Sunt îndrăgostită de Napoli și sunt sigură că mi-ar fi greu să trăiesc în altă parte. Știu prea bine că există camorra, aș putea spune că m-am obișnuit cu ideea, însă aș minți. Așa cum aș minți dacă aș spune că nu mă tem că m-aș putea afla vreodată în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit, în mijlocul unor reglări de conturi între variile clanuri, cum s-a întâmplat,  în ultimii ani, cu zeci de persoane, ucise “din greșeală”. Nu pot să-mi imaginez ca băiatul meu ar putea asista vreodată la o execuție în stil mafiot: acum doi ani în curtea unei școli dintr-un cartier de periferie, în plină zi, în timp ce copiii făceau repetiții pentru spectacolul de sfârșit de an școlar, un boss al unui clan a fost împușcat mortal.  O prietenă de-a mea,  care predă la școala respectivă,  mi-a povestit, șocată, că unii dintre elevi se ofereau să-i arate, pe celular, “fotografii cu mortul”. Nu pot să accept că în anumite zone din Napoli astfel de tragedii nu mai impresionează pe nimeni. Anul trecut, capul unul clan camorristic a fost împușcat mortal, în timp ce ieșea de la piscină, împreună cu copiii și soția. Sunt atât de frecvente astfel de evenimente încât parcă și presa a obosit să pună în prima pagină aceleași știri, încercând să compenseze cruzimea și violența faptelor relatate cu știri de pe celalată parte a baricadei: Napoli care rezistă și se revoltă, care nu crede că a trăi în acest loc înseamnă doar a supraviețui, dar crede cu fermitate că teama e o formă de complicitate, la fel ca și obișnuința.

Aș minți dacă aș spune că nu  mă deranjează că băiatul meu are în clasă două colege ale căror tați sunt în inchisoare, doi camoriști condamnați pentru infracțiuni despre care prefer să nu știu nimic.  Când s-a născut Matei locuiam într-o zonă bună dintr-un orășel de lângă Napoli, de unde ne mutaserăm de puțină vreme. În fața casei noastre se afla o piscină frecventată de tot felul de lume. Îmi amintesc că într-o zi am auzit împușcături, apoi am văzut lumea alergând, speriată, piscina a fost evacuată, pentru că avusese loc o execuție mafiotă. După o săptămână, scenariul s-a repetat. În cele din urmă, poliția a decis să închidă piscina, iar noi am hotărât să ne mutăm.

Aș minți dacă aș spune că m-am obișnuit cu ideea că în fiecare an comercianți sunt amenințați sau chiar uciși pentru că refuză să plătească pizzo (taxa de protecție). Nu pot să rămân indiferentă când citesc că 180 de consilii locale, majoritatea din sud, au fost dizolvate, în ultimii 10 ani, din cauza infiltrațiilor de tip mafiot în administrație,  sau când îl aud pe primarul din Napoli, un ex-magistrat, declarând că orice schimbare în acest oraș e “îngreunată sau chiar obstaculată de către organizațiile camorristice, care controlează încă teritoriul”. Am fost revoltată când, anul trecut, a izbucnit un incendiu care a distrus Città della Scienza  (un minunat Muzeu al Științelor, cel mai important din sudul Italiei, în care pot spune că Matei a crescut),  iar anchetatorii au ajuns la concluzia că incendiul a fost opera camorrei. Motivul e unul care o să vi se pară cu siguranță absurd: în acest fel, camorra era pregătită să se infiltreze în licitațiile pentru reconstruirea complezului muzeal.

Nu pot spune că îmi plac filmele inspirate din lumea mafiei sau a camorrei, chiar dacă unul dintre ele, Gomorra, (Gomorrah) a avut un succes mondial, a câștigat o mulțime de premii și a fost elogiat de criticii de film din toată Europa.  Mărturisesc că nu am reușit să-l văd în întregime. Filmul este o adaptare a unui roman,  devenit imediat un best seller, scris de un tânăr scriitor napoletan, Roberto Saviano, care, la 30 de ani s-a văzut condamnat să trăiască cu escortă permanentă, în locuri secrete, în urma amenințărilor cu moartea primite din partea liderilor camorrei. Trama filmului are ca fundal cartierul napoletan Scampia, cea mai mare piață de trafic de droguri din Europa. Cum uneori viața bate filmul, după terminarea filmărilor, trei dintre actori, inclusiv unul dintre protagoniști, au fost arestați pentru apartenență a unor clanuri camorristice. La începutul lui 2014, într-o localitate de lângă Napoli, a avut loc o execuție în stil mafiot care imită, în mod barbar,  scena inițială a filmului, în care doi bărbați sunt uciși în timp ce se aflau într-un salon de bronzare.

Filmul Gomorra i-a inspirat, în mod nefericit, aș spune, și pe unii ziariști sportivi români, care, înaintea meciului pe care Steaua București l-a jucat, acum 4 ani,  cu echipa din Napoli, în Europa League,  i-au sfătuit pe susținătorii Stelei  să fie atenți când merg la Napoli și li se reamintea o scenă din film, în care are loc o execuție în stil mafiot.

Nu-mi place că fiul meu a învățat devreme ce este mafia și diferența dintre mafia și camorra. Îmi place, însă, că la școală, în fiecare an, în 19 martie, comemorează victimele mafiei (inclusiv ale camorrei), peste 2000, dintre care 80 de copii, și se întoarce acasă cu mii de întrebări la care nu am întotdeauna răspuns.  Anul acesta, spre exemplu, au vizionat ultimul film care are ca temă mafia siciliană, se numește “La mafia uccide solo d’estate” ( “Mafia ucide doar vara”),  o “comedie dramatică”, cum a numit-o regizorul,  despre modul în care percepe un copil existența crimei organizate în orașul în care trăiește. Mi-a povestit ce scenă l-a emoționat cel mai mult: un dialog între tată și fiu, înainte de a adormi. Copilul întreabă dacă mafia o să-i omoare și pe ei, iar tatăl răspunde : “Stai liniștit, acum e iarnă, mafia ucide numai vara”. Când l-am luat de la școală a exclamat:  “Mama, suntem norocoși că nu locuim în Sicilia!”. Apoi mi-a povestit că una dintre colegele lui de clasă nu a venit la școală pentru că a fost în închisoare să-și viziteze tatăl.

Prietenii din România mă întreabă uneori dacă pot veni liniștiți la Napoli în vacanță, iar eu le răspund, ironic, că nu trebuie să își ia vesta antiglonț. E periculos, dar nu e letal, iar expresia “vedi Napoli e poi muori” se traduce astfel, în opinia napoletanilor: “dacă ai văzut Napoli, cu toată frumusețea ei unică, nu mai ai nimic de văzut pe lume, poți muri liniștit”.  Napoli e un oraș unic tocmai pentru că e un loc paradoxal, în care totul e posibil, în bine și în rău, și tocmai de aceea plin de contradicții, un oraș în care frumosul și urâtul sunt două concepte care nu au sens decât împreună. Napoli se poate iubi sau se poate urî, un lucru e sigur: nu te lasă indiferent!

Un prieten de-al meu din România (care trăiește acum la Bruxelles) a avut “curajul” să vină cu familia la Napoli, unde a rămas 10 zile. În prima zi mi-a trimis un sms: “E splendidă frontiera între pitoresc și derizoriu”, iar după câteva zile mi-a scris:  ” Nu ne mai săturăm. E minunat. Am mers la întâmplare prin orașul vechi, fără ghid și fără prejudecăți”.  Recunosc că, întâi am răsuflat ușurată, apoi mi-am spus că a înțeles perfect spiritul orașului.

Mirela Baciu

Duminica, la Napoli, prânzul în familie e un ritual. Când spun familie, se subînțelege un număr considerabil de persoane, de la 15 în sus, o masă lungă, bogată în calorii, un amalgam armonios de feluri de mâncare, generații și povești.  Totul începe la ora două și se încheie pe la ora cinci, cu o cafea. Duminica în familie are efecte benefice asupra minții, trupului și sufletului, devine o necesitate aproape vitală, iar băiatul meu, Matei, nu își imaginează altfel duminicile decât la bunicii napoletani, cu toate rudele.  Tocmai pentru că sunt singurele pe care le are aproape,  nu am protestat niciodată că în fiecare duminică facem același lucru, chiar dacă nu e întotdeauna relaxant să stai la masă cu 20 de napoletani care vorbesc mult, uneori deodată, nu suportă liniștea și nu văd sensul pauzelor de vorbire, altul decât acela de a mai gusta câte o bunătate.  Televizorul rămâne închis, până când începe meciul, asta în cazul care echipa din Napoli joacă, și atunci casa se transformă într-o adevărată tribună, cu mulți antrenori și comentatori sportivi improvizați. Asta e o altă experiență care merită povestită…dar altădată.

Despre meniu se poate scrie un adevărat tratat de gastronomie, chiar dacă ar fi complicat de indicat aperitivele care se servesc înainte de felul întâi, cele care se mănâncă la sfârșitul prânzului sau între felul întâi și felul doi… ordinea e subiectivă, fiind dictată de gusturile personale. Nu e chiar un prânz de manual, dar vă garantez că e o experiență gustativă divină.

Începe cu varii aperitive, cum ar fi melanzane sotto olio (un fel de conservă din vinete, tăiate felii subțiri), zucchine con olio, aglio e oregano (felii de dovlecel cu ulei, usturoi și oregan), panzarotti o crocchette di patate (crochete de cartofi cu mozzarella și parmezan), la caprese (salată din mozzarella, roșii, oregano și busuioc), polpettine (chifteluțe).  Continuă cu felul întâi,  ‘O rraù, il ragù napoletan (sos din mai multe feluri de carne și suc de roșii, fiert multe ore).   Felul al doilea …delicios, braciole nel sugo (felii din pulpă de porc umplute cu stafide, semințe de pin, usturoi, pătrunjel și brânză pecorino, fierte în sos de roșii ).  După felul al doilea, se gustă alte “aperitive”, tip pizza, cum ar fi pizza cu scarole, măsline și stafide, sau pizza cu spanac. Între o poveste și alta, un mix de alune, de diverse tipuri, nuci, semințe de fistic sau de pin. În fine, prăjitura tipică napoletană, indispensabilă, unică și inimitabilă, babà cu rom!. Totul se încheie cu o cafea, servită, eventual, între prima și a doua repriză.

Am lăsat la sfârșit parmigiana alle melanzane ( parmigiana de vinete),  momentul cel mai așteptat al prânzului. O face, de peste 50 de ani, aceeași mătușă, Gianna, care are 87 de ani. Zia Gianna e reperul nostru în materie de gastronomie, e un fel de gurù în ale bucătăriei. Când e plecată în America,  nimeni nu are curajul să facă parmigiana, pentru că orice asemănare cu originalul e absolut întâmplătoare!

Parmigiana de vinete e o rețetă ale cărei origini nu se cunosc cu precizie. Unii susțin că e siciliană, alții că e napoletană, iar alții că s-a născut la Parma.  Un lucru e sigur, că a apărut pentru prima oară,  într-o carte de bucate,  în 1837, la Napoli. În ceea ce privește denumirea, nu se numește parmigiana pentru că are printre ingrediente parmigiano (parmezan), și nici pentru că se referă la locuitorii orașului Parma (parmigiani). Numele provine de la parmiciana, un tip de jaluzea, alcătuită din fâșii de lemn suprapuse, întocmai cum se suprapun straturile de vinete,  mozzarella (sau provola, un fel de mozzarella afumată) și sos de roșii. Veți găsi pe internet multe rețete de parmigiana cu vinete, eu o să v-o dau pe cea originală, ca la mama acasă, pardon, ca acasă la zia Gianna, cu toate secretele dezvăluite de un adevărat expert.

Ingrediente pentru 4 persoane:

• 2 vinete mari
• 4/5 roșii bine coapte
• 200 gr di mozzarella (pe care e indicat să o lăsați în frigider o zi să se usuce, altfel lasă prea mult zăr)
• 80 gr de parmezan ras
• ½ ceapă albă mică
• 30 gr de făină
• 4 ouă
• frunze de busuioc proaspăt
• un cățel de usturoi
• ulei de arahide (în care se prăjesc vinetele) și ulei de măsline (pentru sosul de roșii)
• sare și piper

Se curăță vinetele ( da, vinetele se curăță, chiar dacă în multe rețete se folosesc cu coajă) și se taie felii, nu mai groase de 5 mm.  Se așază în straturi,  într-o strecurătoare, fiecare strat presărat cu sare (scopul este de a reduce gustul amărui al vinetelor) și se lasă să se scurgă o oră, cu ceva greu deasupra care să le preseze. Apoi se spală (altfel sunt prea sărate) și se storc ușor, apoi se aranjează pe un prosop.

Între timp se pregăteste sosul de roșii.  Se amestecă roșiile, tăiate cubulețe, usturoiul și o cană de ulei de măsline într-un blender. Se adaugă sare și piper și se pun pe foc, în jur de 15-20 de minute,  până cand sosul fierbe și incepe să scadă.

Feliile de vinete se prăjesc ușor în ulei de arahide (sau ulei de floarea soarelui), se așază pe un platou cu șervețele care absorb uleiul. Se trec apoi prin făină și ou și se prăjesc di nou. Mulți preferă să le prăjească direct în ou, dar zia Gianna avertizează că stratul de ou se va desprinde de vinete, dacă nu sunt prăjite înainte în ulei. Cei care evită o prăjeală dublă, din cauza caloriilor excesive, trebuie să știe, însă,  că rețeta originală presupune ca feliile de vinete să se prăjească de două ori. Pe măsură ce se prăjesc, se așază din nou pe un platou cu hârtie de bucătărie, tot ca să absoarbă uleiul.

Se încălzește cuptorul la 180-200 de grade. Într-o tavă de yena dreptunghiulară, se pune sosul de roșii, apoi un strat de vinete, mozzarella tăiată bucățele (sau provola), parmezanul ras și frunzele de busoic. Se continuă cu straturile, ultimul fiind cel cu mozzarella și parmezan. Se pune tava în cuptor și se coace în jur de o jumătate de oră, până când parmigiana se rumenește bine și se formează o crustă.  Se așază frunze busuoic proaspete și se servește caldă, ca aperitiv, felul întâi, felul doi…cum vă e pe plac! E deliciosă și dacă o mâncați rece, a doua zi, desi mă îndoiesc că va mai rămâne ceva pentru a doua zi.

Oamenii au avut dintotdeauna nevoie de eroi și de povești de dragoste, menite să dureze de-a lungul secolelor.

“A fost odată ca niciodată o domnița, îndragostită  nebunește de un tânăr frumos ca soarele. Iubirea lor curată era umbrită de îndărătnicia parinților bogați ai fetei…”.

Așa ar putea începe povestea Luciei, protectoarea napoletană a tuturor celor ce suferă din dragoste. Am descoperit acest personaj aproape din întamplare, intrând în Biserica Santa Maria delle Anime del Purgatorio, care se află pe una dintre straduțele strâmte și gălăgioase din centrul istoric al orașului Napoli.

Pe trotuarul de la intrare se află cranii din bronz, pe care le ating grabit mulți dintre cei ce trec pe acolo. Mărturisesc că mi s-a părut destul de intrigant acest ritual, cu atât mai mult cu cât, privită din exterior, biserica aceasta pare clasicul locaș de cult catolic.

Odata ce i-am trecut pragul, am descoperit o lume paradoxală,  caracterizată de macabru, mister și speranță. Simbolul craniilor e prezent peste tot. O explicație a existenței acestora am găsit-o doar după ce am coborât în subsolurile umede și reci. Și aici era plin de cranii. Adevărate, de această dată.

La loc de cinste, într-un altar plin de flori, se află doua cranii, iar unul dintre acestea are o coroniță și un voal de mireasa. Se spune că este al Luciei, protagonista unei tragedii ce amintește de cea a nefericiților îndrăgostiți Romeo și Julieta.

Ar fi de spus că Lucia este un personaj creat de fantezia oamenilor din popor, ce au îmbinat istoria și legenda. Istoria povestește despre o tânără de spiță nobilă, care a murit la mijlocul secolului al XIX-lea. Înca nu împlinise 18 ani. Aici intervine legenda, potrivit căreia această tânără ar fi fost îndrăgostită de un băiat sărac lipit pământului,  cu care dorea să se mărite.

Ca în orice tragedie care se respectă, parinții fetei nu erau de acord cu această căsătorie, considerată o mezalianță. Tinerii erau deciși să lupte pentru iubirea lor. În ziua nunții, cu câteva clipe înainte de a intra in biserică, Lucia moare în mod misterios. Imediat după dispariția prea iubitei și tânărul, îndurerat, se prăpădește.

Și uite așa, Lucia devine simbolul tuturor celor care pătimesc din amor. Ca să nu rămână doar o legendă, napoletanii i-au dedicat ei și iubitului un altar, în care sunt așezate cranii, despre care se spune că ar fi chiar ale celor doi protagoniști. Nu e o întâmplare, că la acest altar sunt mereu flori proaspete și bilețele de dragoste scrise de băieți și fete, care astfel speră să rezolve chestiunile amoroase.

Mie, profanei, mi se pare destul de macabru. Pentru napoletani are însă un sens. Totul pleacă de la un vechi ritual din secolul al XVI-lea, când credincioșii catolici “adoptau” craniile defuncților,  despre care nu știau nimic și pentru ale caror spirite se rugau. In anul 1969, Biserica Catolică a interzis cultul adoptării craniilor, întrucât era considerat superstițios. Cu toate acestea, sunt încâ mulți cei care nu se supun și continuă să aducă ofrande și să își pună speranțe într-un cap de mort.

Trăiesc cu vulcanul la fereastră. Minunat, ar zice unii. Intrigant și complicat, spun eu. Știam puține despre Vezuviu înainte de a ajunge aici. Erau informații vagi, cele mai multe legate de ruinele de la Pompei. Mărturisesc că, odată ajunsă în golful orașului Napoli, am privit muntele buclucaș cu încântare și emoție, întrucât decorul era și este cel puțin feeric: de-o parte vulcanul, de cealaltă marea cu insulele Capri și Ischia. Ce mai, ca-n filme!

Treptat, am aflat că namila aceasta sforăitoare e activa și că ar putea sa erupă mâine, peste o lună, peste un an sau peste douăzeci. Practic, oricând. Săptămânalul „Forbes“ a actualizat lista „zonelor calde“ ale planetei, cele care în următorii o sută de ani riscă să dispară.  Napoli, dar şi celelalte orăşele ce înconjoară Vezuviul, ar cădea definitiv victime furiei ucigaşe a lavei incandescente.

E cât de cât liniștitor să știu că este unul dintre cei mai monitorizați vulcani din lume,  inclusiv de un satelit ultra sofisticat. Există, cel puțin pe hârtie, planuri de evacuare a populației, adică vreo patru milioane de locuitori. Mulți pun sub semnul îndoielii eficacitatea planurilor în cauză, tocmai din pricina numărului mare de persoane ce ar trebui salvate.

Dacă e să mă gândesc serios, nu mult, ci doar așa, vreo câteva secunde, mă cam ia cu fiori. Cum tot nu am posibilitatea să fac mare lucru, îmi ramane doar sa iau exemplu de la napoletani, care trăiesc sub semnul fatalismului şi sub oblăduirea lui San Gennaro, sfântul protector al oraşului,  care, de trei ori pe an, face miracole consolatorii prin lichefierea sângelui sacru.

Fără doar și poate, Vezuviul și ruinele sale sunt obiective turistice care se vând bine.  Curioși de pe toate continentele vin să vadă ce măcel a făcut vulcanul la Pompei și la Ercolano în anul 79 după Hristos. Și, dacă au ceva nelămuriri, mai trec și pe la muzeul arheologic virtual, MAV (www.museomav.it), care a fost inaugurat de câțiva ani la Ercolano. Cine e dornic de drumeție, urcă și pe Vezuviu, așa își poate face o imagine cât mai precisă despre ceea ce a fost, este și, eventual, va mai fi.

Doar la Pompei ajung anual peste două milioane de persoane, ceea ce face ca ruinele de aici să fie pe locul doi în preferințele turiștilor ce vizitează vestigiile arheologice din Italia (pe primul loc se află Coloseumul). Atât Pompei, cât și Ercolano fac parte din patrimoniul mondial al UNESCO.

Ca să-mi exorcizez frica, le-am vizitat și eu: mai întâi ruinele de la Pompei, apoi cele de la Ercolano și, în fine, muzeul. A fost interesant și înspăimântător să descopăr cum trăiau romanii acum două mii de ani, înainte ca lava și cenușa vulcanului să le curme viața. Dupa ce am bântuit printre ruine, în lumea reală, am intrat și în cea virtuală, de la muzeu. Acesta din urmă nu este edificiul clasic în care sunt expuse monede sau vase din lut. Nici pe departe! Este o structură care ocupă cinci mii  de metri pătrați.

Traseul virtual are 70 de instalații multimediale, coordonate cu ajutorul unui software original. Pentru amenajarea sălilor, au fost necesari trei ani și s-au cheltuit peste 10 milioane de euro. Vizitatorul evadează în trecut doar cu ajutorul simțurilor: olfactiv, tactil, auditiv și, bineinteles, cel al văzului. Aici bijuteriile din aur sunt holograme și se aude ploaia care cade pe acoperișul caselor. In termele romane, se simte parfumul uleilor cu care se desfătau romanii și se pot șterge cu dosul palmei oglinzile aburite.

La MAV am și primit lovitura de grație. Am inteles că faza cu exorcizarea nu funcționează, după ce am trecut printr-o perdea de fum ( fog screen). Drăcoșenia asta redă norul toxic incandescent, care i-a carbonizat pe locuitorii din Ercolano ce, speriați, încercau să fugă cu navele pe mare. În acest punct al itinerariului, am înlemnit și cred că aveam o privire la limita dintre disperare și incredulitate. Singurul care se distra era ghidul. Credea că mă îmbărbătează spunându-mi  vorbe dulci de genul: “e impresionat, așa-i?” , “nu vă faceți probleme, toți turiștii se blochează când ajung aici” . Asta da,  consolare! Nu sunt singura care ar fugi cât vede cu ochii.

Ce să mai zic, e evident că Vezuviul mi-e destul de antipatic. Îmi devine cât de cât simpatic doar iarna și doar atunci când vremelnic se acoperă cu un voal de zăpadă. De altfel, aceastea sunt si puținele momente în care l-am fotografiat. Nu de dragul lui, ci al zăpezii care îmi amintește de iernile albe de acasă.