Aseară, i-am urat “La mulți ani”,  de ziua Românei,  unei românce, Alexandra, care lucrează într-un bar din centrul orașului Caserta. Am cunoscut-o ieri,  eram la o masă cu niște prieteni,  ne-a plăcut fata asta, era simpatică, educată, rapidă. Din vorbă în vorbă, am aflat că e româncă, din Oradea,  mama unguroaică, tata român.  Atunci când i-am spus “La mulți ani”, de 1 Decembrie,  m-a privit nedumerită. “E Ziua României”, am adăugat. “Am uitat de chestiile astea, sunt de 7 ani în Italia”, mi-a răpuns și a continuat să ia comenzile de la clienți, cu surâsul pe buze și într-o italiană perfectă.

Acum 4 zile, în cartierul în care locuiesc, au intrat niște hoți în mai multe apartamente, după-amiaza. Unul dintre ei a fost prins de către niște vecini curajoși și predat poliției. Până să vină poliția, tot cartierul a ieșit în stradă și vecinii mei, dintre care un carabiniere, au fost nevoiți să-l apere pe infractor de furia oamenilor care vroiau să-l linșeze.  “Să sperăm că nu e român”, mi-am spus, în gând, și m-am simțit vinovată că am căzut și eu în capcana locurilor comune și a stereotipurilor. Cineva din mulțime a spus că era o bandă de hoți albanzei. Am răsuflat ușurată…A doua zi, am aflat, de la niște prieteni polițiști,  că erau, de fapt, români, recidiviști, și că au comis,  lunile trecute, alte furturi la Parma. În fața școlii, grupuri de părinți discutau aprins despre ceea ce se întâmplase cu o zi înainte și cuvintele questi rumeni di merda erau un laitmotiv al dezbaterilor. Unii dintre părinți, care mă cunoșteau bine, din delicatețe, spuneau că hoții erau extracomunitari, și nu români. Îi vedeam stânjeniți și le-am apreciat bunul simț.

Public des pe blogul meu articole,  în italiană,  despre România.  Am scris despre Cluj, București, Timișoara, despre Voroneț, Salina din Turda, sau Transfăgărășan, despre Sfântul Andrei,  despre Meșterul Manole, despre etnogeneza poporului român, despre Brâncuși, despre românii care au câștigat Premiul Nobel, despre Luminație și Cimitirul Vesel,  despre Pădurea Baciului. Mă bucur când văd că sunt mulți italienii care citesc articolele, le publică pe pagina lor de facebook și comentează pozitiv, unii dintre ei mărturisesc chiar că descoperă o alt fel de Românie. Când am decis să creez un blog bilingv, în italiană și română, tocmai asta a fost intenția mea, aceea de a vorbi despre România,  fără clișee și fără stereotipuri, mult prea prezente în percepția colectivă a italienilor. Nu sunt naivă și nici nu am aroganța de a fi convinsă că voi schimba imaginea țării noastre. Cred, însă, că imaginea unei țări nu o face un guvern, nu o fac departamentele de comunicare și nici un ministru,  trecător prin vreun minister.  Imaginea României în Italia e ca un puzzle imens, alcătuit din imaginea fiecăruia dintre cei peste 1 milion de români care trăiesc aici. Blogul meu e doar o parte, minusculă,  din acest puzzle, dar nu vă ascund că sunt fericită de fiecare dată când vreun cititor italian îmi scrie și consider că fiecare apreciere e adresată, în mod indirect, țării mele.

Nu am vrut să scriu nimic despre Ziua Națională a României, dar nu pentru că nu-mi iubesc țara. Am sentimentul că,  orice aș scrie,  ar putea fi perceput ca patriotism gol și urăsc orice formă de patriotism declarativ, sau de naționalism de paradă. Nu am scris niciodată scrisori în care să-mi declar iubirea de țară și văd că presa e plină de ele,  în aceste zile.

“Cum, nu scrii nimic despre Ziua Națională”, m-au întrebat unii și alții. Mai ales în acest moment istoric, în care diaspora pare că a asumat rolul unui fel de guru spiritual pentru poporul român. Ar fi trebuit, poate, să scriu despre mândria de a fi român sau să vă “învăț”, pe cei de acasă, cum să vă iubiți țara. Eu sunt atipică și prefer să încerc să îi ajut pe italieni să ne iubească mai mult sau măcar să ne înțeleagă. Sunt mândră că sunt româncă, dar o arăt iubind limba română și scriind corect românește, ceea ce nu se poate spune despre “patrioții” gălăgioși de pe rețelele de socializare, spre exemplu. Îmi iubesc țara, pentru că mă doare atunci când aud în jurul meu: questi rumeni di merda și, credeți-mă, mîndria de a fi român e pusă la grea încercare în astfel de momente. Nu știu nici măcar dacă trebuie să mă consoleze faptul că același italian care a postat pe facebook, zilele trecute,  cuvinte dure la adresa hoților români din zonă, a publicat, tot pe pagina lui,  multe din articolele mele despre România, de pe blog.

Complicat subiect mi-am ales, ăsta cu patriotismul…știam eu de ce nu vroiam să scriu nimic despre Ziua Națională.

La mulți ani, România, oriunde ai fi!

Ador muzica napoletană,  însă Maria Nazionale nu e printre artistele mele preferate.  Am fost foarte surprinsă când am aflat că vine în România cu două megaconcerte de muzică napoletană, promovate ca și cum ar fi fost evenimentul muzical al anului. Când prietenii mei din țară, știind că trăiesc la Napoli, m-au întrebat despre Maria Nazionale, am fost cât se poate de sinceră: nu e “una dintre cele mai iubite artiste pop din Italia”, așa cum era prezentată,  și nici un ambasador al muzicii napoletane în lume. Le-am mai spus că, tocmai de aceea, după părerea mea, nu au absolut nicio justificare prețurile biletelor, și mi-am exprimat îndoiala că organizatorii vor reuși să le vândă pe toate. În Italia, spre exemplu, pentru artiști mari care adună zeci de mii de oameni pe stadioane sau în teatre,  și asta de mulți ani, plătești 80-100 de euro un bilet bun.  Nu vreau să fiu polemică, dar cred că e important să se dea lucrurilor justa lor valoare. Maria Nazionale e o cântăreață bună, cântecele ei de iubire sunt cunoscute la Napoli (Ragione e sentimento, Scema io te voglio bene, Ciao, ciao)  însă,  la nivel național, e considerată prea legată de filonul neomelodic (varianta napoletană a manelelor de la noi), prea regională sau “provincială”, pentru a putea avea succes în alt loc decât la Napoli. Poate în România, unde muzica napoletană etnică a avut mare succes prin anii 2000.  Îmi amintesc că,  acum ceva vreme, l-am auzit pe Nino d’Angelo, declarând într-un interviu, că,  pentru prima oară de când cântă, s-a aflat timp de 12 săptămâni pe primul loc în top, cu albumul Senza giacca e cravata, dar nu în Italia, ci… în România!  Se întâmpla în 2004. După câțiva ani, în 2010,  Nino d’Angelo,  împreună cu Maria Nazionale, au participat la Festivalul Sanremo cu un cântec în napoletană și au fost eliminați în prima seară, fiind victimele unui adevărat linșaj mediatic din partea criticilor muzicali.  Maria Nazionale a “crescut”, muzical vorbind,  la umbra lui Nino d’Angelo și a fost privită cu aroganță și judecată aspru de către critici,  tocmai pentru apartenența ei la tradiția neomelodică. Este considerată prea etnică pentru a fi clasică și prea neomelodică pentru a fi asociată numelor mari ale muzicii napoletane.

Mă simt nevoită să fac un scurtă paranteză pentru a explica de ce italienii adoră muzica napoletană clasică și o ignoră, cu un oarecare snobism, pe cea care se îndepărtează de filonul tradițional, fie că e etnică, fie neomelodică. Muzica napoletană clasică a traversat două secole, al 19 lea si al 20 lea,  și este considerată astăzi patrimoniu al umanității.  De-a lungul anilor, a  intrat în repertoriul marilor interpreți ai lumii:  Elvis Presley,  cu Feel me now, care este o reinterpretare a cântecului “Mallafemmena”,  Dean Martin, cu That’s amore, Frank Sinatra, cu Blushing Moon (Luna rossa).  Placido Domingo, Luciano Pavarotti, José Carreras, Andrea Bocelli,  Elton John, Paul Mc Cartney, Charles Aznavour, Caetano Veloso  au inclus,  adesea, în repertoriul lor,  numeroase cântece napoletane: ‘O sole mio, Reginella,  Caruso, Tu vuò fà l’americano, ‘O sarracino, Maruzzella, Tammurriata nera, Lacrime napulitane, Torna a Surriento, Funiculì funiculà,  I’ te vurria vasà, Te voglio bene assaje ecc.

După al doilea război mondial, muzica clasică napoletană a fost exportată cu succes în America, datorită emigranților italieni, mai ales din sud,  care au plecat în America  și au dus cu ei tot ceea ce putea să le aline dorul de casă, iar muzica era leacul cel mai eficient.  În Italia, în schimb, la Napoli, filonul clasic a fost încet încet abandonat și muzica s-a adaptat vremurilor și exigențelor impuse de public și de condițiile de viață precare de după război.  A apărut un gen numit sceneggiata napoletană, care este o adaptare, între muzică și teatru popular, a temelor predominant sociale (cel mai important reprezentant este Mario Merola).  Sub influența muzicală a acestuia se formează și Nino d’Angelo, care descoperă mai apoi, filonul neoetnic,  un mix intre jazz și muzica etnică, cu influențe arabe. În ultimii 15 ani, neomelodicul a predominat în spațiul muzical napoletan, luând însă forme care se îndepărtează radical de tradiția muzicală și de filonul etnic descoperit de Nino d’Angelo.

În timp ce muzica napoletană tradițională continuă să aibă succes în întreaga lume, la Napoli,  continue să predomine muzica neomelodică și protagoniștii ei,  strâns legați de mediul criminalității organizate locale (camorra). Din când în când un cântăreț neomelodic este arestat pentru complicitate cu camorra, însă asta îi creștea cota. Au încă mare succes,  în cartierele de periferie,  cântecele care deplâng iubiri pierdute, dar mai ales cele care vorbesc despre indivizi certați cu legea, condamnați și dați în urmărire, niște fugari care dobândesc o aură eroică, așa-numiții latitanti. Un exemplu eclatant e un cântec intitulat tocmai Nu latitante,  care a devenit mai apoi un film. Imaginați-vă că,  uneori,  cântecele sunt scrise de către un boss al camorrei cu talent muzical și vise de mărire…artistică!  Adesea, piesele conțin mesaje codificate trimise celor aflați în închisoare. E o realitate greu de înțeles, însă neomelodicii au milioane de vizualizări pe youtube, sunt nelipsiți de la nunțile și botezurile din periferie, adună mii de fan la concertele pe care le organizează, au un cachet impresionant, câștigă enorm și declară puțin. Au propriile canale tv, publică zeci de cd-uri, vând sute de mii de còpii, între cele oficiale și cele false (la Napoli singura industrie care este înfloritoare este cea a falsurilor de orice fel).  Orice asemănare cu maneliștii de la noi e pur întâmplătoare.

În fața invaziei neomelodicilor pe piața muzicală napoletană, mulți artiști au simțit nevoia, în ultimul timp,  să se întoarcă la tradiția clasică și să dea o mai mare vizibilitate, la nivel național, muzicii napoletane. Există un Festival al muzicii napoletane transmis, în fiecare an, de Rai, televiziunea publică, acceași care a inclus in programul său un spectacol susținut de către unul dintre ce mai mari artiști napoletani, Massimo Ranieri, cânțăreț, dansator, actor de teatru și de film,  din păcate necunoscut în România. Mi-ar fi plăcut să-l văd cântând la Cluj și sunt sigură că v-ar fi încântat, desigur, doar dacă vă place muzica napoletană clasică. Îmi puteți spune că gusturile nu se discută, mai ales cele muzicale, și aveți dreptate. Nu sunt un critic muzical, așa că sunt subiectivă și am dreptul să spun că îmi place mult Massimo Ranieri și mai puțin Maria Nazionale.

Aștept să citesc în presa din România despre succesul pe care l-a avut Maria Nazionale. De gustibus non disputandum.

Până atunci, ascultați-l pe Massimo Ranieri, într-un concert splendid susținut la Stadionul Olimpico din Roma.

Dacă există un anotimp al dorului, pentru mine e toamna. Știu că vă așteptați să spun că mi-e dor de “toamnele nebun de frumoase” de la Cluj, parafrazând o poezie care, de mai bine de 40 de ani, face parte din “folclorul orașului” (scrisă de Horia Bădescu), dar nu o s-o fac.  Sau aș putea spune că “niciodată toamna nu fu mai frumoasă”,  amintindu-l pe Arghezi, pentru că trebuie să recunosc, toamna cad, inevitabil, în capcana lirismului, de care, de obicei,  reușesc să fug cu abilitate. Sufletul meu de poetesă neîmplinită devine rebel la început de septembrie și o ia razna invadat de amintiri, parfumuri, culori, arome, în fața cărora madelena lui Proust capitulează.  Mi se face dor de toate toamnele care au trecut,  lăsând după ele urmele de pași, care mă apropiau sau mă îndepărtau de oamenii dragi, mirosul frunzelor aprinse de soare, devenind una cu pământul reavăn,  albastrul cerului sticlos, aproape transparent, care te făcea să simți că până și legea gravitației devine rebelă în fața toamnei…Mi-e dor de toate toamnele care au trecut,  lasându-mă în urmă, de parcă sufletul mi-a rămas agățat de frunzele roșietice,  de crizantemele cu parfum amar, de vântul nabădăios, de streșinile pline, de vița de vie… prin toate locurile de unde am plecat la un moment dat.

La Mintiu, satul în care am copilărit, toamna începea cu Schimbarea la Față. Știam că, după 6 august, frunzele își schimbă culoarea și încep să cadă, diminețile sunt mai reci, nopțile mai înstelate, plopii mai despuiați și mai melancolici. În aer plutea mirosul de magiun făcut la ceaun, așa cum cere tradiția, de scorțișoară, ametecată cu prune, aroma “agrodolce” de bulion (un pic dulce, un pic acră),  parfumul strugurilor tămâioși care umpleau curtea bunicilor… Toamna la țară era un adevărat paradis pentru simțuri. Era o invazie de culori, de sunete, de parfumuri, de arome care te copleșeau!  Zilele de toamnă treceau în același ritm cu se umpleau cămările. Bunica mea era o adevărată artistă, a cărei fantezie era de neoprit când începea să facă dulcețuri. În satul transilvănean în care a ajuns,  fugind din calea istoriei nemiloase, a adus tot felul de rețete din Bucovina, de care nimeni nu mai auzise până atunci. De exemplu, pelteaua de struguri. Dacă toamna ar avea un gust, ar fi cel de peltea de struguri: dulce, ușor amar, cu un intens parfum de vie. Sau de magiun, cu nuci și scorțișoară. Sau de dulceață de mure,  făcută cu murea adunată chiar de noi, neprietenoasă și spinoasă, la cules, dar delicioasă în borcane.  V-am spus că în fața acestei invazii a simțurilor, madelena lui Proust, neputincioasă, capitulează.

La Bistrița, toamna începea cu drumul spre școală, nu un drum oarecare, pentru că atraversam Bulevardul Republicii,  o stradă largă plină de copaci seculari, care deveneau o explozie de galben, de arămiu, de roșu, pe lângă care nu puteai trece cu indiferență. Te acapara, îți copleșea sufletul,  ajuns oricum fragil, la capătul unei veri, care însemna, de multe ori,  sfârșitul unei povești, a unei îndrăgostiri.  Plimbarea pe bulevard până la școală era o încercare de a căuta ceva cu care “să-ți acoperi sufletul”, vorba unui alt poet pe care îl ador, iar frunzele în zbor spre pământul ud puteau fi un răspuns la ceea ce căutam. Ne trezeam, de obicei, din visare, când începeam practica agricolă, chiar dacă, trebuie să recunosc, că toamnele petrecute în livezile de meri aveau și ele farmecul lor. În autobuzul care ne ducea la munca agricolă, noi,  fetele visătoare, ne așezam lângă geam, iar drumul devenea un spectacol de culori, în care orice frunză galbenă acoperită de brumă, orice picătură de ploaie care se prelingea pe geam, orice rafală de vânt care dezgolea într-o clipă copacii,  erau un bun prilej să ne întristăm destul încât să nu mai fim eficiente la cules și să nu ne facem norma. La ora amiezii, când soarele dădea vagi semne de generozitate, ne așezam să mâncăm. Livezile de meri  au și acum pentru mine parfum de…zacuscă. Știu că nu e culmea romantismului, dar aveam toți cu noi pâine cu zacuscă, iar aromele grele de ardei, gogoșari, roșii, fasole și dafin se dezlănțuiau în aer.

Dintr-o altă toamnă, tot la Bistrița, mi-a rămas în memorie o imagine aproape cinematografică: un actor tulburător de frumos, plimbându-se îngândurat pe străzile aprinse ale orașului, cu aura sa de prinț din Levant…Era Adrian Pintea.  
Am lăsat Clujul la urmă…Toamnele la Cluj erau…întocmai cum ne era sufletul de studenți visători: schimbător, ca vremea, când luminos, când întunecat, neobosit, veșnic în căutare de emoții tulburătoare; curios și întrebător, plin de idei, metafore și citate,  mereu la îndemână, de rostit în loc de răspuns; uneori ușor, aproape “eteric”, alteori, împovărat de prea multe contradicții și nedumeriri.

Toamnele la Cluj erau frumoase,  pentru că orașul era plin de oameni frumoși și nebuni, pe care îi întâlneai mereu la Arizona sau la Boema punând la cale o revoluție,  istorică sau doar interioară, o capodoperă sau,  pur și simplu, o poezie, învăluiți în mister și în aburi de fum.

Tutti sanno che l’italiano che va all’estero, per una settimana, un mese, un anno o per sempre non può fare a meno di taralli, tarallucci e vino, di olio extravergine di oliva e caffè, di grana e soppressata,  di alcune marche di biscotti, di peperoncino tritato, origano, basilico e rosmarino, di riso Carnaroli,  bottarga e salsicce, guanciale di Amatrice e pecorino (se no, come mangi l’amatriciana?). Vogliamo parlare della moka o della caffettiera napoletana?  O dello sgrassatore Chante Clair?

La lista è lunga e non lascia spazio a sorprese se non fosse che  non si tratta affatto di una semplice lista, un elenco di articoli, tipo supermercato.  A volte esprime una vera filosofia di vita, una “cura contro la nostalgia”, ogni prodotto funziona come la madeleine di Proust, quel biscotto inzuppato nel tè, che ha il potere, con il suo profumo e il suo sapore, di riportare nella memoria il tempo perduto e felice dell’infanzia.

Quando qualche parente italo-americano di mio marito viene in Italia da New York, al ritorno porta cose che non hanno solo un nome già saporito, ma anche una storia.  Per esempio la parmigiana di melenzane di zia Gianna,  le chiacchiere o le zeppole di zia Rina. La marmellata di fichi di zia Nunzia.  Le freselle comprate nello stesso panificio, quello che c’è nello stesso posto da sempre. La valigia di ritorno dall’Italia non è piena solo di cose vitali, “indispensabili”, ma soprattutto di ricordi che fanno vivere delle gioie irrinunciabili per un italiano all’estero.

Possono sembrare vizi e capricci culinari e ammetto che anche io li giudicavo come tali all’inizio. Ma poi, ci sono cascata anche io. Quando siamo andati a Londra, due anni fa, a Pasqua, con degli amici, abbiamo messo in valigia: la pastiera napoletana, il casatiello, la caffettiera ed il caffè. Quando vado in Romania porto il parmigiano, il grana, olive di Gaeta, limoni freschi, pasta mista (che non trovo mai nei supermercati rumeni), peperoncino tritato, origano, la marmellata di arance. I miei, concordo,  sono dei vizi, ma non posso farne a meno. Ogni volta che svuoto le valigie, mi ritornano in mente le stesse immagini: a metà degli anni novanta,  lavoravo come interprete per una ditta italiana a Cluj, in Transilvania. I due soci erano bergamaschi e all’inizio venivano spesso in Romania, dove rimanevano mesi, per seguire da vicino gli affari. Arrivavano sempre in macchina ed  era un vero spettacolo vederli scaricare il portabagagli. C’erano: tante casse d’acqua, naturale e frizzante, olio extravergine di oliva, passato di pomodoro, caffè, pasta, riso, grana padano, formaggi, insaccati, banane, biscotti, fette biscottate, detersivo, ammorbidente…  e l’immancabile caffettiera. Qui farei una breve parentesi, un po’ anche per giustificare la presenza della caffettiera nelle loro valigie: all’epoca in Romania si beveva ancora il caffè turco, una specie di infuso di caffè, preparato in un pentolino alto e stretto in rame,  provvisto di un lungo manico, in cui si mettevano due parti di caffè, una di zucchero e circa una dozzina di acqua. Si mescolava e si portava ad ebollizione. Si levava dal fuoco e si lasciava raffreddare, in modo che il sedimento si depositasse sul fondo delle tazzine. Assumeva forme particolari che potevano essere interpretate dalle famose “ghicitori în cafea” (quelle che leggevano nel caffè e predicevano il futuro). Non sapevano gli italiani che cosa si perdevano rifiutandosi di bere in Romania il caffè turco! O forse sì…

Lo so che vi sembrerà una barzelletta, ma la prima volta che ho preparato il caffè in una caffettiera napoletana, stava per esplodere! Avevo messo l’acqua sopra, il caffè nel filtro e aspettavo che scendesse nel recipiente di sotto! Supposto anche che la caffettiera napoletana in Romania fosse proprio indispensabile (ma magari anche un corso di preparazione del caffè per i rumeni…), questi italiani passavano  agli occhi degli amici rumeni  per dei viziati e maleducati,  che non si fidavano nemmeno di bere la nostra acqua, che non avevano nessun interesse per la nostra cucina e che volevano vivere da perfetti italiani in Romania!  Adesso, guardando indietro, dopo vent’anni, li capisco:  non si tratta di un vizio, è piuttosto “nostalgia gastronomica“!