Cea mai mare operațiune anti-corupție din istoria Italiei, care a avut loc acum 23 de ani, cunoscută,  în întreaga lume,  sub numele Mani pulite, nu a eliminat corupția, nu a distrus sistemul mixt, politico-mafiot și modul corupt prin care acesta finanța partidele,  nu a schimbat cultura politică a unei țări, care se bazează și astăzi, după 23 de ani, pe favoruri și contracte ilegale, obținute prin dare de mită. Cred că, în România, în ultima vreme,  tinde să se idealizeze până la exaltare această mega-operațiune, pentru a justifica și pentru a da o importanță fără precedent marelui spectacol mediatico-judiciar,  care ține românii cu sufletul la gură și cu mâna înțepenită pe telecomanda televizorului. Am văzut mulți opinioniști privind cu admirație spre Italia și spre ai săi procurori-eroi,  care au reușit să zguduie un sistem (fără să-l distrugă, însă),  să pună capăt Primei Republici, să distrugă partide politice și să contribuie, indirect, la nașterea altora, care au pus temelia celei de-a doua Republici.

Din păcate, însă, primii care s-au declarat înfrânți de sistem au fost tocmai procurorii,  nevoiți să accepte că o țară care își uită trecutul este condamnată să îl retrăiască.

“In toți acești ani, corupția din Italia nu a dispărut, dimpotrivă, a devenit mai puternică. Dacă atunci aveam cancer, acum am ajuns la metastază”.

“Nu se poate spune că nivelul corupției a scăzut în Italia, ca urmare a anchetei Mani Pulite, vina fiind în mare parte a politicienilor care nu au fost capabili să rezolve problema la rădăcină”.

“În Italia, cetățenii, sătui și deziluzionați, nu mai au incredere în instituții și nici în politicieni, convinși că “toți fură”. Iar nivelul corupției reale a crescut din nou, pentru că nici celui care dă mită, nici celui care o primește, nu îi convine să denunțe acea situație”.

Doi dintre cei cinci procurori care au declanșat, în 17 februarie 1992, operațiunea Mani pulite, Antonio di Pietro e Piercamillo Davigo,  au descris în acest fel situația de astăzi din Italia, cu evidentă dezamăgire și tristețe. Atunci când au început cercetările, o dată cu arestarea pentru luare de mită, a politicianului Mario Chiesa, erau convinși că sfârșitul primei Republici,  dispariția partidelor corupte și apariția unor noi lideri politici vor duce la reformarea din temelii a societății italiene. Vasta operațiune Mani pulite a scos la suprafață un sistem corupt, menținut în viață de complicitatea tuturor partidelor politice, și moștenit de cele care s-au născut o dată cu cea de-a doua Republică.

Primul bilanț realizat în anul 2000,  la 8 ani de la declanșarea operațiunii Mani pulite,  arată clar că triumful magistraturii a fost sabotat de noua clasă politică, născută din cenușa mîinilor curate.

În mai puțin de doi ani,  din 1992 în 1994, procurorii italieni au interogat peste 5000 de persoane, au trimis în judecată peste 2500, dar în anul 2000, în închisoare se mai aflau doar 4 dintre ei. Termenele de judecată prea lungi au determinat prescrierea multor fapte săvârșite și eliberarea din arest a presupușilor vinovați de actele de corupție. În toți anii care au urmat, Parlamentul italian a adoptat multe legi care au diminuat responsabilitatea celor acuzați. Între timp, noua clasă politică a creat un nou sistem corupt evoluat, bazat pe o presupusă tratativă între stat și mafie, încheiată, între anii 1992 și 1993, de către guvernul Berlusconi, pentru a pune capăt unei perioade de maximă violență, în care mafia ucisese mai mulți magistrați, printre care Giovanni Falcone și Paolo Borsellino. Ancheta privind legăturile dintre politică și mafie durează de peste 20 de ani. Recent, fostul președinte al Italiei, Giorgio Napolitano, a depus mărturie, în calitatea sa de președinte al Senatului,  la vremea respectivă. Omul de încredere al lui Silvio Berlusconi, Marcello dell’Utri, cu care a fondat, în 1992, partidul Forza Italia, a fost arestat, în 2014, fiind considerat mediatorul dintre fostul premier Silvio Berlusconi și mafie. Berlusconi, în schimb, a fost condamnat pentru fraudă fiscală și corupție (a cumpărat cu milioane de euro senatorii care au votat legile ad personam promulgate, pe rînd, de cele patru guverne ale sale), dar este cercetat în alte numeroase dosare. Si-a pierdut imunitatea parlamentară și a fost decăzut din funcția de senator. Miniștri, parlamentari, consilieri locali, guvernatori de regiuni aparținând noilor partide, născute după Mani pulite,  au fost condamnați, de-a lungul anilor, pentru corupție, pentru legăturile cu mafia, pentru fals în acte publice, pentru mărturii false în cadrul procesului privind tratativele stat-mafie. Umberto Bossi, liderul Ligii Nordului, una dintre formațiunile politice care au câștigat alegerile din 1993,  este cercetat, împreună cu fiii, pentru utilizarea în scopuri personale a peste 18 milioane de euro, fonduri alocate partidului său.

Ultimul mare scandal de corupție care a avut loc, la sfârșitul anului trecut, la Roma, este considerat un adevărat cutremur politico-judiciar.

Mulți politicieni,  în frunte cu fostul primar Gianni Alemano și colaboratorii săi apropiați, oameni de afaceri, consilieri locali, reprezentanți ai criminalității organizate, cu toții au creat un adevărat holding mafiot, cu care administrau licitații publice, partide, asociații, cooperative, fonduri europene, cluburi de noapte, cămătari, organizații criminale de romi, conturi secrete în paradisuri fiscale, cam tot ceea ce însemna afaceri murdare la Roma. 37 de persoane au fost arestate și multe altele sunt cercetate în stare de libertate.

Cicero spunea că “historia magistra vitae est”, “istoria este învățătorul vieții”, dar urmașii marelui om politic și orator latin au demonstrat că nu au învățat nimic din lecțiile trecutului.

Spre exemplu,  Mario Chiesa, politicianul corupt de la care a pornit operațiunea Mani pulite, în 17 febrarie 1992, a fost arestat din nou, în 2009, fiind acuzat că administra un sistem de mită, în traficul ilicit de deșeuri,  în regiunea Lombardia. A fost botezat de către magistrați “Omul lui 10%”.  În 1992, după o metodă practicată intens și în Romania, politicianul solicita 10%, ca șpagă, din valoarea fiecarui contract atribuit. În 2009, a reușit să obțină un preț al reciclării deșeurilor cu 10 % mai mare decât cel oferit la licitații. Mulți dintre cei condamnați în cadrul anchetei Mani pulite au fost arestați, din nou, după 20 de ani, pentru corupție, licitații trucate, fraude fiscale.

Puțini știu că ancheta a pornit de la un denunț trimis magistraților de către un om de afaceri milanez, Luca Magni, prin care informa procurorii despre existența a ceea ce, mai târziu,  se va numi, Tangentopoli, orașul șpăgii. Luca Magni este cel care va intra,  în dimineața zilei de 17 februarie 1992, în biroul politicianului Mario Chiesa, cu un plic cu 7 milioane de lire, reprezentând o parte din șpaga pe care urma să i-o plătească pentru un contract obținut de către firma sa. La 3 ani de la declanșarea anchetei, societatea lui Luca Magni a intrat în faliment, din cauza presiunilor la care a fost supus, așa cum a mărturisit într-un interviu recent.

Toate aceste destine individuale,  care au scris una dintre cele mai tumultuoase pagini din istoria Italiei, vor fi protagoniștii primului serial de televiziune inspirat din ancheta Mani Pulite, intitulat 1992. Primul episod pilot,  prezentat la Festivalul de film de la Berlin din acest an,  a fost primit cu elogii de către presa internațională. Cele 10 episoade vor fi transmise în mai multe țări europene, printre care Germania, Franța, Irlanda, Marea Britanie și Austria. Pură coincidență sau nu, în aceleași zile în care la Berlin era prezentat serialul 1992, Umberto Eco, cel mai mare scriitor italian al acestui secol, își lansa,  la Milano,  ultimul său roman, intitulat Numero zero,  inspirat tocmai din istoria recentă a Italiei, mai exact anul de grație 1992. Anul în care s-a sfârșit o epocă și a început alta, doar alta,  nicidecum o nouă epocă.Nici măcar nu se poate spune Tangentopoli a murit, trăiască Tangentopoli, pentru simplul motiv că, de fapt,  nu a murit niciodată.

Băiatul meu, Matei,  studiază religia la școală, două ore pe săptămână. A învățat, până acum, o mulțime de lucruri: despre locurile sacre ale civilizațiilor antice, despre marile religii monoteiste, despre pildele lui Isus,  despre primii martiri și despre apostoli,  despre Maica Tereza din Calcuta, despre papi și sfinți, despre Conciliul din Nicea, despre Islam, hinduism,  budism și animism. Pot spune,  cu convingere,  că orele de religie nu l-au îndoctrinat, ci,  mai degrabă,  i-au deschis mintea spre lume, l-au ajutat să înțeleagă diferențele dintre diverse religii și să fie tolerant. Nu întâmplător, în ultima vreme, au existat, în Italia,  tot mai multe propuneri privind introducerea unei ore obligatorii de istorie a religiilor,  pentru a combate orice formă de fanatism religios, începând din sălile de clasă.

În clasa lui Matei,  un singur elev, martor al lui Iehova,  nu frecventează orele de religie. Școala i-a oferit alternative educaționale, cum ar fi  studiul unor alte materii sau activități de laborator. Atunci când l-am înscris în clasa întâi, am avut posibilitatea să aleg dacă va face sau nu religie. În formularul de înscriere, există o rubrică referitoare la studiul acestei discipline, iar părinții își pot exprima propria opțiune. Nu am stat deloc pe gânduri, și nu doar pentru că fiul meu e botezat la catolici, dar mai ales pentru că nu am vrut să se simtă altfel decât ceilalți copii. Sunt convinsă că,  pentru mulți alți români din Italia, prezența copiilor la orele de religie are și un aspect pragmatic: integrarea. Chiar dacă majoritatea copiilor sunt ortodocși, ei participă la orele de religie catolică pentru a nu face notă discordantă cu restul clasei.  Mulți părinți români cu care am stat de vorbă,  și nu mă refer doar la familiile mixte, ci și la cele în care amândoi părinții sunt români, consideră că propriul copil ar putea fi discriminat, în vreun fel,  din cauza religiei. Nu cred că poate fi vorba de discriminare, sau cel puțin eu nu am luat ca formă de discriminare întrebări de genul Tu ești creștin, la fel ca noi?, Sărbătoriți Craciunul?, Credeți în Isus? ecc, pe care copiii i le puneau frecvent băiatului meu. Orele de religie i-au ajutat să înțeleagă inclusiv ce înseamnă ortodoxismul, spre exemplu. Matei a fost,  pentru ei,  un fel de ghid, chiar dacă i-a derutat atunci când s-a declarat catolico-ortodox. Într-o altă clasă, un copil musulman, care  nu frecventa orele de religie,  a fost invitat de către profesoară, atunci când au studiat Islamul,  să le povestească celorlalți la cine se roagă el, unde și cum.

Italia e o țară multietnică, cu 3,4 % străini, din totalul populației, e multireligioasă, cu peste 20 de minorități recunoscute, cea mai numeroasă fiind tocmai cea ortodoxă, urmată de protestanți și musulmani.

Religia a fost introdusă, ca materie obligatorie, în 1929, de către regimul fascist, dar în 1984 a devenit opțională. Rezultatul a fost surprinzător: 93 % dintre elevii din ciclul primar și 87 % dintre liceeni frecventează orele de religie. Asta în condițiile în care, potrivit datelor furnizate de către Institutul Național de Statistică, 87 % din populație se declară catolică, dar numai 34 % se consideră practicanți.

Așadar, ora de religie, opțională, e frecventată de catolici și nu numai, și asta pentru că, deși se numește curs de religie catolică, programa este vastă și…ecumenică. Mai mult, poate fi considerată și un curs de cultură generală. La orele de religie, Matei a studiat inclusiv arta paleocristiana, romanică și gotică, exemplificate cu cele mai frumoase catedrale din lume.

Sinceră să fiu, nu știu dacă aș fi apreciat la fel de mult conținutul ecumenic al orelor de religie,  dacă ar fi fost obligatorii.  Nu cred, însă,  că aș fi ajuns la CEDO, așa cum a făcut Soile Lautsi, finlandeză, cu cetățenie italiană, care în 2006, a solicitat înlăturarea crucifixului din școala unde studia fiul ei, pe motiv că prezența lui condiționa libertatea religioasă a elevilor. După ce Tribunalui regional administrativ i-a respins solicitarea, a făcut recurs la Curtea Europeană a Drepturilor Omului care,  în 2009, a emis o sentință,  prin care considera că expunerea crucifixului în sălile de clasă e o încălcare a Convenției Europene a Drepturilor Omului. Statul italian a făcut recurs, iar în 2011, Marea Cameră a Curții Europene a modificat sentința inițială, apreciind că “prezența crucifixului nu reprezintă o îndoctrinare a copiilor, deoarece acesta ar fi un simbol pasiv și nu ar fi însoțit de discursuri sau de participare religioasă”. Curtea Europeană a drepturilor Omului a specificat și faptul că,  în Italia,  educația religioasă e opțională și că statul respectă perioadele de sărbătoare ale elevilor de altă apartenență religioasă. În recursul său, Italia a fost susținută de mai multe state europene, printre care și România.

Cu toate că sentința europeană a dat câștig de cauză Italiei, guvernele succesive au conferit autonomie școlilor, în luarea unei decizii în ceea ce privește expunerea sau înlăturarea crucifixului. În consecință, au existat școli, mai ales în nordul Italiei, unde prezența fiilor de emigranți e numeroasă (uneori majoritară), în care s-a decis să nu se expună crucifixul, dar nici să se împodobească bradul de Crăciun sau să se amenajeze un presepe în școli (simbolul catolic al Crăciunului, prin excelență). În alte școli, s-a realizat un sondaj printre elevi și părinți, iar majoritatea, indiferent care era aceasta,  a învins. De cele mai multe ori, a învins, de fapt,  bunul simț, care poate fi sinomin, în acest caz, cu toleranța.

În anul 2000,  mă aflam în Danemarca, cu o bursă de studii în jurnalism, oferită de către Fundația daneză pentru Democrație. Pot spune că am fost martora unui moment de cumpănă din istoria acestei țări, perceput de-a dreptul dramatic,  nu doar de către clasa politică,  dar mai ales de către cetățeni. Pentru prima oară,  Danemarca nu mai era cea mai necoruptă țară din lume, pierzând locul fruntaș,  în clasamentul anual realizat de Transparency International. Au urmat demisii, dezbateri, autocritică publică, un fel de mea culpa generalizat. Îmi amintesc că ceea ce m-a surprins cel mai mult a fost reacția cetățenilor de rând, educați după principiul elementar care prevede respectarea legilor de către toți și plata necondiționată a taxelor și impozitelor. Cuvinte ca evaziune fiscală, corupție, mită, șpagă nu existau în limba daneză, pentru că exprimă concepte abstracte, într-o țară cu economie dezvoltată, evaziune fiscală redusă şi servicii publice de calitate,  care satisfac nevoile cetăţenilor şi ale mediului de afaceri.  Nu am auzit nici măcar o singură dată, în 5 luni, un danez care să se plângă că plătește prea multe taxe și impozite, dar am cunoscut mulți care au încercat să-mi explice un lucru elementar: nu poți să pretinzi să ai servicii publice eficiente,  dacă nu plătești impozitele.

Cum fiecare bursier trebuia să aleagă o temă de cercetare, am decis să realizez un studiu comparativ între corupția din România și cea din Danemarca. În același an, în clasamentul Transparency, România ocupa locul 67, iar Italia, 38.  Am avut posibilitatea să stau de vorbă cu primari și cu angajați din administrația publică,  pentru a înțelege cum e percepută corupția în țara în care,  ani la rând, teoretic, nu au existat cazuri de corupție.  Unul dintre primari a admis că în primăria lui a existat, totuși, un caz de “corupție”. Am pus ghilimelele de rigoare și o să înțelegeți de ce. Iată despre ce era vorba: una dintre angajate primise într-o zi, de la un cetățean, o cutie de bomboane de ciocolată.  A luat-o, a desfăcut-o și a împărțit-o cu toți cei din birou. “Asta a fost salvarea ei, mi-a spus primarul, că nu a ținut bunul ilicit doar pentru ea, ci l-a împărțit cu ceilalți”.  Am rămas fără cuvinte, dar speram ca primarul  să îmi dea și alte exemple de corupție, din aceea adevărată, nu desprinsă parcă din poveștile danezului Hans Christian Andersen. Asta a fost tot, a trebuit să mă mulțumesc cu…o cutie de ciocolată. Și totuși, pierderea primului loc în clasament nu a fost cauzată de bomboanele primite de angajata de la primăria din Ry, ci de un caz de corupție înregistrat cu un an înainte, legat de sponsorizarea unei campanii electorale.

Au trecut  de atunci 14 ani. În 2014,  în clasamentul realizat în funcție de indicele de percepție a corupției, între Danemarca și Italia, sau România, e o distanță de vreo 68 de poziții și de mulți ani lumină în ceea ce privește mentalitatea și educația în spiritul  legalității. Din 2000 până acum, Italia a pierdut vreo 30 de poziții  și a ajuns să ocupe locul 69, împreună cu România, Grecia și Bulgaria. Codașele Uniunii Europene au obținut anul acesta 43 de puncte din 100.  Vestea bună, dacă poate fi văzută ca un aspect pozitiv, este că nici România și nici Italia nu au coborât în clasament, față de anul trecut, sunt stabile,  cu alte cuvinte, nu au făcut nici un fel de progres. Veestea proastă e că România este în acceași zonă a clasamentului de vreo 14 ani,  ceea ce ridică mari semne de întrebare asupra întregii campanii împotriva corupției, desfășurată în ultimii ani, de către ANI,  DNA și alte instituții.

În ceea ce privește Italia… au trecut peste 20 de ani de la imensa operațiune judiciară Mani pulite (Mâini curate), care a dus la arestarea multor politicieni, la dispariția multor partide politice, dar nu și a corupției.

În ultimele zile,  scandalul declanșat de relația dintre mafie și politică, la Roma, a ținut prima pagină a ziarelor și a demonstrat, încă o dată,  dacă mai era nevoie,  cât de actual este sistemul în care politicieni, de dreapta, stânga sau de centru sunt la totala dispoziție a rețelelor mafiote, infiltrate în toate structurile.  Un analist politic spunea,  zilele trecute,  că operațiunea Mâini curate, în mod paradoxal, a murdărit noua generație de politicieni, contaminată de corupție.  Operațiunea Mafia Romana a dus la arestul a 37 de persoane,  peste 100 sunt cercetate și au fost sechestrate bunuri în valoare de peste 200 de milioane de euro. Fostul primar al capitalei, Gianni Alemanno,  este cercetat pentru complicitate cu mafia.

Este doar ultimul caz dintr-o lungă listă care demonstrează că, în ultimii 20 de ani, toate cele 4 organizații criminale din Italia: Cosa Nostra siciliana, Camorra, ‘Ndrangheta și Sacra corona unita s-au infiltrat în toate structurile de putere și au creat un sistem perfect, exportat cu succes în toată Europa. Caracatița nu e doar o metaforă,  sau titlul unui mare film de succes din anii ’90, ci o realitate. Afinitățile dintre România și Italia nu sunt doar de natură istorică și culturală. Corupții noștri și corupții lor sunt frați întru latinitate, până la urmă, de la Râm ne tragem toți, nu-i așa?  Dovada ultimă a înfrățirii totale dintre cele două țări este tocmai locul 69,  ocupat în clasamentul realizat de Transparency International.

Acum doi ani, un ministru italian s-a “trezit”,  peste noapte,  cu o vilă de 210 mp,  la Roma, lângă Coloseum, pe care a plătit 600.ooo de euro, când, de fapt, prețul real era de aproape 2 milioane. Restul sumei fusese plătit de un om de afaceri, care i-a cerut fostului ministru să-i faciliteze anumite licitații.

Diferența dintre o vilă lângă Coloseum și o cutie de bomboane de ciocolată e de vreo 2 milioane de euro și de…68 de poziții în clasamentul Transparency International.

 În copilărie, uram să spun poezii atunci când aveam musafiri sau când mergeam noi in vizită. Potrivit teoriei teutonice despre bon ton a bunicii, să reciți un întreg repertoriu despre gâze și animaluțe era o dovadă a bunei mele creșteri. Uneori câștiga bunica, alteori eu. Poate de aceea am și făcut la facultate critică de teatru și nu actorie, însă asta-i altă poveste pe care poate o voi aborda cândva.

Mi-am amintit aceste momente zilele trecute când,  aflându-mă în Parcul mare din Cluj, am auzit o bunicuță care-și întreba orgolios și inchizitoriu nepoțica în fața unei doamne “pe cine iubea cel mai și cel mai mult pe lume”.

Copila era vădit nehotărâtă și era evident că n-avea chef de conversații. Înghețata pe care-o ținea în mână i se prelingea drăgălaș pe cot, așa încât a zis încet și puțin convingător: “ pe buni”, după care s-a înfruptat copios din ceea ce mai rămăsese în conul crocant.

Mi-a fost tare dragă, i-am apreciat diplomația. Că doar nu era sa se pună rău cu buni, care tocmai îi cumpărase înghețata și cu care mai și trebuia să se întoarcă acasă.

Involuntar, m-am pus în pielea ei și mi-am dat seama că de multe ori ma găsesc într-o situație asemănătoare atunci când mi se întamplă să mă întrebe cineva unde-mi place mai mult: în Italia sau în România. E de spus că întrebarea în cauză, ce continuă să-mi fie adresată bilingv, are și o seamă de variante de genul: îți place mai mult mâncarea românească sau cea italienească, te-ai întoarce să trăiești în România, ai mai mulți prieteni în țară sau în Italia, e mai bine aici sau acolo, etc.

Ei bine, am constatat că începe să-mi cam lipsească diplomația atunci când urmează să răspund, cu atât mai mult acum, când tocmai m-am întors dintr-o călătorie în România.

Poate într-o zi o voi face, însă în acest moment nu vreau și nu pot să aleg între țara în care m-am născut și cea în care trăiesc, sunt pentru sufletul meu două lumi diferite și complementare.

Nu doresc să fiu educată și drăguță ci doar sinceră chiar dacă risc să fiu patetică atunci când răspund că pentru mine cel mai frumos loc din lume rămâne Clujul cu al său nebun parfum de flori de tei ce-i inundă străzile după ploaie. Rămân în pană de cuvinte când încerc să descriu liniștea ireală și aerul tare din plămâni pe care până acum le-am simțit doar la Vatra Dornei. Nu-mi ajung adjectivele nici când încerc să descriu firescul cu care se reînnoadă poveștile cu oamenii ce-mi sunt dragi, deși s-a întâmplat să nu ne vedem ani buni.

Cred că toate acestea și multe altele nu trebuie nici măcar explicate, ci pur și simplu trăite. Mă bucur și îmi face bine să-mi vad baiețelul fugind râzând după porumbei în Piața Unirii din Cluj, la fel ca și atunci când se joacă cu prietenii lui în parcul de lângă casa noastră napoletană.

Se întâmplă des sa-mi fie dor de România, pe care în primii ani ai șederii în Italia o idealizam dureros în absență. Îmi face bine sa revăd locuri și oameni dragi sufletului meu, iar din fiecare călătorie acasă mă întorc plină de emoții. Uneori contradictorii. Și cum nu doresc să cad pradă chiar eu dilematicii chestiuni cu “pe cine iubești cel mai și mai mult pe lume” (Italia sau Romania) aleg să aplic, mai mult sau mai puțin involuntar, principiul jumătății pline sau goale a paharului.

Acum prefer să văd partea plină a paharului, adică tot ceea ce minunat îmi oferă cele două țări.

Dacă ar fi să fac o listă succintă a “minunațiilor”, aceasta ar arăta cam așa: o socată rece pe o terasă din Cluj și un capuccino spumos într-un bar din Napoli; vacanțe în august la Marea Adriatică si dulci amintiri de la Marea Neagră; plăcerea de a fi client fidel într-un supermercato napoletan; suprinzătoare cuvinte identice sau asemănătoare în română și în napoletană; imprevizibilul Vezuviu de la fereastră, etc. În urmatoarea perioadă, îmi promit să descriu pe larg fiecare dintre aceste aspecte, dar și multe altele. Și asta pentru că s-a cam umplut paharul!