M-am întors din România doar de-o săptămână și deja mi-e un dor nebun de tot ceea ce-am lăsat acolo.  Oameni, locuri, apusuri și răsărituri, parfumuri și gusturi continuă să fie încă prezente în mintea mea.  A fost o călătorie a simțurilor și simțirilor, poate si pentru că nu am mai fost acasă de mai bine de patru ani.

În timp ce scriu acest articol, revăd multitudinea de fotografii făcute și constat,  zâmbind prostește, că există multe în care apar mâncăruri, una mai îmbietoare decât alta. Asta îmi arată, o dată în plus, că am ignorat vitejește lupta cu temutele calorii. Că doar nu era să mă gândesc  la ele tocmai atunci. Nu de alta, dar  de-a lungul anilor trăiți departe, am învățat că și dorul de acasă trece prin stomac, așa încât profit de bunătățile noastre de fiecare dată când am ocazia. Am încercat să gătesc și în Italia bucate românești, dar în ciuda bunelor mele intenții, gusturile nu erau nici pe departe cele pe care mi le aminteam.

Tocmai de aceea, când sunt în țară, refuz să ma gândesc la paste sau la pizza și să le comand la restaurant. Nu pentru că nu ar fi gătite bine, dimpotrivă. Sunt convinsă că sunt pregătite respectând rețetele originale, ci pur și simplu pentru că aici prefer să ma abandonez supei de perișoare și gulasului, papricașului de pui și plăcintelor cu urdă, verzei à la Cluj și mititeilor, salatei de vinete și ciorbei de văcuță.

La Vatra Dornei, am mâncat mamaligă de cartofi și tochitură așa cum se gătesc doar acolo și m-am înfruptat copios, la micul dejun,  din ouă fierte moi și urdă gustoasă.

Mi-a plăcut mult să descopăr că restaurantele din Cluj au meniuri internaționale sau multietnice. Numele ciorbei de fasole cu os afumat și cel al ciorbei de burtă e scris alături de cel al cous-cous-ului cu legume și al pastei carbonara.  Practic, de toate pentru toți. Cât despre mine, umil client pofticios, nu am refuzat nici măcar saramura de somn, cașul pane, amandinele, kurtos kalacs-i  sau cremeșul.

Aș putea să fac o listă lungă a nebuniilor gastronomice ce mi-au pus la grea încercare forma fizică, însă risc să o trasform într-un meniu din care oricum nu pot să comand și teamă mi-e că iar încep să vă povestesc despre nostalgii culinare.

Pot însă să spun, fără nici un dubiu, că în Italia îmi place să mânânc italienește, iar in România, cum altfel decât, românește. Aceasta e o altă dovadă a duplicității în care trăiesc.  Și cum nu văd nimic rău în asta, mărturisesc că un pahar cu socată rece pe o terasă clujeană mă bucură la fel de mult ca un cappuccino spumos la un bar din Napoli.  Supa de salată sau cea de tarhon sunt la fel de gustoase ca minestra maritata pe care o pregătește socrul meu, Luigi, de Crăciun.  Papanașii parfumați și cozonacii cu mac mă bucură la fel ca și un cornetto con crema ed amarena.

Fotografiile ce însoțesc acest articol, rod al preumblărilor din ultimele zile, demonstrează că și în domeniul gastronomic îmbrățisez ideea unei conviețuiri pașnice a simțurilor și emoțiilor (cu sau fără voia cântarului din dotare).

PS: „Vinovat”  de a fi pozat tot ce aveam în farfurie este soțul meu, Antonio, care este îndrăgostit de bucătăria românească, în general si de papanași, în mod particular.

 În copilărie, uram să spun poezii atunci când aveam musafiri sau când mergeam noi in vizită. Potrivit teoriei teutonice despre bon ton a bunicii, să reciți un întreg repertoriu despre gâze și animaluțe era o dovadă a bunei mele creșteri. Uneori câștiga bunica, alteori eu. Poate de aceea am și făcut la facultate critică de teatru și nu actorie, însă asta-i altă poveste pe care poate o voi aborda cândva.

Mi-am amintit aceste momente zilele trecute când,  aflându-mă în Parcul mare din Cluj, am auzit o bunicuță care-și întreba orgolios și inchizitoriu nepoțica în fața unei doamne “pe cine iubea cel mai și cel mai mult pe lume”.

Copila era vădit nehotărâtă și era evident că n-avea chef de conversații. Înghețata pe care-o ținea în mână i se prelingea drăgălaș pe cot, așa încât a zis încet și puțin convingător: “ pe buni”, după care s-a înfruptat copios din ceea ce mai rămăsese în conul crocant.

Mi-a fost tare dragă, i-am apreciat diplomația. Că doar nu era sa se pună rău cu buni, care tocmai îi cumpărase înghețata și cu care mai și trebuia să se întoarcă acasă.

Involuntar, m-am pus în pielea ei și mi-am dat seama că de multe ori ma găsesc într-o situație asemănătoare atunci când mi se întamplă să mă întrebe cineva unde-mi place mai mult: în Italia sau în România. E de spus că întrebarea în cauză, ce continuă să-mi fie adresată bilingv, are și o seamă de variante de genul: îți place mai mult mâncarea românească sau cea italienească, te-ai întoarce să trăiești în România, ai mai mulți prieteni în țară sau în Italia, e mai bine aici sau acolo, etc.

Ei bine, am constatat că începe să-mi cam lipsească diplomația atunci când urmează să răspund, cu atât mai mult acum, când tocmai m-am întors dintr-o călătorie în România.

Poate într-o zi o voi face, însă în acest moment nu vreau și nu pot să aleg între țara în care m-am născut și cea în care trăiesc, sunt pentru sufletul meu două lumi diferite și complementare.

Nu doresc să fiu educată și drăguță ci doar sinceră chiar dacă risc să fiu patetică atunci când răspund că pentru mine cel mai frumos loc din lume rămâne Clujul cu al său nebun parfum de flori de tei ce-i inundă străzile după ploaie. Rămân în pană de cuvinte când încerc să descriu liniștea ireală și aerul tare din plămâni pe care până acum le-am simțit doar la Vatra Dornei. Nu-mi ajung adjectivele nici când încerc să descriu firescul cu care se reînnoadă poveștile cu oamenii ce-mi sunt dragi, deși s-a întâmplat să nu ne vedem ani buni.

Cred că toate acestea și multe altele nu trebuie nici măcar explicate, ci pur și simplu trăite. Mă bucur și îmi face bine să-mi vad baiețelul fugind râzând după porumbei în Piața Unirii din Cluj, la fel ca și atunci când se joacă cu prietenii lui în parcul de lângă casa noastră napoletană.

Se întâmplă des sa-mi fie dor de România, pe care în primii ani ai șederii în Italia o idealizam dureros în absență. Îmi face bine sa revăd locuri și oameni dragi sufletului meu, iar din fiecare călătorie acasă mă întorc plină de emoții. Uneori contradictorii. Și cum nu doresc să cad pradă chiar eu dilematicii chestiuni cu “pe cine iubești cel mai și mai mult pe lume” (Italia sau Romania) aleg să aplic, mai mult sau mai puțin involuntar, principiul jumătății pline sau goale a paharului.

Acum prefer să văd partea plină a paharului, adică tot ceea ce minunat îmi oferă cele două țări.

Dacă ar fi să fac o listă succintă a “minunațiilor”, aceasta ar arăta cam așa: o socată rece pe o terasă din Cluj și un capuccino spumos într-un bar din Napoli; vacanțe în august la Marea Adriatică si dulci amintiri de la Marea Neagră; plăcerea de a fi client fidel într-un supermercato napoletan; suprinzătoare cuvinte identice sau asemănătoare în română și în napoletană; imprevizibilul Vezuviu de la fereastră, etc. În urmatoarea perioadă, îmi promit să descriu pe larg fiecare dintre aceste aspecte, dar și multe altele. Și asta pentru că s-a cam umplut paharul!