Unul dintre câștigătorii premiului Nobel pentru Chimie din acest an este Stefan W. Hell, un neamț născut în Sântana, lângă Arad, în 1962, și emigrat în Germania, împreună cu familia, în 1978.  E anul în care, după încheierea vizitei oficiale a cancelarului german, Helmut Schmidt, la București, a fost stabilit un tarif unic,  de 4.000 de mărci,  pentru repatrierea fiecărui cetățean român de etnie germană, în baza unui acord privind reîntregirea unor familii destrămate de istorie.  Familia lui Stefan Hell a plătit, probabil, la rândul ei, prețul libertății, calculat cu cinism de autoritățile comuniste,  și a reușit,  astfel,  să părăsească România.  “Un Nobel de 4000 e mărci”…ar fi un titlu bun, dacă nu ar fi prea forțat.

Știrea privind Nobelul pentru Chimie acordat lui Stefan Hell, născut în România, a mai atenuat puțin din dezamăgirea privind Nobelul pentru literatură, ratat, și în acest an, de către țara noastră.  Patru au fost candidații români: Nicolae Breban, Norma Manea, Varujan Vosganian și Mircea Cărtărescu (dacă mă întrebați eu pentru cine aș fi votat,  vă răspund,  fără să stau pe gânduri: Varujan Vosganian, pentru romanul său tulburător, Cartea șoaptelor). Mircea Cărtărescu este candidat de ceva vreme,  însă anul acesta presa din țară era optimistă, pentru că agențiile de pariuri  britanice îl dădeau cu șanse mari, plasându-l locul al 16-lea, înaintea unor scriitori ca Umberto Eco, Amos Oz sau Salman Rushdie. În cele din urmă, premiul a fost câștigat de un scriitor francez, Patrick Modiano, care nu se afla printre “preferații” agențiilor de pariuri. Prietena mea, scriitoarea Cleopatra Lorințiu, făcea zilele trecute o observație interesantă: după anunțarea câștigătorului, un renumit critic literar francez și-a exprimat bucuria că Modiano “a reușit să depășească bariera limbii franceze și să iasă în lume”. Dacă francezii simt handicapul limbii,  atunci când e vorba de intrarea în competiția pentru Nobel, toți cei care au promovat cu convingere marile șanse ale lui Mircea Cărtărescu pot fi considerați lipsiți de simțul realității.  Singurul scriitor român,  care s-a apropiat cel mai mult de Nobelul pentru literatură,  a fost Lucian Blaga. In anul 1956,  profesorul Basil Munteanu, aflat la Paris, si poeta Rosa del Conte, au înaintat la Stockholm documentația pentu decernarea premiului lui Lucian Blaga. Tocmai când propunerea era să fie acceptată, statul român nu și-a dat acordul pentru nominalizarea poetului, considerat “burghez”. În romanul Luntrea lui Caron,  Blaga, prin vocea protagonistului, Axente Creangă, scrie: “Eram al doilea,  ca voturi primite,  imediat după spaniolul care a cules laurii. Personal eram nespus de mulţumit de succesul moral pe care izbuteam să-l obţin, cu totul pierdut, cum eram, într-un buzunar de provincie transilvană.”

Câștigarea unui premiu Nobel de către un român, care nu mai trăiește în România și nu s-a format aici (chiar dacă Stefan Hell a recunoscut că, atunci când, la 16 ani,  a ajuns în Germania, avea cunoștințe mult mai avansate decât colegii lui nemți), a declanșat, cum era de așteptat,  multe dezbateri, adesea sterile, în care analiști, lideri de opinie și politicieni s-au întrebat,  retoric,  dacă e nevoie să pleci din România pentru a putea spera la un premiu Nobel.  Fiind în pre-campanie electorală,  politicienii au considerat că era un bun prilej pentru a da vina unii pe alții pentru toate Nobelurile ratate,  de ieri și de astăzi.

Ar fi câștigat Hell premiul Nobel,  dacă ar fi rămas în România? Sau Herta Muller, laureata premiului Nobel pentru literatură, în 2009, ar fi avut vreo șansă,  dacă nu ar fi fugit în Germania, în 1987, și ar fi rămas să scrie în limba română, să reprezinte ceea ce criticii consideră o “cultură minoră”, care va avea mereu handicapul limbii?  Scriitorul și jurnalistul evreu,  Elie Wiesel, născut la Sighetu Marmației și deportat la Auschwitz, în 1944, ar fi câștigat vreodată premiul Nobel pentru Pace (care i-a fost conferit în 1986) și ar fi scris cartea Noaptea, apreciată ca fiind una dintre cele mai importante mărturii literare despre Holocaust,  dacă,  după eliberarea din lagăr, în 1945,  s-ar fi întors în România și nu ar fi ajuns la Paris?  Medicul și omul de știință George Emil Palade ar fi câștigat Premiul Nobel pentru Medicină și Fiziologie, dacă nu ar fi plecat, în 1946 în America, unde s-a afirmat printr-o carieră strălucită, devenind unul dintre pionierii biologiei celulare?

Sau, poate ar fi avut destinul lui Ştefan Procopiu, savantul care a  calculat,  cu un an înaintea danezului Niels Bohr,  momentul magnetic al electronului, numit şi “magnetonul”, ce avea să poarte numele “Bohr-Procopiu”? Pentru că mediul academic român nu a popularizat la timp descoperirea, Premiul Nobel a fost luat de colegul şi prietenul său danez. Ceauşescu,  însă,  i-a recunoscut meritele. I-a dăruit un Moskvitch, automobil de lux în acele vremuri. Cu maşină la scară şi onorat cu cele mai înalte distincţii, Procopiu a fost aşezat pe piedestalul pe care îl merită,  atunci când s- a aflat în România că mai multe universităţi din SUA, Germania şi Franţa luaseră în serios importantele sale descoperiri cu privire la “efectul Procopiu” şi “fenomenul Procopiu”. Dar nu a câștigat premiul Nobel. Îmi vin în minte cuvintele lui Charles Best, unul dintre cercetătorii atestați pentru descoperirea insulinei, deși Nicolae Paulescu este descoperitorul de drept. “Nu are importanță cine a făcut descoperirea: are importanță cine convinge lumea”. Pe Nicolae Paulescu pur și simplu nu l-a propus nimeni, chiar dacă publicase,  cu 8 luni înainte de acordarea premiului Nobel, într-o revistă belgiană de specialitate,  un studiu, considerat revoluționar,  despre importanța pancreinei (numită ulterior insulină),  în tratamentul diabetului.  Ocuparea Bucureștiului de către trupele germane, în 1916, și schimbările politice au marcat destinul lui Nicolae Păulescu. Atitudinile sale antisemite de extremă dreapta nu l-au favorizat în ochii occidentului. Comitetul Nobel a recunoscut, în cele din urmă, meritele și prioritatea lui N.C. Paulescu în descoperirea tratamentului antidiabetic, a admis că situația politică din România, din 1923, a influențat în  nominalizarea lui, dar a exclus posibilitatea unei reparații oficiale.

Fiecare dintre românii care au câștigat premiul Nobel, departe de țară, a avut un destin individual,  marcat în mod irevocabil și, adesea dramatic, de tăvălugul istoriei,  și tocmai de aceea fuga era singura formă de revoltă, care le garanta supraviețuirea. În cele din urmă, însă, fiecare dintre ei, într-un fel sau altul, a rămas legat de țara de origine, prin fire invizibile, greu de destrămat. Pentru Stefan Hell, “locul în care te-ai născut e un loc special,  care îți rămâne în suflet oriunde te-ai duce”. Herta Muller a câștigat premiul Nobel pentru “onestitatea cu care descrie lumea celor dezrădăcinați din spațiul fost comunist”, o inepuizabilă și catarctică sursă de inspirație. George Emil Palade a dorit ca, după moarte (a murit în 2008, în California), cenușa să-i fie împrăștiată în Munții Bucegi, de pe Vârful cu Dor…

Il vincitore del Premio Nobel per la Chimica 2014 si chiama  Stefan W. Hell  (premiato insieme agli americani Eric Betzig e William E. Moerner).
Stefan è tedesco nato e cresciuto in Romania.
Questa è la storia di un ebreo, due tedeschi e un americano…. tutti rumeni, tutti premi Nobel!
Uniti da un destino comune, segnato dall’appartenenza a un paese, la Romania, e alla sua storia tormentata degli ultimi 60 anni, furono obbligati a scappare, per salvarsi, per sopravvivere e per seguire i propri sogni.  Si potrebbe ricorrere a una frase fatta, pronunciata troppo spesso dalle nostre parti (oggi purtroppo attuale anche in Italia) : “spesso bisogna andare lontano per affermare le proprie ambizioni”.  In questi giorni,  nel mio paese, politici, opinionisti, analisti, gente comune si sono lanciati in commenti sterili su questo tema;  una domanda tra tutte, quasi retorica: “se fossero rimasti in Romania, sarebbero ugualmente riusciti a vincere un Nobel”?
Credo che invece di chiedersi se avessero comunque fatto la storia, sarebbe forse più giusto domandarsi se fossero sopravvissuti alla storia!

Stefan Hell è nato in Romania, nel 1962, nella cittadina di Arad, in una famiglia di șvabi (cittadini di origine sassone) che è emigrata in Germania, nel 1978.  Ha vissuto in Romania per 16 anni e, a sentire il suo racconto, la passione per la chimica è nata mentre frequentava il Liceo Nikolas Lenau di Timisoara, lo stesso che ha frequentato un precedente vincitore del premio Nobel, questa volta, per la letteratura, la scrittrice Herta Muller. La loro storia personale si incrocia con la storia di un paese, che, per più di quarant’anni, è stato vittima di una dittatura comunista dalla cui follia senza limiti volevano fuggire tutti. Tra la fine degli anni Settanta e l’inizio degli anni Ottanta, la fuga era all’ordine del giorno, perché non c’era speranza. Tutti volevano fuggire, anche a costo della morte. Dal 1968 al 1989, oltre 200.000 cittadini rumeni di etnia sassone hanno lasciato la Romania. Nessuno poteva lasciare la nazione ma, per accordi con Israele e la Germania Federale, i sassoni e gli ebrei dietro lauto compenso (spesso coperto dalle rispettive nazioni), potevano ricongiungersi agli stati di origine. Il dittatore Ceaușescu capì presto quanto potesse essere redditizio questo commercio umano e rimarranno nella storia le sue parole: “Il petrolio, gli ebrei e gli șvabi sono le merci più ricercate da esportazione“. A partire dal 1978, il “prezzo” di un cittadino rumeno e della sua rimpatriata in Germania fu stabilito a 4000 marchi, per poi arrivare, nel 1988, a 8950 marchi.
Il neo premio Nobel per la Chimica, Stefan W. Hell,  ha lasciato la Romania nel 1978, insieme alla sua famiglia,  pagando probabilmente anch’egli  in marchi  il prezzo della propria libertà.  “Andarmene via è stato un grande sollievo per me, la Romania era un paese comunista dove non ti era permesso di dire quello che pensavi. Da un altro lato, invece, la scuola che ho seguito a Timișoara era molto buona e gli studi fatti lì mi hanno arricchito di conoscenze più avanzate di quelle dei miei colleghi tedeschi“, ha dichiarato recentemente in un’intervista Hell. Per lui, il “luogo dove sei nato è un posto speciale, che ti rimane nel cuore, ovunque tu vada“.  A volte la memoria di questi luoghi è tenera e i ricordi sono pieni di luce, a volte invece sono sommersi nel buio del terrore. E’ questo il caso di Herta Muller, che ha sviluppato il suo stile letterario proprio tra ombre soffocanti che avvolgevano la sua memoria, ottenendo il Nobel nel 2009 grazie alla “concentrazione della sua poesia e alla franchezza della sua prosa con le quali ha saputo descrivere il paesaggio dei diseredati” come si può leggere nella motivazione dell’Accademia di Stoccolma.
La scrittrice, poetessa e saggista è nota per la descrizione della dura vita sotto il regime comunista di Ceaușescu. Nel 1987 fuggì dalla Romania insieme al marito dopo essere stata licenziata nel 1979 (era traduttrice di tedesco) perché si era rifiutata di collaborare con la Securitate, la famigerata polizia segreta del regime, la stessa che la seguì e la perseguitò negli anni a venire.  ” Ti rendevi conto che sono stati di nuovo a casa tua da un quadro o una sedia spostati”, racconta. ” Se senti il rumore dell’ascensore mentre sei in casa a leggere un libro e ti viene il panico perché credi che siano venuti a prenderti. Tutto perde la sua ovvietà, cambia la visione e la percezione delle cose. In Romania ero così estranea che ero devastata da quella che provavo. Non c’è niente di più orribile che essere estranea in una patria che ti vuole morta»
Quando finalmente riuscì a ottenere dalla Securitate il dossier di 914 pagine che la riguardava, Herta Müller scoprì che veniva definita “un pericoloso nemico dello Stato da combattere”. Il suo nome in codice non era più Herta, ma “Cristina” alla quale venivano addebitate “distorsioni tendenziose della realtà del Paese“,  contenute nei suoi due libri scritti in tedesco, pubblicati in Romania, ma violentemente tagliati dalla censura comunista.  

Se veramente la storia è la somma dei fatti che si succedono, a volte apparentemente sconnessi, e “a fare la storia sono gli individui che hanno vissuto un attimo diverso dall’altro“, come stessa Herta Muller sostiene, dalla stessa parte del mondo,  ma in un’epoca diversa, un altro rumeno, premio Nobel per la pace, Ellie Wiesel, ha dato il proprio contributo pagando uno dei dazi più terribili, l’Olocausto, sopravvivendo.

Wiesel è uno scrittore statunitense, di cultura ebraica e di lingua francese, nato in Romania, a Sighetu Marmației (nella regione di Maramureș), nel 1928, in una famiglia ebrea. Fu deportato nel 1944 ad Auschwitz,  insieme ai genitori a alle tre sorelle. I genitori e una delle sorelle morirono qui, invece le altre due sorelle le ritroverà, qualche anno dopo, in un orfanotrofio in Francia. Per dieci anni dopo la fine della guerra, Wiesel si rifiutò di scrivere o parlare della propria esperienza durante l’Olocausto. Come molti sopravvissuti, non riusciva a trovare le parole per raccontare la sua esperienza. Poi scrisse 900 pagine di memorie,  “E il Mondo rimane in silenzio”, in cui raccontava la sua esperienza, nuda  e cruda, vissuta nel campo di Auschwitz, esperienza che gli ha fatto perdere la fede in Dio e l’umanità. L’opera, giudicata dai critici “rabbiosa”, fu riscritta, in versione più breve, in francese, con il titolo La notte, che fu subito considerato un capolavoro.   

“Mai dimenticherò quegli istanti che assassinarono il mio Dio e la mia anima, e i miei sogni, che presero il volto del deserto. Mai dimenticherò tutto ciò, anche se fossi condannato a vivere quanto Dio stesso. Mai. “ Così descrive il suo tragico arrivo al campo di Auschwitz, nel settembre del 1944.  Quando, nel 1986, riceve il premio Nobel per la pace, il Comitato Norvegese dei Premi Nobel lo definì “messaggero per l’umanità”,  perché aveva consegnato al mondo un potente messaggio di “pace, di espiazione e di dignità umana“, attraverso la sua personale esperienza nei campi di concentramento.  A distanza di cinquant’anni il libro La Notte è stato tradotto in 30 lingue, ed è considerato, accanto a Se questo è un uomo, di Primo Levi e al Diario di Anna Frank, come uno dei capolavori della letteratura sull’Olocausto. 

La nostra storia dei Nobel rumeni,  erranti nel mondo, si chiude con George Emil Palade, un biologo e medico rumeno, naturalizzato statunitense, che ha vinto, nel 1974, il premio Nobel per la medicina e fisiologia, grazie alle sue ricerche nella biologia cellulare. Nato a Iași (nella regione della Moldavia), nel 1912, ottiene il titolo di dottore in Medicina, presso l’Università di Bucarest. Nel 1946, decide di lasciare la Romania, che, dopo l’abolizione della monarchia, si avviava nel tunnel comunista. La sua carriera è folgorante: da ricercatore all’Università di New York  all’Istituto Rockfeller, poi alla Yale University e all’Università di San Diego in California. Nel 1986, il presidente Ronald Reagan gli accorda la medaglia nazionale per meriti nel campo della scienza. Palade muore in California, all’età di 96 anni,  e le sue ceneri vengono sparse, per volontà sua, nei Monti Bucegi, in Romania, da una vetta chiamata Vârful cu Dor, la Vetta della Nostalgia.