Tutti sanno che l’italiano che va all’estero, per una settimana, un mese, un anno o per sempre non può fare a meno di taralli, tarallucci e vino, di olio extravergine di oliva e caffè, di grana e soppressata,  di alcune marche di biscotti, di peperoncino tritato, origano, basilico e rosmarino, di riso Carnaroli,  bottarga e salsicce, guanciale di Amatrice e pecorino (se no, come mangi l’amatriciana?). Vogliamo parlare della moka o della caffettiera napoletana?  O dello sgrassatore Chante Clair?

La lista è lunga e non lascia spazio a sorprese se non fosse che  non si tratta affatto di una semplice lista, un elenco di articoli, tipo supermercato.  A volte esprime una vera filosofia di vita, una “cura contro la nostalgia”, ogni prodotto funziona come la madeleine di Proust, quel biscotto inzuppato nel tè, che ha il potere, con il suo profumo e il suo sapore, di riportare nella memoria il tempo perduto e felice dell’infanzia.

Quando qualche parente italo-americano di mio marito viene in Italia da New York, al ritorno porta cose che non hanno solo un nome già saporito, ma anche una storia.  Per esempio la parmigiana di melenzane di zia Gianna,  le chiacchiere o le zeppole di zia Rina. La marmellata di fichi di zia Nunzia.  Le freselle comprate nello stesso panificio, quello che c’è nello stesso posto da sempre. La valigia di ritorno dall’Italia non è piena solo di cose vitali, “indispensabili”, ma soprattutto di ricordi che fanno vivere delle gioie irrinunciabili per un italiano all’estero.

Possono sembrare vizi e capricci culinari e ammetto che anche io li giudicavo come tali all’inizio. Ma poi, ci sono cascata anche io. Quando siamo andati a Londra, due anni fa, a Pasqua, con degli amici, abbiamo messo in valigia: la pastiera napoletana, il casatiello, la caffettiera ed il caffè. Quando vado in Romania porto il parmigiano, il grana, olive di Gaeta, limoni freschi, pasta mista (che non trovo mai nei supermercati rumeni), peperoncino tritato, origano, la marmellata di arance. I miei, concordo,  sono dei vizi, ma non posso farne a meno. Ogni volta che svuoto le valigie, mi ritornano in mente le stesse immagini: a metà degli anni novanta,  lavoravo come interprete per una ditta italiana a Cluj, in Transilvania. I due soci erano bergamaschi e all’inizio venivano spesso in Romania, dove rimanevano mesi, per seguire da vicino gli affari. Arrivavano sempre in macchina ed  era un vero spettacolo vederli scaricare il portabagagli. C’erano: tante casse d’acqua, naturale e frizzante, olio extravergine di oliva, passato di pomodoro, caffè, pasta, riso, grana padano, formaggi, insaccati, banane, biscotti, fette biscottate, detersivo, ammorbidente…  e l’immancabile caffettiera. Qui farei una breve parentesi, un po’ anche per giustificare la presenza della caffettiera nelle loro valigie: all’epoca in Romania si beveva ancora il caffè turco, una specie di infuso di caffè, preparato in un pentolino alto e stretto in rame,  provvisto di un lungo manico, in cui si mettevano due parti di caffè, una di zucchero e circa una dozzina di acqua. Si mescolava e si portava ad ebollizione. Si levava dal fuoco e si lasciava raffreddare, in modo che il sedimento si depositasse sul fondo delle tazzine. Assumeva forme particolari che potevano essere interpretate dalle famose “ghicitori în cafea” (quelle che leggevano nel caffè e predicevano il futuro). Non sapevano gli italiani che cosa si perdevano rifiutandosi di bere in Romania il caffè turco! O forse sì…

Lo so che vi sembrerà una barzelletta, ma la prima volta che ho preparato il caffè in una caffettiera napoletana, stava per esplodere! Avevo messo l’acqua sopra, il caffè nel filtro e aspettavo che scendesse nel recipiente di sotto! Supposto anche che la caffettiera napoletana in Romania fosse proprio indispensabile (ma magari anche un corso di preparazione del caffè per i rumeni…), questi italiani passavano  agli occhi degli amici rumeni  per dei viziati e maleducati,  che non si fidavano nemmeno di bere la nostra acqua, che non avevano nessun interesse per la nostra cucina e che volevano vivere da perfetti italiani in Romania!  Adesso, guardando indietro, dopo vent’anni, li capisco:  non si tratta di un vizio, è piuttosto “nostalgia gastronomica“!

Când un străin intră într-un bar,  în Italia,  și spune : “O cafea, vă rog“, e privit cu îngăduință și înțelegere, iar barmanul îi oferă un simplu espresso.

Cînd un italian intră în bar poate să aleagă dintr-o listă infinită de feluri de cafea: ristretto, corto, lungo, doppio, decaffeinato, macchiato, macchiato lungo,  ristretto in vetro, corretto, caffè freddo, cappuccino…în funcție de propriile gusturi, de anotimp, de oră, dar și de starea de spirit. Există două reguli de fier:  cafeaua se bea în cănițe mici – tazzine– iar cappuccino se bea doar dimineața, nicidecum la prânz sau seara.

Ziua unui italian începe devreme cu o cafea, făcută în casă, cu celebra mașină Moka. În câteva minute, toate încăperile se umplu de un parfum intens și unic,  fără de care nu se poate începe o zi. Când ies dimineața pe balcon să-mi ud florile, simt aroma de cafea de la vecina mea, mult mai matinală decât mine,  și mă încarc de energie și chef de viață. Mulți preferă să bea prima cafea la bar, însoțită de un cornetto (croissant), cu ciocolată neagră, albă, dulceață, fructe de pădure, cereale, cremă de vanilie ecc. Ziua se termină tot cu o cafea, după cină.

La bar mergi nu doar să bei o cafea (în picioare, lângă tejghea, așa încât poți schimba două vorbe cu barmanul),  dar mai ales să “socializezi”, să te întâlnești cu prietenii, să citești ziarele, să joci cărți, să faci poilitică și să vezi meciurile de fotbal ale Italiei. Barul e un fel de agorà modernă, mai ales că multe dintre baruri sunt în piețe sau pe străzi, cu două, trei mese pe trotuar, un bar care se respectă nu e niciodată izolat. E un continuu du-te vino de persoane, miresme, arome și …saluturi. S-au scris cărți și s-au filmat scene în baruri, tocmai pentru că fac parte integrantă din existența italienilor. Dacă ești în căutarea unui loc intim și romantic în care să-ți duci iubita, nu poate fi nicidecum un bar. Nu e un loc romantic, dar e vital,  indispensabil.

Barurile în Italia deschid la 6 dimineața și închid la miezul nopții. Italienii beau cafea la orice oră, nu doar dimineața. Uneori, când ieșim seara cu prietenii la o pizza, înainte de a ne întoarce acasă e un adevărat ritual să ne oprim la un bar pentru o cafea și un cornetto, chiar și la miezul nopții!  Unul dintre  stereotipurile  cu care sunt caracterizați italienii în străinătate este tocmai acela că sunt băutori de cafea împătimiți. Probabil e unul dintre puținele locuri comune care nu-i deranjează pe italieni, dimpotrivă le dă un sentiment de superioritate și de aroganță, justificată dacă ținem cont de faptul că barurile și cafenelele din întreaga lume au în meniu felurile de cafea create de fantezia fără limite a italienilor.

Știu că o să vă par arogantă și eu, însă cred că mulți barmani din România ar trebui să facă un curs despre tipurile de cafea italienești, dacă tot le au în meniu.  Am fost la un bar în Bistrița și am cerut un caffè macchiato, adică un espresso simplu cu o “pată” de lapte (de aici și numele macchiato). Am fost întrebată dacă doresc macchiato ristretto sau tip cappuccino. Până la urmă am cerut doar un fresh de portocale.

O să vă descriu câteva dintre principalele feluri de cafea pe care le puteți cere la bar: corto sau ristretto, e un espresso redus la doar câteva picături, care conservă aroma densă a cafelei, dar are un conținut mai mic de cofeină;  lungo, e un espresso diluat,  chiar dacă e mai puțin dens, are mai multă cofeină; macchiato (lungo sau corto), se adaugă la espresso o picătură de lapte ;  caffè schiumato, e un fel de macchiato, la espresso se adaugă spumă de lapte cald; caffè corretto, e un espresso cu câteva picături de grappa (țuică) sau altă băutură alcoolică ; marocchino, se servește în pahar de sticlă, se pune întâi spuma de lapte și se adaugă apoi cafeaua; cappuccino, e o cafea espresso cu lapte și spumă de lapte; moccacino, e un cappuccino cu frișcă, ciocolată caldă și cacao. Barmanii italieni sunt și romantici, pentru că atunci când îți pregătesc un cappuccino, spre exemplu, îți desenează deasupra spumei o inimă, o stea,  un soare, o floare…nu întâmplător un artist napoletan a definit cafeaua “poezia vieții“!

Cum să nu-ți începi ziua fericită când ți se dăruiește o inimă, chiar și efemeră,  făcută din spumă?

I

Când un napoletan e fericit, are ceva de sărbătorit sau pur și simplu vrea să-și înceapă ziua bine, intră într-un bar și plătește două cafele, una pentru el și una pentru persoana care va intra după el în bar, un perfect necunoscut. “E ca și cum ar oferi o cafea lumii…”, spunea unul dintre cei mai mari scriitori napoletani, Luciano de Crescenzo. Acest obicei tipic napoletan se numește “il caffè sospeso”, are origini îndepărtate în timp, unii îl plasează pe la jumătatea secolului al 19-lea, alții după sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Criza economică postbelică i-a obligat pe mulți să renunțe până și la cafeaua cea de toate zilele. Cine își putea permite oferea o cafea…umanității. Il caffè sospeso nu e doar o tradiție napoletană, dar și o filozofie de viață. La începuturile experientei mele de viață la Napoli îmi plăcea să intru în vreun bar, mă așezam la masă și priveam fascinată lumea care intra și ieșea în continuu, se oprea preț de câteva clipe pentru a bea o cafea, (care efectiv era o gură de cafea), obligatoriu însoțită de un pahar de apă, din când în când intra cineva și punea aceeași întrebare :“Scusi, c’è qualche sospeso?”, iar barmanul îi indica ceașca de cafea care aștepta răbdătoare. Norocosul zâmbea, își bea cafeaua dintr-o înghițitură, mulțumea și ieșea fericit. Apoi intra un altul care comanda două cafele, una pentru el și una pentru necunoscutul care va intra în bar poate tocmai când va ieși el. Era o experiență umană unică, care m-a ajutat să înțeleg că acest obicei e o adevărată filozofie de viață, ce poate fi rezumată în câteva principii esențiale: generozitatea, contactul uman, redescoperirea fericirii prin gesturi simple și naturale. Marele artist napoletan Eduardo de Filippo spunea acum 50 de ani: “Cafeaua este poezia vieții, un obicei care e suficient pentru a-l face pe un om fericit”.