Îmi imaginam altfel Napoli, mi-au spus toți prietenii să nu vin pentru că e murdar, cu străzile strâmte, pline de gunoaie, că e periculos, plin de hoți și mafioți care se împușcă în stradă…

Am auzit de atâtea ori cuvintele astea încât nu mă surprinde să le aud,  din nou, în timp ce mă plimb prin oraș, cu sora mea și cu o prietenă, venite în vizită, încărcate de planuri de vacanță, de informații turistice, de sfaturi primite din partea altor români, turiști prin Italia, mulți dintre ei ghidați, din păcate,  de prejudecăți și stereotipuri și care nu au coborât mai jos de Roma.

De când sunt în Italia nu fac altceva decât să explic italienilor că România nu e suma stereotipurilor cu care sunt obișnuiți să ne descrie țara și pe noi, românii. Pe de altă parte,  încerc să le arăt românilor că Napoli nu e nici mai periculos, nici mai murdar și nici mai haotic decât alte metropole ale lumii, dar e, cu siguranță, unul dintre locurile cele mai fascinante și mai surprinzătoare, care se dezvăluie, însă, doar călătorului curios, ingenuu, necontaminat de prejudecăți. Napoli e unul dintre acele orașe în care un turist nu face o simplă călătorie geografică, ci trăiește o experiență de viață autentică, o călătorie interioară, pentru care nu are nevoie de hărți sau ghiduri comerciale, ci doar de cele cinci simțuri, pregătite să răspundă tuturor provocărilor.

Așadar, mă plimbam zilele trecute pe străzile orașului și mă bucuram că turistele,  pentru care m-am improvizat ghid,  erau cucerite de Napoli,  un oraș care nu li se dezvăluia, nicidecum, așa cum și-l imaginaseră. Era curat, vesel, haotic (dar un “haos organizat”, cum spun napoletanii), era o explozie de culori, de parfumuri, de arome, un amestec sublim de stiluri arhitectonice, un amalgam armonios de influențe culturale, de evenimente istorice și legende misterioase. Orice stradă, orice piață, orice clădire are istoria ei, atestată documentar,  dar explicată prin magie, ezoterism și superstiție, așa cum le place napoletanilor.

Plimbarea noastră prin Napoli a fost, de fapt, o incursiune prin acele locuri despre care nu-ți ajunge o zi întreagă să povestești și ai senzația că tot a mai rămas ceva nespus, cum ar fi, spre exemplu, Castel dell’Ovo, cel mai vechi castel din oraș.  Numele lui se datorează unei legende, al cărei protagonist este poetul latin, Virgilio, considerat în Evul Mediu, un adevărat magician, cu puteri taumaturgice, împotriva spiritelor rele, inițiator al primei școli de magie.  Încă din anul 300 d.Hr, se narează că orașul ar fi protejat de o aura magică a lui Virgiliu. Se spune că poetul ar fi ascuns, în subteranele castelului, un ou, introdus într-o carafă de apă, închisă într-o colivie de fier,  legată de o grindă de stejar. Oul avea scopul să mențină și să susțină din temelii castelul. În cazul în care oul s-ar fi spart, legenda spune că ar fi provocat nu doar dărâmarea castelului, dar și o serie de catastrofe,  care ar fi lovit orașul. Nimeni nu a găsit încă oul, iar castelul e în același loc, de peste 1500 de ani!

De la ezoterie la alchimie e doar un pas, de la Castel dell’Uovo la Cappella San Severo sunt mai mulți pași de făcut, dar spectacolul acestui fost loc de cult, acum muzeu, este înspăimântător de frumos. Prințul Raimondo di Sangro, numit și Prințul de San Severo,  este, cu siguranță, cea mai misterioasă figură din cultura europeană, unul dintre cei mai mari alchimiști din secolul al XVIII-lea,  chimist, matematician, filosof, magician, astronom, inventator, obsedat de secretul imortalității.

Numele său e legat,  în mod indisolubil,  de această capelă, și de prezența celor două mașini anatomice umane, reprezentate de către un bărbat și o femeie, al căror sistem venos și arterial a fost mumificat, cu ajutorul unui preparat misterios. Conform unei legende macabre, aceste mașini anatomice sunt, în realitate, corpurile a doi slujitori ai prințului, cărora le-a injectat un lichid special, încă în viață, apoi, după moarte, le-a îndepărtat țesuturile superficiale, pentru a sublinia vasele de sânge, nervii și organele interne. Privind scheletul femeii, se poate observa și fătul pe care îl purta în pântece.  Spectacolul este înspăimântător și misterios, nu doar din cauza preciziei cu care este reprodus întregul sistem circulator, dar și datorită conservării perfecte a celor două schelete. Un experiment lugubru sau opera genială a unui alchimist capabil să modifice structura materiei? Așa cum a făcut-o și în cazul sculpturilor realizate aici, din ordinul său, de către sculptorul Giuseppe Sammartino. Cea mai cunoscută, Cristo Velato (Isus cu văl), este considerată o adevărată capodoperă artistică. În mijlocul capelei apare un giulgiu din marmură transparentă, iar,  sub giulgiu,  se întrevede o statuie de o naturalețe desăvârșită (atât de perfectă încât simți, parcă,  respirația lui Isus), a cărei realizare a rămas un mister pentru cercetători și oameni de știință. Se pare, totuși, că vălul care acoperă statuia nu e din marmură, ci dintr-o stofă foarte fină, pietrificată, de către prințul Raimondo di Sangro, printr-un proces alchimic rămas necunoscut pînă astăzi.

A fost descifrat în schimb, un alt mister, cel al fațadei uneia dintre cele mai frumoase biserici din Napoli,  o capodoperă a artei baroce, numită Chiesa Gesù Nuovo. Fațada, realizată din piatră vulcanică neagră fațetată, reprezintă partitura unui concert. Semnele,  în aramaică,  reprezintă fiecare o notă muzicală. Citite de la dreapta la stânga, de jos în sus, alcătuiesc partitura unui concert de aproape o oră. Un muzicolog maghiar, Lorànt Réz,  a transcris acest concert, pentru orgă, intitulat, cum altfel, decât Enigma, și l-a interpretat,  tocmai în Biserica Gesù Nuovo,  în 2011.

După atâtea mistere și legende, ascunse în castele, biserici și catacombe, am simțit nevoia să ne întoarcem pe străzile frenetice ale orașului,  în mijlocul napoletanilor veseli și gălăgioși, pentru că turistele mele tot mai fascinate de acest loc, erau curioase să vadă dacă tot ceea ce am scris eu pe blog, Despre Napoli și napoletani,  era adevărat. Au putut vedea cu ochii lor că, de cele mai multe ori, semaforul e doar un obiect de decor, că pe o motoretă circulă o familie întreagă, că altarele dedicate lui Maradona sunt o realitate și că ampola cu lacrimile sale e păstrată cu sfințenie, că napoletanii nu sunt niciodată triști, că vorbesc cu voce tare și gesticulează cu vivacitate de parcă s-ar certa tot timpul, că își încep ziua cântând, la o cafea, și o încheie, tot la o cafea, tot veseli.  Au văzut vânzătorii ambulanți de poșete de firmă, false, cu marfa lor de contrabandă expusă pe trotuarul care leagă teatrul de operă cel mai vechi din Europa, Teatrul San Carlo, de eleganta Galerie Comercială Umberto I, și de impunătoarele grădini ale Palatului Regal.

Călătoria noastră s-a încheiat la cafeneaua cea mai faimoasă din Napoli,  Gambrinus, locul preferat al lui Hemingway, Sartre, Oscar Wilde, locul în care, conform tradiției, președintele Italiei, ia micul dejun în prima zi a anului. Gambrinus este cafeneaua în care s-a născut, la mijlocul secolului al XIX,  obiceiul numit il caffè sospeso, cafeaua suspendată. Din cauza crizei și a sărăciei, mulți napoletani nu își puteau permite nici măcar o cafea, așa încât cei înstăriți intrau în bar să bea o cafea și plăteau două, una pentru săracul care va intra după ei și, din prag, îl va întreba pe barman:  C’è qualche sospeso? Astăzi, aproape toate barurile din Napoli au câte o cafea suspendată, care își așteaptă stăpânul.

Am început să iubesc Napoli,  doar atunci când am încetat să-l înțeleg. Mi-a trebuit mult timp și multă răbdare. O vreme l-am judecat aspru, l-am criticat, l-am hulit, simțeam,  cu adevărat,  insuportabilă acea ușurătate a ființei napoletane,  care părea, la prima vedere,  grăbită, doar superficialitate și nepăsare. În fiecare săptămână,  îmi propuneam să plec din orașul ăsta haotic, gălagios, dezordonat, dezarmant de…ilogic. Parcă nimic nu putea fi explicat, sau justificat,  cu ajutorul logicii, al rațiunii, orașul era o realitate aparte, care funcționa după legi proprii, în care totul era posibil și totul devenea imposibil, dar și indescifrabil, pentru “nevorbitorii” acestui limbaj secret și ai limbii napoletane (napoletana e primul dialect italian declarat oficial limbă). Contradicțiile și paradoxurile fac parte din natura intrinsecă a acestui loc, ai cărui oameni trăiesc zilnic infernul și paradisul, frumusețea desăvârșită și degradarea absolută, iubirea viscerală și dorința de a pleca cât mai departe. Prietenii mei napoletani îmi spuneau,  adesea,  că,  numai cine se naște aici,  poate iubi orașul ăsta, e chestie de ADN, altfel se întâmplă inevitabilul: cazi în capcana locurilor comune, a stereotipurilor cu care toți italienii, și nu numai, judecă Napoli, pentru că nu sunt în stare să-l iubească.

Nu e adevărat că orașul ăsta, ori îl iubești, ori îl urăști. Știu că e un paradox, dar cred că nu poți iubi Napoli,  dacă nu îl urăști un pic. Dacă nu te doare indiferența, degradarea, nepăsarea celor din jur. Dacă nu vezi mizeria și te încăpățânezi să admiri doar frumusețea cu adevărat unică a acestui oraș. Eu am ajuns să-l iubesc,  pentru că, mai întâi,  l-am urât. Acum, după toți ani ăștia îmi dau seama că m-am apropiat de el, în modul cel mai neinspirat cu putință. Veneam din Transilvania, eram disciplinată, ordonată, punctuală, m-au botezat, imediat, cu evidentă ironie, nemțoaica. Căutam la Napoli o realitate în care să mă pot adapta cu ușurință, cu tot bagajul meu de valori, principii, idei… Eram rigidă și intransigentă. Mă enerva când aveam întâlnire cu cineva și auzeam fraza: hai să ne întâlnim pe la…cinci sau după cinci, care putea însemna șase, cinci jumătate, putea însemna orice. Era totul relativ și foarte elastic. Îmi dau seama că mă agățam de niște detalii,  pe care un napoletan adevărat refuză să le vadă, prins fiind de esența lucrurilor.  Priveam golful și marea, de o frumusețe compleșitoare, dar vedeam doar Vezuviul sumbru și amenințător, și nu puteam înțelege cum reușeau napoletanii să își savureze cafeaua așezați, pe o terasă, la poalele Vulcanului. Mă plimbam pe străzi, urcam scări,  care leagă infernul de paradis, mă uitam la altarele dedicate lui Maradona, pe care le găsești la tot pasul în centrul vechi,  priveam ampolele,  care conțineau lacrimile lui Maradona vărsate atunci când a plecat de la Napoli și zâmbeam cu aroganță. Traversam Spaccanapoli,  strada principală a orașului vechi, care, încă din antichitate,  îl divide, între nord și sud,  și nu vedeam altceva decât contradicțiile, incongruențele, când, de fapt, trebuia să privesc doar armonia perfectă între frumusețe și negația ei. Continuam să judec orașul ăsta și să mă pierd în detalii. Rămâneam,  încă,  prea departe de sufletul lui. 

Apoi,  într-o zi, am auzit un cântec. Se numește Napule è. Știu că o să spuneți că nu te poți îndrăgosti de un loc,  doar pentru că ai ascultat un cântec! Mie mi s-a întâmplat. A fost un fel de revelatie, care m-a ajutat să înțeleg că pierdeam vremea,  încercând să înțeleg orașul ăsta, cu mintea și cu rațiunea pură. Sosise momentul să-mi pun la treabă simțurile și să simt orașul, să-i ascult inima. M-a ajutat Pino Daniele, unul dintre cei mai mari artiști napoletani,  chitarist de excepție,  compozitor și cântăreț,  care a ajuns să se identifice, de-a lungul anilor, cu acest loc.  M-a luat de mână, în mod imaginar, și m-a însoțit, cu muzica lui,  prin aceleași locuri în care trecusem,  de multe ori,  înainte, fără să văd nimic. Am început să ascult vocea,  plină de muzică,  a străzii și să nu aud doar zgomotul. Am început să adulmec parfumuri, mirosuri, arome, atât de intense încât se impregnaseră în zidurile umede, degradate,  găurite,  pe alocuri,  de gloanțe încă fumegânde… Am învățat să disting culori, nuanțe, sunete, melodii, uneori melancolice, alteori euforice, cu care orașul îmi vorbea.

Acum câteva zile, a murit, brusc, Pino Daniele, din cauza unui infarct. Avea 59 de ani. Ceea ce s-a întâmplat la Napoli,  după moartea lui,  e greu de imaginat și mult mai greu de povestit. Mi-am dat seama de asta încercând să-i explic mamei mele totul: că primarul a declarat doliu citadin, că drapelele au fost coborâte în bernă, că au avut loc două funeralii, unul la Roma și altul la Napoli, că două zile la rând s-au organizat la Napoli, în Piazza Plebiscito, piața principală a orașului, flash mob-uri la care au participat peste 50.000 de persoane. Tot atâtea voci care au cântat,  până noaptea târziu,  cântecele lui Pino Daniele. Pizzeriile din Napoli i-au dedicat o pizza specială. Înaintea meciului de fotbal care avut loc la Napoli, tot stadionul a cântat Napule è, care va deveni, probabil, imnul echipei. La inmormântare au participat peste 150.000 de persoane. Am văzut copii plângând împreună cu bunicii lor.  După încheierea ceremoniei funebre, oamenii au rămas în piață să cânte, împreună cu Pino Daniele, a cărui voce a răsunat în tot orașul, până târziu în noapte.  Zeci de mii de persoane au semnat petiții on line adresate primarului din Napoli pentru a da unei străzi sau unei piețe numele lui Pino Daniele. În toate stațiile de metrou s-a difuzat zilele astea muzica lui și era atât de emoționant să vezi cum călătorii începeau să cânte spontan, urcând sau coborând scările rulante, sau în metrou, într-un fel de concert improvizat, dar atât de tulburător.

În 1981, Pino Daniele a organizat primul său mare concert la Napoli, în Piazza Plebiscito. În 7 ianuarie 2015, cercul s-a închis, în mod simbolic, o dată cu funeraliile sale, care au avut loc în aceeași piață.

Nu încercați să înțelegeți tot ceea ce s-a întâmplat la Napoli zilele astea, așa cum au încercat s-o facă varii opinioniști, sociologi sau psihologi, care, după multe dezbateri,  au decretat, în cele din urmă, că “doar la Napoli se putea întâmpla un astfel de fenomen”, doar Napoli putea dărui atâta iubire, în mod visceral și irațional, celui care a iubit orașul ăsta,  cu disperare și melancolie,  care a cântat în napoletană, pe acorduri complexe, ce îmbinau muzica clasică napoletană, jazzul, blues-ul, rock-ul, a cântat în italiană, a devenit internațional (a cântat, spre exemplu,  cu Eric Clapton, care i-a dedicat, zilele astea, un cântec),  dar a rămas napoletan. Chiar dacă a plecat din Napoli acum 35 de ani, s-a mutat la Roma, unde a trăit până anul trecut, când s-a retras în Toscana. Departe de Napoli, doar fizic, pentru că înlăuntrul său a rămas cel mai mare poet al sufletului napoletan, unic în felul său, tocmai pentru că simțea ce dulce povară era iubirea sa disperată pentru orașul acesta,  plin de contradicții, în care soarele e, uneori, amar.

Știu că e o nebunie să traduci un cântec scris în napoletană, un cântec care e,  de fapt,  coloana sonoră a acestui oraș,  și să reușești să îi surprinzi…esența,  dincolo de cuvinte. O să încerc, totuși. Iată cum sună în napoletană:

Napule è mille culure
Napule è mille paure
Napule è a voce de’ criature 
Che saglie chianu chianu
E tu sai ca’ nun si sulo

Napule è nu sole amaro
Napule è addore e’ mare
Napule è na’ carta sporca 
E nisciuno se ne importa 
E ognuno aspetta a’ sciorta

Napule è na’ camminata
Int’ e viche miezo all’ate
Napule è tutto nu suonno 
E a’ sape tutto o’ munno 
Ma nun sanno a’ verità.

Napoli e mii de culori/Napoli e mii de spaime/Napoli e vocea copiilor/ Care devine tot mai puternică/ Și atunci simți că nu ești singur./ Napoli e un soare amar/ Napoli e parfumul mării,/ Napoli e o hârtie murdară/ De care nu-i pasă nimănui,/ Pentru că fiecare își așteaptă norocul. /Napoli e o plimbare, pe străduțe, în mijlocul celorlalți, /Napoli e un vis /Pe care îl cunoaște o lume întreagă /Dar nimeni nu știe adevărul…

Ascultați cântecul, în versiunea live, realizată de Pino Daniele, împreună cu Eric Clapton, în 2011.

Am făcut bradul în 8 decembrie, respectând tradiția catolică. E ziua în care Biserica sărbătorește Immacolata Concezione (Neprihănita Zămislire a Fecioarei Maria), proclamată ca dogmă de credință în 1854, dar și ziua care marchează începutul sărbătorilor de iarnă. În primii ani în Italia,  refuzam să fac bradul cu câteva săptămâni înainte de Crăciun, mi se părea o adevărată nebunie, mai ales că aveam vecine care, din exces de zel, pe la sfârșitul lui noiembrie,  împodobeau deja bradul.  Afară erau 20 de grade, mă uitam pe geam și vedeam portocalii împovărați de rod, marea în depărtare, soarele strălucitor deasupra Vezuviului… spuneți și voi, cum să-ți imaginzei Crăciunul într-un astfel de decor? Fără ninsori, fără troiene, fără sanie, fără om de zăpadă cu ochi din tăciune și nas din morcov… Nici măcar colinzile lui Hrușcă, ce răsunau în casă, nu reușeau să mă facă să simt adevărata atmosferă de Crăciun.

Memoria mea afectivă păstra,  încă,  amintirea bradului adus proaspăt din pădure, în dimineața de ajun, de Tata Bun, cu sania trasă de cai, închid ochii și simt mirosul de rășină, care învăluia casa…Avea crengile încă pline de zăpadă, îl scuturam bine, dar uneori era așa de frig, că țurțurii rămâneau prinși de ramuri, ca niște lumânări de gheață. Nimic nu mă făcea mai fericită decât împodobitul bradului, în ajun, așteptându-l pe Moș Crăciun…

Apoi s-a născut băiatul meu și,  încet, încet, am fost obligată să mă adaptez tradiției de aici.  Se întorcea în fiecare zi de la școală și îmi spunea, cu o undă de reproș în glas,  că toți copiii făcuseră bradul. “Eu le-am spus că tu ești ortodoxă și că avem alte tradiții și facem bradul în ajun”…Când îl auzeam,  mă simțeam o mamă insensibilă și nu știam cum să-i explic că, de fapt,  nu are nici o legătură faptul că sunt ortodoxă și că, pur și simplu,  nu vreau să fac bradul,  cu două săptămâni înainte de Crăciun, pentru că își pierde tot farmecul… În zadar îi povesteam, seara, înainte de culcare, povești cu peisaje feerice, de basm, din îndepărtata Transilvanie, cu zăpezile de altădată, cu sănii trase de cai, cu copii fericiți la bulgărit (un cuvânt intraductibil, în italiană). Erau frânturi dintr-o copilărie care îi părea ireală,  doar rodul infinitei mele imaginații.

Așadar, acum fac bradul în 8 decembrie și băiatul meu e fericit. Așez lângă brad un presepe (numele derivă din latină și înseamnă iesle), este o reprezentare plastică a Nașterii lui Isus,  devenită în Italia un simbol al Crăciunului, nelipsit în fiecare casă, piață, sau biserică. Când spui Crăciun, spui presepe și,  obligatoriu, Napoli, chiar dacă această reconstrucție a nașterii lui Isus nu-și are originile în sudul țării. Potrivit istoricilor, primul presepe a fost realizat în 1223, la Greccio, de către Sfântul Francesco de Assisi, fiind vorba și de primul presepe vivente, viu, realizat cu persoane reale,  care întruchipau protagoniștii biblici ai Nativității: Fecioara Maria, Iosif, pruncul Isus, păstorii, magii, îngerii. Răspândirea iconografică i se datorează, însă, lui Botticelli, și tabloului să celebru, Adorarea magilor, realizat în 1475.  Arta presepială cea mai apreciată în întreaga lume este, fără îndoială,  cea napoletană.

Există, la Napoli,  o stradă numită San Gregorio Armeno,  un adevărat templu al artiștilor napoletani, care păstrează o tradiție veche, transmisă din tată în fiu, aceea a sculpturilor manuale,  în miniaturi de la 1 cm,  pînă la dimensiuni naturale, realizate în diverse materiale, în special argilă.

În perioada dinainte de Crăciun,  zona San Gregorio Armeno devine o adevărată destinație de pelerinaj pentru turiștii străini, dar și pentru italienii,  care vin din toate zonele să admire și să achiziționeze adevărate opere de artă, expuse în zecile de ateliere-magazin, numite botteghe,  sau pe tarabele care împânzesc strada cea mai faimoasă, dar și cea mai aglomerată din Italia. Dacă intrați într-una din aceste botteghe,  puteți vedea cum se realizează,  cu mare măiestrie, sculpturile care își vor găsi locul în vreun presepe,  din cine știe ce colț al lumii! Unul dintre laboratoarele cele mai vizitate, La Scarabattola,  aparține unei vechi familii de artiști din zonă, Scuotto, cu o tradiție de peste 200 de ani. Operele lor au făcut realmente înconjurul lumii. Regii Spaniei, și nu numai,  au devenit, de-a lungul timpului, clienți fideli. 

Formele din ceramică realizate în acest laborator sunt rezultatul unui efort artistic constant de căutare a unor elemente care, deși obtinute astăzi, să semene cu cele din trecut. Fiecare chip e făurit manual, cu mâinile și picioarele din lut. După ce sunt arse în cuptoare speciale, piesele modelate sunt pictate exclusiv cu tehnici și materiale din secolul al XVIII-lea. Ochii din cristal sunt introduși după uscare și finisați pentru a definitiva opera. Acest procedeu face ca expresia statuilor să fie extrem de realistă. Fiecare figură este îmbrăcată cu veșminte realizate și cusute pe corp. Stofele sunt vopsite folosind tehnici străvechi, pentru a conferi operei o amprentă personală unică. 

Toate aceste sculpturi dau viață unei scene esențiale din istoria umanității, aceea a nașterii lui Isus. Ieslea este reconstruită în cele mai mici detalii, la fel și locul în care s-a petrecut nașterea Domnului. Betleemul este recreat, prin intemediul unor scene de viață cotidiană, ai căror protagoniști sunt oameni simpli, pescari, păstori, tăietori de lemne, vânzători, florărese… Sunt reproduse fidel case, interioare de case, taverne, curți, care uimesc prin precizia și detaliile respectate cu strictețe. În fața unui presepe poți rămâne, fascinat,  ore întregi. E ca o mare scenă,  pe care se desfășoară un spectacol teatral,  în care forța imaginilor e mai puternică decât cea a cuvintelor.

Ca orice tradiție religioasă,  presepele e contaminat, mai ales în sud,  de către realitatea politică și socială, într/un amestec fascinant de sacru și profan. Sunt expuse, alături de magi, îngeri sau păstori, statute cu Berlusconi, Renzi, sau alți politicieni, nu doar italieni, cu fotbaliști ai Naționalei și ai echipei din Napoli,  nelipsit fiind,  de vreo 20 de ani, Maradona, regele napoletanilor. De asemenea, într-o reconstrucție modernă a realității, nu lipsesc actori, cântăreți, personaje care domină scena publică italiană sau scena internațională. Unele dintre cele mai celebre statuete care imită politicienii actuali, sau anumite scene de Crăciun, au fost expuse, de-a lungul anilor,  la Paris, Madrid sau New York, fiind considerate opere de mare valoare.

Există un adevărat ritual al realizării unui presepe și o ordine precisă în care sunt dispuse personajele: după ce se așază toate personajele care fac parte din viața cotidiană, doar în seara de ajun, la miezul nopții, statueta pruncului Isus își găsește locul în iesle, unde e pusă,  de către cel mai tânăr membru al familiei, la capătul unei procesiuni, care se desfășoară în fiecare casă. Cei trei magi, Melchiorre, Baldassarre e Gaspare,  sunt dispuși, la început,  departe de iesle, apoi, se apropie tot mai mult, pentru a ajunge, în mod simbolic,  în fața ieslei, în 6 ianuarie, de Epifanie, sărbătoare care evocă tocmai sosirea magilor,  cu daruri,  în fața Pruncului Isus.

Jocul preferat al băiatului meu, când era mic, era tocmai acela de a dispune, după bunul său plac, personajele în presepe, era un fel de regizor,  în miniatură,  al unui spectacol fantastic, plin de magie, mereu același și mereu altul, de peste 2000 de ani.
   

De-a lungul anilor mi-a fost dat să văd că napoletanii ne seamăna mult nouă, românilor. Sau viceversa: noi semănăm cu ei. Tot aia e! Și ei știu să facă haz de necaz atunci când lucrurile merg din ce în ce mai rău, când pierde vreun meci echipa de fotbal, când se îndrăgostesc, când nu câștigă la loto sau când dă sărăcia peste ei. Și poporul napoletan s-a născut poet și își cântă din rărunchi bucuria și necazul. Iar atunci când are câte-o apăsare sau un necaz, dă fuga la sfântul protector al orașului, San Gennaro (Sfântul Mucenic Ianuarie). Pentru a nu își pierde speranța, oamenii au avut dintotdeauna nevoie să creadă în minuni, iar la Napoli, când spui minune, spui “il miracolo di San Gennaro”.

Pe 19 septembrie, preoți și credincioși deopotrivă se adună în Domul din centru pentru a vedea  dacă sângele coagulat al sfântului redevine lichid, eveniment pe care îl consideră aducător de noroc.  Fenomenul se repetă de mai bine de șapte secole, fără a-şi găsi însă vreo explicaţie ştiinţifică. Napoletanii împrăștiați prin toate colțurile lumii așteaptă înfăptuirea minunii. Ceremonia religiosă este transmisă în direct pe internet și la mai multe televiziuni locale, pentru a-i mulțumi astfel pe toți.  Se crede că ar fi în jur de 25 de milioane de credincioși răspândiți pe toate meridianele planetei. Nu e o întâmplare că la New York, în faimosul cartier Little Italy, sărbătoarea dedicată Sfântului va dura o săptămână. Primarul New York-ului, Bill De Blasio, care are origini napoletane,  a anunțat că va participa și el.

Trebuie spus că mulți așteaptă momentul lichefierii pentru a juca numerele la loto. Nu degeaba există un banc în care un napoletan îi cere Sfântului să-l ajute să câștige la loto, iar San Gennaro îi răspunde că, pentru a câștiga, trebuie să joace mai întâi.

Da, așa sunt napoletanii, încearcă să obțină un câștig, nu numai spiritual, din moștenirea acestui sfânt protector. Apropos de moștenire, există un adevărat tezaur alcătuit din ofrande oferite de-a lungul secolelor.

Dar, înainte de a vorbi despre bogății, să vedem cine este acest martir, simbol al orașului. Se știu puține despre viața lui. Se pare că s-a născut într-o familie foarte săracă și că de mic a rămas orfan de mamă. Când era tânăr, a întâlnit un eremit și a decis să urmeze calea bisericii. Așa se face că a ajuns să fie episcop creștin, iar în anul 305 după Hristos a fost decapitat din ordinul împăratului roman Diocleţian, pentru că a refuzat să se închine în faţa persecutorilor săi. O femeie din popor a strâns, pe ascuns, în două sticluțe, sângele martirului. Legenda spune că primul miracol al lichefierii sângelui a avut loc în anul 1389, iar de atunci se repetă de trei ori pe an  (21 aprilie, 19 septembrie, 16 decembrie), fapt considerat de localnici o garanție că protectorul nu i-a abandonat.

În câteva rânduri, sângele nu s-a lichefiat, iar la scurt timp au avut loc dezastre. În 1527, zeci de mii de persoane au murit din cauza unei epidemii de ciumă, în 1944 a avut loc o erupție a Vezuviului, iar în 1980, mii de persoane și-au pierdut viața într-un cutremur ce a devastat o mare parte din sudul Italiei.

Tocmai de aceea, când miracolul se înfăptuiește, toți răsuflă ușurați. Nu e o coincidență nici faptul că mulți napoletani, pentru a-i face pe plac sfântului, își botează copiii “Gennaro”, motiv pentru care acesta este unul dintre prenumele cel mai des întâlnite în zonă.

Aici se spune că, atât timp cât există  San Gennaro, încă nu e totul pierdut. Numai un popor ingenios și visător ca cel napoletan putea sa ceară ocrotirea sfântă  în fața notarului. Asta s-a întâmplat în anul 1526,  când locuitorii din zonă voiau să scape de războiul și de sărăcia care le aduseseră ciuma și de Vezuviul care provoca cutremure. În fața unui notar, ei s-au angajat ca, în schimbul păcii și a liniștii, să-i construiască sfântului o capelă nouă,  frumoasă și încăpătoare.  Actul notarial a fost semnat pe data de 13 ianuarie 1527. În document, credincioșii se angajau ca, odată costruită capela, aceasta să nu treacă în proprietatea statului sau a bisericii, ci să aparțină poporului. La foarte scurt timp, minunea s-a înfăptuit: războiul a luat sfârșit, Vezuviul s-a liniștit, iar ciuma a dispărut. În semn de mulțumire, a fost costruită capela, care astăzi găzduiește Muzeul dedicat lui San Gennaro și în care sunt expuse peste 21.000 de capodopere. Locașul de cult a devenit cu adevărat casa celor din popor, iar în decursul secolelor, nu a fost furat nici măcar unul dintre obiectele prețioase, pentru că napoletanii reprezintă cel mai bun sistem anti-furt.

Până și Napoleon, ale cărui trupe au jefuit Italia, când a ajuns la Napoli, nu s-a atins de nimic, dimpotrivă a donat o cruce prețioasă. Nu degeaba se spune că San Gennaro e al tuturor și toți îl respectă, inclusiv cei certați cu legea. În timpul celui de-al doilea război mondial, o bombă a căzut peste Domul din oraș, iar pentru a proteja tezaurul, s-a decis mutarea acestuia în Vatican. După terminarea războiului, Vaticanul tergiversa restituirea. Atunci, la episcopul din Napoli s-a prezentat un personaj dubios, un anume Giuseppe Navarra, care a spus: “ vi-l aduc eu înapoi”.  Episcopul l-a însărcinat să readucă acasă bogățiile. După numai câteva zile, Navarra a reușit să intre în posesia tezaurului, însă nu s-a știut nimic despre el pentru o bucată de vreme. Erau mulți cei care spuneau că nimeni nu ar fi trebuit să aibă încredere într-un astfel de emisar. Dupa 10 luni, Navarra a sosit în fața Domului cu tezaurul intact. Nu s-a atins de nici un obiect prețios și a povestit că, pentru a nu cădea pradă hoților, a călătorit doar noaptea și pe străzi laturalnice, de aceea a avut nevoie de mult timp. Întrebat fiind ce dorește în schimb pentru fapta sa lăudabilă, a răspuns:  «Nimic, vreau doar să am onoarea de a fi recunoscut ca fiind cel care a readus acasă tezaurul”.

Experții în opere de artă susțin că acest tezaur are o valoare estetică şi economică “inestimabilă”, fără îndoială superioară celei a Coroanei Angliei şi a Ţarului Rusiei. O parte a colecției a fost prezentată anul acesta la Paris, iar expoziția a fost admirată de un număr record de vizitatori. Una dintre piesele cele mai importante ale colecției este reprezentată de un colier realizat, de-a lungul a 200 de ani, din donaţii ale tuturor caselor domnitoare ale Europei, care au trecut pe la Napoli. Început în 1679, colierul a fost completat apoi prin darurile oferite de Regele Carol al III-lea de Bourbon, de soţia sa, Regina Maria Amalia de Saxonia, de Regina Maria Carolina a Austriei, soţia lui Ferdiand II de Bourbon, de Giuseppe Bonaparte, de Maria Cristina din Casa Calendula, până când a fost terminat, în 1879, cu donaţia regelui Vittorio Emanuele I de Savoia. Curios este faptul că, în 1931, Maria Jose, soţia lui Umberto II de Savoia a vizitat Capela şi, neavând la ea nimic de dăruit, şi-a oferit inelul şi cerceii pe care îi purta.

Regele Ferdianand al II-lea de Bourbon, când a urcat pe tron, a vrut să perpetueze tradiţia darurilor către Sfântul Gennaro şi a invitat 50 dintre cei mai buni bijutieri, care să orneze cu pietre preţioase o adevărată capodoperă. Rezultatul a fost o “Pixidă”, considerată obiectul cel mai frumos al tezaurului. După moartea reginei Cristina de Savoia, soţia lui Ferdinand al II-lea, suveranul a vrut să se căsătorească cu Maria Teresa de Austria. Aceasta era o femeie austeră, considerată antipatică de către napoletani. Ea s-a hotărât să doneze Sfântului Gennaro o “Cruce cu raze”, ce a fost realizată de către unul dintre cei mai cunoscuti bijutieri, Gaspare De Angelis, care a împodobit-o cu diamante, smaralde, rubine, safire şi perle.

În noaptea de 25 noiembrie 1848 a început exilul pontifului Giovanni Maria Mastai Ferretti, viitorul Papă Pius al IX-lea, care a durat mai bine de doi ani. El a vrut să mulţumească napoletanilor care l-au găzduit, dăruind un “Potir” care valora suma exorbitantă de 3.000 de ducaţi. O trăsură somptuoasa, trasă de patru cai, comparabilă astăzi cu un automobil de lux, costa, în acel timp, 30 de ducaţi.

Într-o comedie din 1966, “Operazione San Gennaro”, trei americani, în complicitate cu niște napoletani, încearcă să fure tezaurul. Filmul a avut imediat succes, poate și datorită ideii geniale de a pune împreună un grup de americani organizați și meticuloși cu o seamă de localnici haioși și ghinioniști.

Astăzi este 19 septembrie, iar în timp ce scriu acest articol, agențiile de presă și ziarele naționale titrează: “Il miracolo si rinnova alle 10.11. Il cardinale Sepe annuncia: Papa Francesco verrà a Napoli il 21 marzo 2015”, (Miracolul s-a reînnoit la ora 10 și 11 minute. Cardinalul Sepe anunță: Papa Francisc va veni la Napoli pe data de 21 martie 2015).

La auzul veștii, mulți s-au liniștit: Sfântul a fost generos și de această dată. Fără doar și poate, nu au lipsit nici cei care au dat fuga să joace la loto numerele 10 și 11, ba chiar și 21 si 3, cele legate de viitoarea vizită a Papei în oraș. Poate, poate, joc și eu. Nu se știe niciodată de unde mai apare o minune…

Gabriela Pentelescu