Ador muzica napoletană,  însă Maria Nazionale nu e printre artistele mele preferate.  Am fost foarte surprinsă când am aflat că vine în România cu două megaconcerte de muzică napoletană, promovate ca și cum ar fi fost evenimentul muzical al anului. Când prietenii mei din țară, știind că trăiesc la Napoli, m-au întrebat despre Maria Nazionale, am fost cât se poate de sinceră: nu e “una dintre cele mai iubite artiste pop din Italia”, așa cum era prezentată,  și nici un ambasador al muzicii napoletane în lume. Le-am mai spus că, tocmai de aceea, după părerea mea, nu au absolut nicio justificare prețurile biletelor, și mi-am exprimat îndoiala că organizatorii vor reuși să le vândă pe toate. În Italia, spre exemplu, pentru artiști mari care adună zeci de mii de oameni pe stadioane sau în teatre,  și asta de mulți ani, plătești 80-100 de euro un bilet bun.  Nu vreau să fiu polemică, dar cred că e important să se dea lucrurilor justa lor valoare. Maria Nazionale e o cântăreață bună, cântecele ei de iubire sunt cunoscute la Napoli (Ragione e sentimento, Scema io te voglio bene, Ciao, ciao)  însă,  la nivel național, e considerată prea legată de filonul neomelodic (varianta napoletană a manelelor de la noi), prea regională sau “provincială”, pentru a putea avea succes în alt loc decât la Napoli. Poate în România, unde muzica napoletană etnică a avut mare succes prin anii 2000.  Îmi amintesc că,  acum ceva vreme, l-am auzit pe Nino d’Angelo, declarând într-un interviu, că,  pentru prima oară de când cântă, s-a aflat timp de 12 săptămâni pe primul loc în top, cu albumul Senza giacca e cravata, dar nu în Italia, ci… în România!  Se întâmpla în 2004. După câțiva ani, în 2010,  Nino d’Angelo,  împreună cu Maria Nazionale, au participat la Festivalul Sanremo cu un cântec în napoletană și au fost eliminați în prima seară, fiind victimele unui adevărat linșaj mediatic din partea criticilor muzicali.  Maria Nazionale a “crescut”, muzical vorbind,  la umbra lui Nino d’Angelo și a fost privită cu aroganță și judecată aspru de către critici,  tocmai pentru apartenența ei la tradiția neomelodică. Este considerată prea etnică pentru a fi clasică și prea neomelodică pentru a fi asociată numelor mari ale muzicii napoletane.

Mă simt nevoită să fac un scurtă paranteză pentru a explica de ce italienii adoră muzica napoletană clasică și o ignoră, cu un oarecare snobism, pe cea care se îndepărtează de filonul tradițional, fie că e etnică, fie neomelodică. Muzica napoletană clasică a traversat două secole, al 19 lea si al 20 lea,  și este considerată astăzi patrimoniu al umanității.  De-a lungul anilor, a  intrat în repertoriul marilor interpreți ai lumii:  Elvis Presley,  cu Feel me now, care este o reinterpretare a cântecului “Mallafemmena”,  Dean Martin, cu That’s amore, Frank Sinatra, cu Blushing Moon (Luna rossa).  Placido Domingo, Luciano Pavarotti, José Carreras, Andrea Bocelli,  Elton John, Paul Mc Cartney, Charles Aznavour, Caetano Veloso  au inclus,  adesea, în repertoriul lor,  numeroase cântece napoletane: ‘O sole mio, Reginella,  Caruso, Tu vuò fà l’americano, ‘O sarracino, Maruzzella, Tammurriata nera, Lacrime napulitane, Torna a Surriento, Funiculì funiculà,  I’ te vurria vasà, Te voglio bene assaje ecc.

După al doilea război mondial, muzica clasică napoletană a fost exportată cu succes în America, datorită emigranților italieni, mai ales din sud,  care au plecat în America  și au dus cu ei tot ceea ce putea să le aline dorul de casă, iar muzica era leacul cel mai eficient.  În Italia, în schimb, la Napoli, filonul clasic a fost încet încet abandonat și muzica s-a adaptat vremurilor și exigențelor impuse de public și de condițiile de viață precare de după război.  A apărut un gen numit sceneggiata napoletană, care este o adaptare, între muzică și teatru popular, a temelor predominant sociale (cel mai important reprezentant este Mario Merola).  Sub influența muzicală a acestuia se formează și Nino d’Angelo, care descoperă mai apoi, filonul neoetnic,  un mix intre jazz și muzica etnică, cu influențe arabe. În ultimii 15 ani, neomelodicul a predominat în spațiul muzical napoletan, luând însă forme care se îndepărtează radical de tradiția muzicală și de filonul etnic descoperit de Nino d’Angelo.

În timp ce muzica napoletană tradițională continuă să aibă succes în întreaga lume, la Napoli,  continue să predomine muzica neomelodică și protagoniștii ei,  strâns legați de mediul criminalității organizate locale (camorra). Din când în când un cântăreț neomelodic este arestat pentru complicitate cu camorra, însă asta îi creștea cota. Au încă mare succes,  în cartierele de periferie,  cântecele care deplâng iubiri pierdute, dar mai ales cele care vorbesc despre indivizi certați cu legea, condamnați și dați în urmărire, niște fugari care dobândesc o aură eroică, așa-numiții latitanti. Un exemplu eclatant e un cântec intitulat tocmai Nu latitante,  care a devenit mai apoi un film. Imaginați-vă că,  uneori,  cântecele sunt scrise de către un boss al camorrei cu talent muzical și vise de mărire…artistică!  Adesea, piesele conțin mesaje codificate trimise celor aflați în închisoare. E o realitate greu de înțeles, însă neomelodicii au milioane de vizualizări pe youtube, sunt nelipsiți de la nunțile și botezurile din periferie, adună mii de fan la concertele pe care le organizează, au un cachet impresionant, câștigă enorm și declară puțin. Au propriile canale tv, publică zeci de cd-uri, vând sute de mii de còpii, între cele oficiale și cele false (la Napoli singura industrie care este înfloritoare este cea a falsurilor de orice fel).  Orice asemănare cu maneliștii de la noi e pur întâmplătoare.

În fața invaziei neomelodicilor pe piața muzicală napoletană, mulți artiști au simțit nevoia, în ultimul timp,  să se întoarcă la tradiția clasică și să dea o mai mare vizibilitate, la nivel național, muzicii napoletane. Există un Festival al muzicii napoletane transmis, în fiecare an, de Rai, televiziunea publică, acceași care a inclus in programul său un spectacol susținut de către unul dintre ce mai mari artiști napoletani, Massimo Ranieri, cânțăreț, dansator, actor de teatru și de film,  din păcate necunoscut în România. Mi-ar fi plăcut să-l văd cântând la Cluj și sunt sigură că v-ar fi încântat, desigur, doar dacă vă place muzica napoletană clasică. Îmi puteți spune că gusturile nu se discută, mai ales cele muzicale, și aveți dreptate. Nu sunt un critic muzical, așa că sunt subiectivă și am dreptul să spun că îmi place mult Massimo Ranieri și mai puțin Maria Nazionale.

Aștept să citesc în presa din România despre succesul pe care l-a avut Maria Nazionale. De gustibus non disputandum.

Până atunci, ascultați-l pe Massimo Ranieri, într-un concert splendid susținut la Stadionul Olimpico din Roma.

Sulla spiaggia dove vado,  tutti i giorni passano donne rom con i bambini piccoli in braccio che chiedono elemosina. Oggi, una di loro ha fatto scendere il bimbo che teneva in braccio e che camminava appena,  l’ha preso per mano, e insieme hanno passeggiato per un po’ sul bagnasciuga. Quando le onde gli bagnavano i piedi, il bambino rideva, felice, come se avesse scoperto la cosa più bella al mondo! Li guardavo e la scena mi è sembrata molto tenera.

Altri rom che passano sono venditori ambulanti di tovaglie, tubi per il giardino, accendini, ventagli, calamite decorative ecc. Alcuni di loro ti chiedono se vuoi comprare e passano all’altro ombrellone, altri insistono maleducatamente e non manca chi, allontanandosi, dice qualche brutta parola, in rumeno, indirizzata ai compratori mancati. La reazione istintiva di tutti quando li vedono arrivare è di guardarsi bene i bambini e le borse.

Ieri si è scatenato un dibattito molto acceso sui rom, che, a tratti, sconfinava nella discriminazione.  Di solito non partecipo, perché so bene quanto delicato sia questo argomento, ma ieri non ho avuto scelta. “Ma i rom e i romeni sono la stessa cosa?“… eh, sì, ancora questa domanda!!! Il popolo dei rom ha una storia antica, origini indiane e una propria lingua, il romani/romanes, affine al sanscrito, lontanissimo dalla neolatina lingua romena.  Nel mondo ci sono tra 10 e 12 milioni di rom, la maggioranza dei rom/sinti che vivono in Italia hanno cittadinanza italiana, ma quelli che suscitano l’interesse dei media sono sempre i rom rumeni, circa 50.000, a tal punto da creare nella gente la confusione che  “rom” e  “romeni” siano due sinonimi della stessa parola a causa della stessa radice lessicale. Ad un certo punto, durante la discussione,  è arrivato il “verdetto” di una signora molto distinta, una insegnante in pensione,  che ha inequivocabilmente sancito: “Tutto quello che succede in Italia è colpa di questi romeni“,  c’è stato l’imbarazzo totale.  Fino a qualche tempo fa avrei risposto subito dicendogli che quelli non erano romeni ma rom, come facevo quando qualche notizia di cronaca riportava in prima pagina i rom rumeni come protagonisti, con giornalisti convinti che l’assonanza dei termini li autorizzasse ad utilizzarli come sinonimi alimentando la già evidente confusione. Pensate che stanco della fuorviante discriminazione europea Rom/Romania, nel 2002 il governo rumeno ha chiesto e ottenuto alla Commissione Europea di cambiare il proprio identificativo nazionale da ROM a ROU, come è attualmente.
“Alcuni rom sono cittadini rumeni, ma non tutti i rumeni sono di etnia rom“, è la risposta più semplice che potevo dare sulla spiaggia, in una giornata di vacanza, torrida, in cui si dovrebbe parlare di cose meno impegnative. Visto l’interesse, però, ho aggiunto altro: in Romania, ufficialmente, ci sono 619.000 rom, anche se le associazioni parlano di oltre 2 milioni, e sono una delle tante minoranze etniche (la più numerosa è quella ungherese seguita dalla tedesca, ucraina e italiana). I rom hanno una propria organizzazione mondiale con localizzazioni nazionali. Ad esempio in Romania hanno un proprio re, un imperatore, due partiti politici con tanto di rappresentanti in Parlamento; hanno anche un proprio modo di fare musica che in Romania assume la forma di una sorta di genere neomelodico napoletano/rumeno, il manele, suonato e cantato esclusivamente da rom, immancabile a tutte le feste  dei vip, con cachet altissimi, fino a 10.000 euro a sera. Alcune famiglie praticano ancora i mestieri tradizionali rom, tramandati da generazioni, e sono rudari (intagliatori), căldărari (lavoratori del rame),  lăutari (musicisti professionisti),  aurari (orefici), argintari (lavoratori di argento). Sono una minoranza estremamente ricca.
Le comunità hanno costruito veri e propri palazzi reali che danno un tocco di lussuoso kitsch alle città della Transilvania e che spesso sono stati oggetto di documentari realizzati dalle televisioni straniere. L’altra parte della comunità rom, la maggioranza, che vive in un totale degrado alla periferia delle città, pratica l’elemosina e vive di aiuti sociali.
I primi rom rumeni che sono arrivati in Italia, a partire dagli anni ’90, hanno chiesto asilo politico in seguito alle persecuzioni a cui erano stati sottoposti nel periodo ultra-nazionalista della storia post-comunista.  Poi sono arrivati altri e altri ancora, molti sono scappati dalla povertà e sono venuti in Italia e in Europa (quando ancora la Romania non ne faceva parte) alla ricerca di un lavoro. Purtroppo parte di questi Rom si sono inseriti facilmente nei circuiti del lavoro nero e dell’economia sommersa e questo ha alimentato l’idea che gli zingari sono in Italia per delinquere. Nonostante si tratti di una minoranza, i fatti di cronaca non hanno aiutato la comunità rom a dare un’immagine positiva di sé. Il presente è sotto gli occhi di tutti, ognuno può farsi la propria opinione, può cercare di interpretare la realtà per quanto complicata, può accusare o essere accusato di razzismo, può essere tollerante o intollerante, alla fine, la percezione verso i rom è soggettiva e personale.

Proprio per questo sono in difficoltà quando mi chiedono se io, da rumena, sono razzista verso i rom.
Nei miei ricordi d’infanzia indimenticabili ci sono le carovane degli țigani, zingari, che si fermavano spesso nel villaggio dei miei nonni. Mio nonno ha sempre avuto i cavalli più belli, comprati dal suo amico zingaro, che si chiamava Trandafir (lettaralmente “Rosa”), mia nonna comprava pentole e piatti sempre dagli zingari, e in cambio dava indumenti usati e mangiare per i cavalli. Il primo circo che ho visto, a cinque anni,  era di uno zingaro ursar (“domatore di orsi”), che non aveva altro che un orso e una scimmia. A scuola avevo molti amici rom. Nella mia città, una delle sette città sassoni della Transilvania, il centro storico era  (ed è ancora)  abitato da famiglie rom, insediate qui in seguito alla politica del regime comunista che aveva individuato qui un possibile centro di accoglienza. Ho imparato a convivere con loro e l’ho insegnato anche a mio figlio. Le prime volte che è andato in Romania  mi chiedeva sempre se era vero che i rom rubavano i bambini, come aveva sentito spesso dalle mamme dei suoi amichetti italiani. Mi chiedeva anche come mai non c’erano rom ad elemosinare per le strade della città. La nonna gli rispondeva scherzando che erano andati tutti in Italia.

So che la mia visione può sembrare troppo romantica per una realtà assai complessa, dopotutto era solo una conversazione da spiaggia, sotto l’ombrellone.
Per rimanere in tema di vacanze, ecco due consigli per le vacanze: il libro di Paolo Coelho, La strega di Portobello, la cui protagonista è una zingara dalla Transilvania, e Damian Drăghici, con il suo album di musica gitana (“Romanian Gypsy Pan Flute Virtuoso CD”), unico rom rumeno ad aver vinto un premio Grammy.