Am fost, în sfârșit, în Germania! Mi-au trebuit 25 de ani, timp în care am văzut mare parte din Europa și am evitat, cu bună știință, Germania. Dacă m-ați întreba de ce am făcut-o,  nu știu dacă aș găsi vreun motiv care să pară cât de cât convingător. În schimb aș fi avut multe motive care să mă facă să îndrăgesc Germania sau,  cel puțin,  să-mi trezească interesul, chiar și numai din punct de vedere turistic.

Vin din Transilvania, dintr-un oraș săsesc, Bistrița, unde a doua limbă “oficială” era germana, pe care am studiat-o și eu timp de opt ani.  Nu o vorbesc, însă, pentru că dragostea mea pentru limba lui Goethe a fost intermediată, în mod nefericit, de profesori neinspirați. Bunicii mei au trăit zece ani în Banat, după ce s-au refugiat,  în 1944,  din Bucovina, într-un sat numit Nițchidorf,  locuit de șvabi, iar mama mea, care avea mai puțin de un an,  a spus primele cuvinte, când a început să vorbească, nu în română, ci în nemțește. Când s-au mutat în Ardeal, bunicul meu vorbea perfect germana, citea în germană și a fost botezat de săteni Șvabul. A fost primul meu “profesor” de germană, cu el am învățat prima strofă din poezia lui Heine,  “Die Lorelei”, pe care nu am uitat-o.

La câțiva ani după revoluție,  îmi amintesc că a existat un moment în care, în grupul meu de amici,  erau mai mulți cei care plecaseră în Germania decât cei care rămăseserăm în țară.  M-am simțit brusc orfană de prieteni și, mai ales, de prietene, și asta după ce Edith și Oana,  prietenele mele de suflet, s-au stabilit în Germania. În toți anii care au urmat ne întâlneam, în fiecare vară,  în România, și, când ne despărțeam, le promiteam că,  data viitoare,  o să ne vedem la o bere pe vreo terasă din Berlin, Munchen sau Freiburg. Între timp, am continuat să ocolesc Germania, alegând alte destinații pentru vacanțe, după criterii eclectice, dar întotdeauna romantice: un fluviu, o mare, un castel pe o colină,  un muzeu, un scriitor iubit a cărui aură vroiam să o simt în spațiul său,  un poet pe care l-am citit în original și pe care vroiam să-l descifrez la el acasă, muzica vreunui cântăreț sau grup care m-au făcut să îndrăgesc un loc etc. Recunosc că unul dintre criterii, chiar dacă pragmatic,  mi-a condiționat alegerile aproape întotdeauna.  E vorba despre limba vorbită în acel loc, care trebuia să fie cât de cât descifrabilă,  element pe care îl consider indispensabil într-o experiență de viață atât de complexă cum e o călătorie.  Fără o înțelegere la nivel lingvistic nu se poate produce acea întâlnire magică între sufletul nostru și sufletul unui loc.

În cele din urmă,  poate că distanța dintre mine și Germania a fost cauzată tocmai de bariera lingivistică, pe care am încercat să o depășesc,  anul ăsta, cu câteva luni de germană intensivă on line. Nu am depășit nivelul de începători, dar am reușit să depășesc faza de “indiferență cu premeditare” față de această țară.

Am ales Berlinul pentru că, în ultima vreme, în jurul meu erau tot mai mulți ( atât în Italia cât și în România), cei care plecau sau se întorceau de la Berlin,  sau cei care au decis să se mute aici. Pe măsură ce citeam tot mai multe despre Berlin, simțeam că e momentul să văd orașul care are mai multe poduri decât Veneția,  e de opt ori mai mare decât Parisul, are de trei ori mai multe muzee și dublul turiștilor pe care îi are Roma,  are de trei ori mai multe universități și de două ori mai multe teatre decât Londra, are cel mai mare procent de emigranți din întreaga Europă și cele mai numeroase grupuri etnice.

Știam multe despre Berlin când am ajuns aici și mă așteptam la orice: să îmi placă la nebunie, să mă dezamăgească, să mă exaspereze cu dimensiunile lui enorme, dar eram sigură că nu mă va lăsa indiferentă. Nu a fost dragoste la prime vedere. Primul impact a fost puternic și dominat de stări contradictorii. Berlinul nu are un centru, “inima topografică” a orașului e risipită în cele patru puncte cardinale, e un oraș imens, dispersiv, în care  e ușor să te pierzi, dar farmecul lui stă tocmai în faptul că e suprinzător, e suficient să te rătăcești preț de câțiva metri, să te întorci la un colț de stradă și să descoperi un alt cartier, altfel decât tot ceea ce ai văzut până atunci. Berlinul nu e un oraș, e o lume, iar o simplă plimbare poate să devină un înconjur al lumii: simți atmosfera pariziană, cu ai săi Bateaux Mouches, pe malurile fluviului Spree, atmosfera elegantă vieneză, în cartierul Nikolaiviertel; cele 1700 de poduri te poartă,  cu imaginația,  prin Veneția, Praga sau Roma,  zona modernă, futuristică și avangardistă din zona Potsdamer Platz te face să te gândești la New York, iar artiștii de stradă din Alexander Platz te duc cu gândul la Picadilly Circus din Londra. Berlinul îți oferă și un alt fel de călătorie în jurul lumii, de data aceasta gastronomică, un adevărat paradis al simțurilor, cu parfumurile picante , aromele intense și condimentate ale restaurantelor etnice răspândite în tot orașul.

E un oraș cu o mie de fețe, pentru toate gusturile, în continuă mișcare și schimbare, de care nu te saturi pentru că nu ajungi să-l cunoști în întregime. Nu e un loc care a rămas victimă propriei istorii, chiar dacă o bună parte din oraș a fost distrusă,  în timpul celui de-al doilea război mondial. Pe ruinele trecutului s-a născut spiritul orașului nou, în jurul unui concept esențial, acela al memoriei colective, tăcute, discrete, nicidecum populiste. Monumentul dedicat Victimelor Holocaustului e o mărturie a felului în care Berlinul și-a asumat propria istorie :  în timp ce te plimbi prin orașul aglomerat, dinamic, viu, te trezești,  dintr-odată,  în fața a 2711 lespezi din piatră gri,  de diverse mărimi, dispuse asimetric, cu tot mai puțin spațiu și lumină între ele,  în așa fel încât să dea senzația de sufocare, de neliniște, de teamă, lespezi fără nume și fără cuvinte care să le justifice prezența. E un semn tacit și tulburător că trecutul nu a fost uitat, sau aruncat în molozul șantierelor de către excavatoarele grăbite să radă la pământ urmele bombardamentelor.

În ceea ce privește istoria mai recentă, aceea a Berlinului divizat, a celor două Germanii și a celor 28 de ani de existență a Zidului blestemat, memoria colectivă a găsit forme de exprimare din cele mai diverse, de la crearea celei mai lungi galerii de artă în aer liber, East Side Gallery,  la tarabele care vând diverse obiecte simbolice ale Germaniei comuniste și bucăți din vechiul zid ( a căror autenticitate e îndoielnică), sau la chioșcurile care vând vederi din Berlin, cu o piatră încorporată, lipită pe imagine, o imitație a pietrelor din vechiul zid. Am evitat vizitele tematice din fostul Berlin de Est,  pentru că am trăit 21 de ani în România comunistă și prefer să păstrez intactă, în memoria personală, amintirea dramelor care s-au consumat de o parte și de alta a zidului, ajunse și la urechile noastre, în anii ’80, în ciuda cenzurii. În Bistrița rămăseseră încă mulți sași, ai căror prieteni sau rude, plecate în Germania, simțeau pe propria piele consecințele dureroase ale unei decizii istorice iraționale.

Așa cum am mai spus, Berlinul nu e un oraș, e o lume, iar o incursiune prin istoria acestui oraș echivalează cu o lecție de istorie universală, complicată, tulburătoare, pe alocuri revoltătoare, dar vie. Ceea ce surprinde cel mai mult e tocmai echilibrul între trecut și prezent, între vechi și modern, într-un amalgam fascinant de culturi, de stiluri, de etnii, de suflete, de idei, în continuă mișcare, transformare, reînnoire.

În Berlin nu ai cum să te plictisești pentru că e un oraș inepuizabil, plin de surprize…de tot felul, cum ar fi, spre exemplu, să citești pe o fotografie, scris cu pixul și cu greșeli de ortografie, frați preteuș și znagov, pe una dintre zecile de fotografii artistice ale unei  expozitii în aer liber, în zona Domului…

În ultimul timp, când merg acasă, constat că sunt tot mai puțini cei pe care îi aud că vor să plece să lucreze în Italia și tot mai mulți cei care îmi povestesc despre concediile pe care le-au făcut sau le vor face în Italia. Visul italian, care a atras în peninsulă, în ultimii 10 ani, peste 1 milion de români, a fost redimensionat și înlocuit, treptat, cu ceea ce aș putea numi “visul unor nopți de vară” la Roma, Milano, Veneția sau Florența.

Italia nu este destinația preferată a românilor pentru concedii, însă Roma rămâne orașul italian cel mai vizitat de către români, dar și de zecile de milioane de turiști străini care vin în fiecare an în Italia. Cred că explicațiile sunt de prisos și risc să cad în capcana locurilor comune și a stereotipurilor. E mult prea simplu să reduc farmecul Romei la istoria sa, la capodoperele de artă pe care le găzduiește sau la capodoperele mai recente, de natură enogastronomică, apreciate în egală măsură, la frenezia sa romantică, la dinamismul cu care încearcă să țină pasul cu vremurile. O adevărată provocare pentru un oraș odinioară caput mundi,  dar care riscă să rămână încremenit în timp, sub povara propriei istorii.

Orice aș spune despre Roma ar părea banal, previzibil, și nici măcar un mare regizor ca Woody Allen nu a reușit, în filmul său To Rome with love, să nu apeleze la clișee,  care i-au enervat pe criticii italieni de film, deloc generoși cu regizorul american.  Cum de altfel s-a întâmplat și cu un alt film amercian, Mănâncă, roagă-te, iubește, cu Julia Roberts,   în care Italia e descrisă epuizând tot repertoriul de stereotipuri: istorie, artă, mâncare bună, clima generoasă, simțul prieteniei, ospitalitate, arta de a trăi în spiritul lui carpe diem, bucurându-te de plăcerile simple etc.  Cu siguranță poate părea o abordare superficială, însă tocmai aceste locuri comune sunt cele care atrag în fiecare an turiștii din întreaga lume.

Ca în fiecare vară, operatorii turistici italieni au realizat și în acest an, un fel de “portret robot” al turistului străin. Care sunt locurile preferate, ce tip de turism practică, cum se modifică gusturile și ce locuri noi descoperă străinii care aleg Italia pentru a-și petrece vacanța?

Roma, Milano, Veneția și Florența sunt orașele cele mai vizitate, iar nemții sunt turiștii cei mai îndrăgostiți de Italia, cu peste 12 milioane în fiecare an. Aleg marea, dar și vacanțele active în mijlocul naturii. Tocmai pentru că se întorc în fiecare an, nemții fac parte din imaginarul colectiv al italienilor ,  mai ales atunci când e vorba de vacanțele de vară.

De mulți ani, merg și eu în același loc la mare, așa încât pot spune că nemții sunt o prezență discretă și sobră pe plajele din sud, începând din iunie. Dacă se întâmplă ca apa mării să fie rece și vei vedea pe cineva că înoată temerar în mare, vei auzi imediat aceeași explicație: “numai un neamț poate intra în apa asta așa de rece!”. Ascultându-mi prietenii depănând amintiri din vacanțele de odinioară, am putut înțelege că mulți italieni și multe italience au învățat germana de dragul vreunui neamț sau vreunei nemțoaice cunoscuți într-o vară romantică.

Cancelarul Germaniei, Angela Merkel,  vine de ani buni tot în sud,  lângă Napoli, pe insula Ischia, unde e considerată de-a casei, și unde preferă să rămână departe de privirile curioase ale paparazzilor.

Nu toți cancelierii Germaniei au putut alege întotdeauna să-și petreacă vacanțele în Italia, unde să se simtă ca acasă. În vara lui 2003, a existat o criză diplomatică între Germania și Italia,  care a avut consecințe în bilanțul agențiilor de turism și, ceea ce e mai grav, în amintirile de vacanță, mult mai sărace ale multor italieni.

Totul a început de la niște glume neinspirate ale premierului de atunci, Silvio Berlusconi, glume care, de altfel, au făcut înconjurul lumii, referitoare la președintele Comisiei Europene, Martin Schulz, pe care îl comparase cu un “kapò nazist”. A urmat un adevărat război diplomatic, pe care Berlusconi, tot neinspirat și nediplomatic, s-a gândit să-l dezamorseze declarând că nu înțelege revolta nemților, “atât timp cât aceștia nici măcar nu cred în existența lagărelor de concentrare”. Cancelarul de atunci, Gerhardt Schroeder, și-a anulat imediat vacanța în Italia, în semn de protest, și, o dată cu el,  zeci de mii de nemți care intenționau să-și petreacă vacanța aici. Din fericire totul a durat doar o vară.

Revenind la turiștii străini și la motivele pentru care aleg Italia, englezii și francezii preferă refugiile romantice, nu plajele aglomerate și,  adesea,  pestrițe. Se retrag în Toscana, Umbria, Puglia, în mijlocul naturii încântătoare, sau la Sorrento, Amalfi și Positano, unde peisajul e de o frumusețe greu de imaginat și imposibil de uitat.

Americanii aadoră orașele de artă, Roma, Florența, Veneția, la fel ca și spanioli. Japonezii și rușii apreciază mult moda, stilul made in Italy și tocmai de aceea îi puteți întâlni la Milano și în toate outlet-urile din Italia. Chinezii au descoperit recent farmecul locurilor mai puțin previzibile, cum ar fi Napoli, Lago di Como sau Cinque Terre, chiar dacă nu renunță la shooping, în Roma sau Milano.

Rușii sunt ultimii intrați în clasamente,  însă, în scurt timp, au devenit o forță luată tot mai mult în considerare de către operatorii turistici. Numărul rușilor a crescut atât de mult, încât,  în unele stațiuni de la mare, a doua limbă vorbită, după italiană, e rusa. Rușii sunt peste tot la mare: Riccione și Rimini sunt printre locurile lor preferate, dar au invadat și plajele din sud, din Capri, Amalfi și Sorrento ( am simțit asta pe propria piele. mai ales că nu sunt întotdeauna o prezență discretă, cum sunt nemții).  Nu întâmplător, la începutul verii, a fost publicat și distribuit, pe plajele din Versilia,  un manual bilingv, în italiană și rusă, care conține regulile de bonton pe care turiștii ruși sunt invitați să le respecte.

Marea revelație pentru turiștii străini este regiunea Puglia, acolo unde se află tocul cizmei, pe harta Italiei. De cînd Jessica Biel și-a organizat aici nunta cu Justin Timberlake și a cheltuit 5 milioane de euro, agențiile englezești de extra-lux au propus Puglia ca un loc ideal pentru o nuntă de vis. Arabii și indienii au recepționat imediat mesajul și organizează aici nunți demne de “o mie și una de nopți”. Puglia e și unul dintre locurile preferate ale francezilor, buni cunoscători al lui savoir vivre, amatori de natură necontaminată, bucătărie tradițională și vinuri bune. Acestea sunt și motivele pentru care Gerard Depardieu își petrece bună parte din an în Puglia, la Lecce, oraș numit de către italieni, “Florența sudului”.

În timp ce scriu, îl aud pe băiatul meu repetând cu sârg niște fraze în germană, pe care le-a învățat de la Karl, prietenul lui de jocuri pe plajă, care, întâmplător, sau poate nu, e fiul unei nemțoaice pentru care am aflat că mulți au învățat germana cu vreo 30 de ani în urmă…