi e criminali impalati) erano – cito testualmente dal mio libro di storia – “frutto di una cospirazione internazionale che serviva a compromettere la sua immagine eroica”. Il dittatore rumeno, Ceaușescu, era anche lui un grande ammiratore del principe Vlad Țepeș e non permise che l’eroe nazionale fosse identificato con il vampiro di Bram Stoker. Infatti, il romanzo Dracula fu tradotto in rumeno soltanto dopo la caduta del comunismo (nel 1989).

Vi potete immaginare quanto fui sconvolta nel vedere il film di Coppola e nel sentire domande del tipo: “Ma veramente esistono vampiri in Transilvania?”, “Ma veramente beveva il sangue?”, “Ma le foreste sono così tenebrose come nel film?”. Il principe guerriero, coraggioso e abile militare, il grande patriota, diventò ad un tratto il principe delle tenebre,  sanguinario, che insegue nei secoli la sua amata. La verità è che la storia era affascinante e l’interpretazione altrettanto. 20 anni prima della saga Twilight, il film Dracula conquistò tutti e a me cambiò la vita!

Come ho già detto, venivo dalla Transilvania, avevo i capelli rossi e la pelle bianca, la mia città compariva nel film, potete immaginare che aura di mistero possa aver gettato su di me questo film. I ragazzi mi corteggiavano per provare l’emozione di stare con una “discendente dei vampiri”, mi chiedevano di dargli dei morsi sul collo e io stavo al gioco, anche se spesso pensavo al mio insegnante di storia e mi vergognavo… Vi chiederete fino a che punto questo film ha cambiato la mia vita? Beh, tra i ragazzi dell’università che furono incuriositi dalla mia “discendenza vampiresca” c’era uno, italiano, che più di 10 anni dopo sarebbe diventato mio marito. Conquistato con un morso sul collo…