C’era una volta un luogo in cui si andava alla ricerca dell’elisir della giovinezza. Non parlo dell’Etiopia, dove, per gli antichi greci, si sarebbe trovata la fonte della lunga vita, né delle terre oscure dell’Abkhazia, il posto in cui,  ai tempi di Alessandro Magno,  pare fosse stata scoperta l’Acqua della vita, né del Santo Graal, ricercato da Re Artù e dai suoi Cavalieri perché considerato donatore di vita eterna e guaritore di ferite.

Parlo piuttosto di tempi molto più moderni quando, abbandonato il miraggio di un luogo mitico che nascondesse elisir o fonti miracolose, si è cercato di capire se fosse possibile combattere l’invecchiamento per via farmacologica.

Dal 1950 cominciò un singolare pellegrinaggio verso un piccolo paese comunista di cui si sapeva poco o niente ma che diventò, in breve tempo, una delle mete più ricercate tra coloro che sognavano di fermare il tempo. Parlo di Bucarest, in Romania, dove nel 1952, fu fondato il primo Istituto di Geriatria del mondo, dalla professoressa Ana Aslan, con l’intento di dimostrare che la vecchiaia poteva essere curata, come qualsiasi altra malattia.

Fu lei ad introdurre il concetto di profilassi della vecchiaia, spiegato poi al mondo intero: La domanda che dobbiamo fare non è più “quanto viviamo”, ma “come viviamo”. Il prolungamento della vita in sé non significa nulla, anche se è auspicabile. Dobbiamo prolungare non solo la vita, ma anche la vitalità e l’attività. C’è un principio in base al quale dobbiamo aggiungere non anni alla vita, bensì vita agli anni. Dovete capire che l’invecchiamento non si può combattere solo con delle pillole o delle iniezioni. E’ una battaglia che va iniziata fin dalla nascita. Ideale sarebbe vivere come degli immortali, ma nel contempo lavorare come se ci fosse l’ultimo giorno della nostra vita.

Molti personaggi famosi sono stati affascinati dall’idea, così innovativa all’epoca, di prevenire l’invecchiamento  e sono diventati i pazienti di lusso dell’Istituto Internazionale di Geriatria di Bucarest: Salvador Dalì, Charlie Chaplin, Kirk Douglas, Pablo Neruda, Aristotele Onassis, Jacqueline Kennedy, Indira Gandhi, Marlene Dietrich, Charles de Gaulle, Lilian Gish, il generale Tito, per citare solo alcuni  nomi illustri tra altri milioni di pazienti di tutto il mondo si sono sottoposti alle cure della dottoressa Aslan.

Tutto ebbe inizio nel 1949, quando Ana Aslan cominciò a sperimentare gli effetti della procaina, un noto anestetico locale, sul reumatismo, nel caso di un giovane malato di artrosi. Dopo due anni, Ana Aslan avviò un esperimento di lunga durata sugli animali, associato a uno studio clinico su 25 pazienti anziani, basato sulla procaina iniettabile. Tra gli esempi più eclatanti a sostegno dell’efficacia del trattamento c’è quello di un paziente di 110 anni che, dopo quattro anni di cure, riuscì ad arrestare il tremolio di mani e testa riuscendo a camminare nuovamente da solo. La depressione era sostituita da uno stato psichico buono e il pigmento dei capelli bianchi era in rifacimento.

L’esperimento si dimostrò un successo diminuendo i dolori, aumentando la mobilità e procurando degli effetti inaspettati che migliorarono, oltre allo stato fisico dei pazienti, anche quello mentale.

Ana Aslan era un ricercatore scientifico troppo esperto per ignorare tali fenomeni e immediatamente avviò un programma di controllo per studiare gli “effetti collaterali” della procaina non solo sulle arterie, ma anche sui tessuti cellulari e sul cervello e verificarne dosi ed associazioni possibili. Scoprii che c’era una azione specifica per le malattie circolatorie e articolari e un effetto di attivazione cerebrale che influenzava positivamente l’intero organismo.

Creò un farmaco chiamato Gerovital, GH 3, che presentò, per la prima volta, nel 1957, a Verona, durante il Congresso Mondiale di Geriatria. Fu l’inizio di un’epoca. Gli effetti miracolosi della procaina vennero conosciuti in tutto i mondo e la leggenda di Bucarest, fonte di giovinezza, ebbe inizio. L’interesse per la cura miracolosa fu talmente grande che lo stato rumeno decise di allargare la struttura dell’Istituto di Geriatria per poter ospitare le milioni di persone che correvano in Romania con la speranza di rallentare il tempo e i suoi segni.

In un’intervista, la professoressa Aslan ha spiegato la sua passione per la geriatria e la sua decisione di cambiare carriera, a 50 anni, di rinunciare alla cardiologia e dedicarsi alla “prevenzione” della vecchiaia.

Mi hanno sempre impressionato gli anziani, forse perché mio padre era di 20 anni più grande di mia madre, e io ero l’ultima figlia. Quando sono diventata medico e lavoravo nella chirurgia, mi ha impressionato quanto detto da un professore ad un anziano: “Io ho fatto il possibile. Che ti aiuti Dio.” Sono contraria all’idea che l’uomo si debba abituare alla malattia e alla morte. Ma se non credessi che la morte fosse un’ingiustizia, dovrei anche credere che la vita sia un’ingiustizia. Ma la vita è una realtà. Voi conoscete la vecchiaia in degrado, io so però che è possibile una vecchiaia bella, senza degrado fisico. 

La sua battaglia contro l’invecchiamento, a cui ha dedicato più di quarant’anni, è stata ardua, fin dall’inizio. Ha dovuto combattere con i pregiudizi, in un’epoca in cui si credeva che la donna non potesse essere pari all’uomo,  con l’inerzia, con lo spirito conservatore, con la burocrazia di un paese comunista, che ha ceduto il passo alla scienza solo dopo aver capito che, grazie alla terapia Gerovital, poteva incassare annualmente, più di 15 milioni di lei (cifra più che consistente anche rapportata a oggi)!  Ana Aslan ha dovuto affrontare anche le perplessità del mondo medico internazionale, diviso sull’efficacia del preparato GH3.  Una parte della comunità scientifica ha avanzato dei dubbi e ha “accusato” il preparato della Aslan di avere solo un effetto placebo, suggestivo. Altri ricercatori e molti medici testimoniano invece l’efficacia del preparato: una capacità, almeno temporanea, di rivitalizzare l’organismo e migliorare notevolmente alcune funzioni. Il gerontologo italiano Argiuna Mazzotti, che aveva seguito un corso  per l’ utilizzazione del Gerovital, sosteneva che i risultati sul piano del miglioramento delle condizioni soggettive, del comportamento e dell’umore erano più che ottimi.

Fino a che è stata in vita, la stessa Aslan era essa stessa una efficace “propagandista” delle virtù del suo Gerovital: a novant’anni era vivace, giovanile, energica. In un’intervista confessava che non avrebbe potuto lavorare tanto, viaggiare in tutto il mondo, tenere conferenze, rispondere a tante domande e visitare centinaia di migliaia di malati, se non si fosse sottoposta per 22 anni al trattamento Gerovital e Aslavital, il nuovo prodotto creato nel 1980.

Durante la sua attività medica e scientifica le sono stati conferiti l’Ordine al Merito della Repubblica Italiana,  il titolo di Cavaliere dell’Ordine Palmes Académiques, in Francia,  la Laurea Honoris Causa e il titolo di dottore emerito dell’Università di Bragança Paulista del Brasile, il titolo di membro dell’Accademia delle Scienze di New York.

Gerovital è un prodotto geriatrico che ha ottenuto il brevetto in 30 paesi ed è diventato uno dei brand rumeni più conosciuti nel mondo.

Nel 1967, fu realizzato il primo prodotto di bellezza anti-invecchiamento, Gerovital H3, in una fabbrica di cosmetici di Cluj Napoca, in Transilvania,  alla quale la professoressa Aslan aveva affidato la sua ricetta e che oggi ha l’esclusiva sui prodotti Gerovital.

Ana Aslan è morta nel 1988, a 91 ani, dopo una lunga vita dedicata alla ricerca. Non si è mai sposata e non ha avuto figli. Gli ultimi anni di vita li ha trascorsi in un appartamento allestito all’interno dell’Istituto di Geriatria,  che oggi porta il suo nome, convinta fino alla fine che gli esseri umani possano vivere fino a 120-130 anni e cercando di migliorare il suo segreto di eterna giovinezza.

Stranamente non ho amici che sono andati in vacanza in Romania.  Non so se non sono stata io abbastanza convincente o semplicemente se sono loro troppo scettici verso quella parte d’Europa, così vicina dal punto di vista geografico, linguistico e culturale e nello stesso tempo ancora così lontana e sconosciuta o sarebbe meglio dire forse mal-conosciuta.  Un paese che si trova a meno di due ore di distanza di volo, ma che, nell’immaginario collettivo, resta lontana quanto un paese esotico, tropicale, mentalmente “irraggiungibile”, vittima spesso di giudizi affrettati che nel tempo di sono trasformati in pregiudizi.

La Romania non è tra le mete turistiche preferite in Europa, ma anche se non può vantare un grande numero di turisti stranieri (l’anno scorso, hanno scelto questa meta meno di 2 milioni), l’ente nazionale per il turismo è ottimista:  nel 2014, il numero dei visitatori è cresciuto dell’11%.  L’Italia è nella classifica preceduta dalla Germania e la Francia, e seguita dall’Ungheria, l’Inghilterra, il Canada e gli Stati Uniti.

La Romania è un po’ il paese dei paradossi:  è una terra latina in un’isola di slavi e ugrofinnici (ungheresi),  un paese prevalentemente ortodosso, dal nome che conserva tutt’ora la radice di Roma. Si trova  alle “porte dell’Oriente“, in uno dei grandi crocevia storici d’Europa, ma vuole essere considerata occidentale a tutti i costi. La motivazione si trova nella storia dei suoi ultimi cinquant’anni, con un popolo martoriato dal lunghissimo regime comunista dittatoriale, che ha visto l’occidente come il sogno di libertà, vissuto in silenzio, in clandestinità e terrore.

Sebbene la sua superficie non superi i 240.000 km quadri, la Romania ha un territorio che non si fa mancare nulla: monti, mare, delta fluviali, laghi, colline, vallate e ruscelli serpeggianti, grotte, gole, cascate… Qua di solito, nei discorsi seri o semi-seri  tra rumeni,  scatta la rivalità storica con la vicina Ungheria che “non ha mare, montagne e nemmeno il Delta”, ma incassa cinque volte più della Romania per quanto concerne il turismo. Penso che interessi poco sapere di chi sono le colpe di queste carenza turistiche: delle infrastrutture mancanti, del personale specializzato che scarseggia (che ha preferito emigrare e lavorare in altri paesi europei) o dei governi che non hanno adottato facilità economiche e fiscali per le imprese turistiche.

Fortunatamente l’UNESCO ha fatto una valutazione delle bellezze artistiche e naturali della nazione, senza tener conto degli aspetti economici e spesso troppo pragmatici. E di bellezza, l’Unesco se ne intende(!), includendo ben 31 siti rumeni nel suo patrimonio. Ognuno di loro può essere una possibile meta dei vostri prossimi viaggi.

Cominciamo da…Dracula. Eh, si, anche se la Romania non è solo Dracula e castelli tenebrosi, potrebbe essere un avvincente punto di partenza.

La Cittadella Medievale di Sighișoara, in Transilvania, è il luogo dov’è nato il principe Vlad, ma la sua bellezza supera anche il fascino della storia sanguinosa del conte. In realtà, la casa natia, nel 1431, non è l’unico motivo per visitare la città. Il centro medievale di questa cittadina della Regione Sassone, nel cuore del paese, fa parte dei siti di interesse storico-culturale inseriti dall’UNESCO nel Patrimonio dell’Umanità, nel 1999. Arroccata su una collinetta e fortificata da mura del XIV secolo, la cittadella è un vero spettacolo, con la sua atmosfera sognante, gotica, antica e fiabesca.
Ci sono tutti gli ingredienti per un’ambientazione misteriosa: mura di cinta, case antiche con interni preservati, torre gotica medievale (la Torre dell’Orologio), portici e chiese gotiche, strade acciottolate, la lunga scala antica (del 1600),  coperta da legno,  che raggiunge una collina sovrastante dove c’è una chiesa e un cimitero antico.

Se cercate le tracce di Dracula in questa cittadella medievale, troverete però solo la casa dov’è nato, trasformata in un apprezzato ristorante, chiamato ovviamente la Casa Dracula, e la sua statua, dietro la Chiesa del Monastero Domenicano. 

Basta percorrere meno di 30 km per incontrare un’altra meta UNESCO qui in Transilvania: la magnifica Chiesa quattrocentesca di Biertan, sede del vescovo luterano dal 1572 al 1867. Gli esperti Unesco sono stati conquistati dal suo altare in stile viennese e dalla straordinaria porta della sagrestia (dove venivano custoditi i tesori della chiesa),  dotata di una serratura composta da ben 19 meccanismi. Una meraviglia dell’ingegneria premiata all’Esposizione Universale di Parigi del 1900.

Rimaniano in Transilvania, anche se posso sembrare di parte, visto che sono nata anche io lì,  ma la verità è che questa regione è un concentrato di tesori. A circa 40 km da Sighișoara si incontra il villaggio di Viscri, uno dei villaggi sassoni più interessanti della Romania, che ha affascinato anche il principe Carlo d’Inghilterra. Il principe ha comprato qui una casa contadina, che ha ristrutturato mantenendo intatta l’architettura del XII secolo. La gente del posto è abituata ormai a vederlo camminare per i boschi, fermarsi a parlare o salire, insieme ai contadini, sulle carrozze trainate da cavalli. Viscri è uno dei suoi rifugi più intimi e discreti. Su una piccola collina, nascosta a prima vista da un bosco,  si trova la chiesa fortificata che risale al XIII secolo. Durante l’invasione tartara era un luogo sicuro dove gli abitanti si nascondevano.  Le sue mura di cinta sono le più antiche e meglio conservate della Transilvania. Viscri potrebbe entrare nel Guinness dei primati per un particolare interessante: i turisti sono 30 volte più numerosi degli abitanti. 15.000 turisti stranieri all’anno, in un paesino che ha meno di 500 abitanti.

Lasciamo la Transilvania e dopo un viaggio di poche ore, entriamo in Maramureș, una delle ultime regioni d’Europa dove la vita di campagna segue ancora i ritmi del Medioevo. In questa regione settentrionale, confinante con l’Ucraina e l’Ungheria, il tempo sembra essersi fermato a cento anni fa.  I paesaggi rurali sono incontaminati ed affascinanti: c’è il contadino che lavora ancora la terra con le mani e l’aratro trainato da buoi o cavalli,  il falegname che costruisce case e chiese con strumenti arcaici, il treno che va ancora a vapore,  come la Mocănița , che trasporta ancora i boscaioli. I pecorai  praticano ancora la transumanza.  Ci sono ancora le case di legno dove la gente vive, chiese immense costruite in legno con incastri e cunei, senza usare metallo.

Sono state proprio le chiese di legno di Bârsana, Șurdești, Desești, Budești e Ieud,  ad essere incluse, nel 1999, nella lista UNESCO. Le più vecchie risalgono al 1300 e le più alte al mondo si trovano a Săpânța e Bârsana.

Il motivo che portò allo sviluppo di questa tradizione delle chiese in legno fu il divieto imposto dalla corona d’Ungheria (quando la regione apparteneva al Regno d’Ungheria) di costruire edifici sacri ortodossi in pietra in quei territori. Vennero perciò usati come materiali da costruzione il legno di quercia, di abete, di olmo e di faggio. Elementi caratteristici di queste costruzioni sono le strette navate, i tetti coperti di scandole (antiche tegole in legno) e gli interni decorati con dipinti eseguiti sul legno che rappresentano per lo più scene tratte dall’Antico Testamento.

Non possiamo lasciare la regione di Maramureș senza visitare il cimitero più allegro del mondo, in realtà, l’unico. Il Cimitero Allegro di Sapânța è stato incluso nel patrimonio Unesco nel 1999. Una passeggiata tra le lapidi dipinte in colori sgargianti,  tra cui domina l’azzurro intenso, con le loro immagini naif che accompagnano gli epitaffi umoristici, vi aiuterà a capire che vuol dire, letteralmente, ridere in faccia alla morte.

Il Cimitero Allegro è, senza dubbio, una delle ragioni per le quali la zona di Maramureș è stata inclusa dalla National Geographic Traveller tra le prime 20 destinazioni turistiche del mondo da visitare nel 2015. Gli specialisti della celebre pubblicazione americana definiscono il viaggio in Maramureș un „must” per vivere un’esperienza unica in Europa.

Finisce qui la prima parte del nostro viaggio virtuale tra i siti Unesco della Romania, inclusi nel patrimonio dell’umanità. Ma questo paese ha ancora tanti posti sorprendenti che aspettano di essere scoperti.

•  Vedi altri siti Unesco della Romania – LE FORTEZZE DI SARMIZEGETUSA, GLI STONEHENGE D’ORIENTE

Grecia se bucură și Europa tremură, populiștii au motive de sărbătoare, scepticii, de îngrijorare.  Despre victoria istorică a lui Alexis Tsipras și a partidului său,  Syriza,  se va vorbi mult în următoarele zile. Un lucru e cert, liderul grec care sperie Europa e un personaj charismatic, fascinant, un revoluționar atipic, un “erou al zilelor noastre”. La prima vedere, nu pare un revoluționar, mai degrabă, cum spun italienii, un radical chic, cu sacourile elegante Burberry, cu cămășile sale impecabile, obligatoriu fără cravată (a declarat că își va pune cravată în ziua în care va semna actul de anulare a datoriei publice a Greciei, estimată la circa 320 de miliarde de euro). Apropiații spun că are un singur “viciu”, frizeria cea mai chic din Atena, al cărui cient fidel este,  de ceva ani buni. Pare un personaj ieșit dintr-o serie americană de success și, nu întâmplător, primul mesaj pe twitter l-a scris pentru Hugh Laurie, alias Dr House, căruia i-a mulțumit pentru felicitările primite imediat după comunicarea rezultatelor. Analiștii politici îl consideră primul exemplar al unei noi specii de politicieni, un fel de Robin Hood, într-o Europă tot mai săracă și condamnată la austeritate. “Cu o familie solidă, bogată și burgheză în spate e ușor să faci pe revoluționarul”, spun adversarii lui politici. Aceiași care îl acuză,  deja,  că e vândut organizațiilor financiare internaționale.

Nu vreau să vorbesc despre Alexis Tsipras, ci despre un cântec, cel cu care Tsipras și-a încheiat ultimul miting electoral, înainte de alegeri. Același care a răsunat pe străzile Parisului, în timpul maifestațiilor de solidaritate cu ziariștii de la Hebdo, dar și în timpul funeraliilor private ale uneia dintre victime, caricaturistul Tignous. În piața din Hong Kong, opoziția ieșită în stradă, să protesteze împotriva Chinei Comuniste, a  intonat același cântec, la fel ca și la Istanbul, unde zeci de mii de persoane au manifestat împotriva Islamului autoritar al președintelui turc Erdogan, în Ucraina sau în Siria. Cântecul se numește Bella ciao, e un cântec italian, vechi de peste 70 de ani,  care a devenit, în ultima perioadă,  imnul internațional al libertății, al rezistenței împotriva oricărei forme de dicatură, de opresiune, de încălcare a drepturilor fundamentale ale omului. Bella ciao a fost cântat, în ultimele luni, în toate colțurile planetei, a însoțit orice manfestație de protest, a încărcat de speranță și de curaj milioanele de luptători visători care au mai rămas în lume, cu melodia sa mobilizatoare și cu textul liric.

Istoria acestui cântec, cu autor anonim, este legată de mișcarea de rezistență anti-fascistă, a partizanilor italieni, din timpul celui de-al doilea război mondial. Motivul muzical se inspiră dintr-un cântec popular al lucrătorilor de pe plantațiile de orez din bazinul râului Po. Criticii muzicali,  care au studiat originile acestui imn al rezistenței,  au stabilit că Bella ciao s-a născut,  în 1940, în zona Reggio Emilia. Popularitatea ei la nivel internațional a început în vara lui 1947, în timpul primului Festival mondial al tinerilor democrați, care  a avut loc la Praga. De aici, a făcut realmente înconjurul lumii, a fost cântată în diverse variante muzicali,  de la folk la swing, rock e blues, tradusă în zeci de limbi, de la japoneză și rusă, la turcă și yiddish. A fost interpretată până și de către Wody Allen, în 2006, în timpul Festivalui de la Cannes.  Una dintre cele mai cunoscute variante internaționale a fost realizată de Goran Bregovic, cu a sa The Weeding and Funeral Orchestra.

Cum “nimeni nu e profet în țara lui”, cântecul Bella ciao a avut în Italia un destin tumultuos, la fel ca istoria din ultimii 50 de ani a acestei țări,  fiind adesea manipulat, maltratat, interzis și hulit de partidele de drepta, tocmai pentru că se identifică cu stânga comunistă.  Cum Silvio Berlusconi a dominat scena politică italiană din ultimii 20 de ani, iar intoleranța lui la comuniști era recunoscută,  Bella Ciao a fost interzisă în multe momente importante din istoria modernă a Italiei. În 2011, ar fi trebuit să se cânte pe scena Festivalului Sanremo, cu ocazia împlinirii a 150 de ani de la unitatea Italiei. În urma protestelor vehemente din partea clasei politice de dreapta, aflate la putere, imnul partizanilor nu s-a mai cântat pe scena festivalului.

Un cântec care a devenit, în timp,  un imn internațional al rezistenței, fără culoare politică,  nu a reușit să depășească, în Italia, granițele ideologice interne, impuse de partide și guverne. În consecință, rămâne legată indivizibil, în memoria colectivă, de stânga comunistă și este nelipsită la toate megaconcertele organizate în fiecare an, la Roma, de către partidele de stânga, sub numele Festa dell Unità.

În România,  cântecul este puțin cunoscut, probabil și pentru că partizanii români nu l-au putut considera un imn al rezistenței, atât timp cât ei luptau tocmai împotriva ocupației sovietice. Am încercat să găsesc vreo înregistrare a cântecului, de către un grup românesc, dar am dat doar peste o variantă manele,  la care mă așteptam cel mai puțin, cântată dis de dimineață, la o cunoscută televiziune.

Poate o să vă întrebați de ce am decis să scriu, totuși,  despre un cântec, aproape necunoscut la noi și a cărui istorie, probabil, nu-i interesează pe mulți. Recunosc că m-a inspirat tocmai Tsipras,  pentru că m-am emoționat ascultând-ul intonat la Atena, la mitingul său electoral,  de către milioane de greci disperați și, totodată,  plini de speranță. M-a emoționat ascultându-l interpretat de către un actor francez, în timpul funeraliilor private ale uneia dintre victimele de la Hebdo. Nu poți rămâne indiferent atunci când îl auzi răsunând în piețele fierbinți din lume,  acolo unde oamenii ies,  încă,  în stradă să protesteze pentru valori ca libertatea de exprimare, împotriva celor mai cinice și violente forme de opresiune și aleg să intoneze un cântec epic și eroic,  fără vârstă și fără culoare politică: Bella ciao.

În anul 2000,  mă aflam în Danemarca, cu o bursă de studii în jurnalism, oferită de către Fundația daneză pentru Democrație. Pot spune că am fost martora unui moment de cumpănă din istoria acestei țări, perceput de-a dreptul dramatic,  nu doar de către clasa politică,  dar mai ales de către cetățeni. Pentru prima oară,  Danemarca nu mai era cea mai necoruptă țară din lume, pierzând locul fruntaș,  în clasamentul anual realizat de Transparency International. Au urmat demisii, dezbateri, autocritică publică, un fel de mea culpa generalizat. Îmi amintesc că ceea ce m-a surprins cel mai mult a fost reacția cetățenilor de rând, educați după principiul elementar care prevede respectarea legilor de către toți și plata necondiționată a taxelor și impozitelor. Cuvinte ca evaziune fiscală, corupție, mită, șpagă nu existau în limba daneză, pentru că exprimă concepte abstracte, într-o țară cu economie dezvoltată, evaziune fiscală redusă şi servicii publice de calitate,  care satisfac nevoile cetăţenilor şi ale mediului de afaceri.  Nu am auzit nici măcar o singură dată, în 5 luni, un danez care să se plângă că plătește prea multe taxe și impozite, dar am cunoscut mulți care au încercat să-mi explice un lucru elementar: nu poți să pretinzi să ai servicii publice eficiente,  dacă nu plătești impozitele.

Cum fiecare bursier trebuia să aleagă o temă de cercetare, am decis să realizez un studiu comparativ între corupția din România și cea din Danemarca. În același an, în clasamentul Transparency, România ocupa locul 67, iar Italia, 38.  Am avut posibilitatea să stau de vorbă cu primari și cu angajați din administrația publică,  pentru a înțelege cum e percepută corupția în țara în care,  ani la rând, teoretic, nu au existat cazuri de corupție.  Unul dintre primari a admis că în primăria lui a existat, totuși, un caz de “corupție”. Am pus ghilimelele de rigoare și o să înțelegeți de ce. Iată despre ce era vorba: una dintre angajate primise într-o zi, de la un cetățean, o cutie de bomboane de ciocolată.  A luat-o, a desfăcut-o și a împărțit-o cu toți cei din birou. “Asta a fost salvarea ei, mi-a spus primarul, că nu a ținut bunul ilicit doar pentru ea, ci l-a împărțit cu ceilalți”.  Am rămas fără cuvinte, dar speram ca primarul  să îmi dea și alte exemple de corupție, din aceea adevărată, nu desprinsă parcă din poveștile danezului Hans Christian Andersen. Asta a fost tot, a trebuit să mă mulțumesc cu…o cutie de ciocolată. Și totuși, pierderea primului loc în clasament nu a fost cauzată de bomboanele primite de angajata de la primăria din Ry, ci de un caz de corupție înregistrat cu un an înainte, legat de sponsorizarea unei campanii electorale.

Au trecut  de atunci 14 ani. În 2014,  în clasamentul realizat în funcție de indicele de percepție a corupției, între Danemarca și Italia, sau România, e o distanță de vreo 68 de poziții și de mulți ani lumină în ceea ce privește mentalitatea și educația în spiritul  legalității. Din 2000 până acum, Italia a pierdut vreo 30 de poziții  și a ajuns să ocupe locul 69, împreună cu România, Grecia și Bulgaria. Codașele Uniunii Europene au obținut anul acesta 43 de puncte din 100.  Vestea bună, dacă poate fi văzută ca un aspect pozitiv, este că nici România și nici Italia nu au coborât în clasament, față de anul trecut, sunt stabile,  cu alte cuvinte, nu au făcut nici un fel de progres. Veestea proastă e că România este în acceași zonă a clasamentului de vreo 14 ani,  ceea ce ridică mari semne de întrebare asupra întregii campanii împotriva corupției, desfășurată în ultimii ani, de către ANI,  DNA și alte instituții.

În ceea ce privește Italia… au trecut peste 20 de ani de la imensa operațiune judiciară Mani pulite (Mâini curate), care a dus la arestarea multor politicieni, la dispariția multor partide politice, dar nu și a corupției.

În ultimele zile,  scandalul declanșat de relația dintre mafie și politică, la Roma, a ținut prima pagină a ziarelor și a demonstrat, încă o dată,  dacă mai era nevoie,  cât de actual este sistemul în care politicieni, de dreapta, stânga sau de centru sunt la totala dispoziție a rețelelor mafiote, infiltrate în toate structurile.  Un analist politic spunea,  zilele trecute,  că operațiunea Mâini curate, în mod paradoxal, a murdărit noua generație de politicieni, contaminată de corupție.  Operațiunea Mafia Romana a dus la arestul a 37 de persoane,  peste 100 sunt cercetate și au fost sechestrate bunuri în valoare de peste 200 de milioane de euro. Fostul primar al capitalei, Gianni Alemanno,  este cercetat pentru complicitate cu mafia.

Este doar ultimul caz dintr-o lungă listă care demonstrează că, în ultimii 20 de ani, toate cele 4 organizații criminale din Italia: Cosa Nostra siciliana, Camorra, ‘Ndrangheta și Sacra corona unita s-au infiltrat în toate structurile de putere și au creat un sistem perfect, exportat cu succes în toată Europa. Caracatița nu e doar o metaforă,  sau titlul unui mare film de succes din anii ’90, ci o realitate. Afinitățile dintre România și Italia nu sunt doar de natură istorică și culturală. Corupții noștri și corupții lor sunt frați întru latinitate, până la urmă, de la Râm ne tragem toți, nu-i așa?  Dovada ultimă a înfrățirii totale dintre cele două țări este tocmai locul 69,  ocupat în clasamentul realizat de Transparency International.

Acum doi ani, un ministru italian s-a “trezit”,  peste noapte,  cu o vilă de 210 mp,  la Roma, lângă Coloseum, pe care a plătit 600.ooo de euro, când, de fapt, prețul real era de aproape 2 milioane. Restul sumei fusese plătit de un om de afaceri, care i-a cerut fostului ministru să-i faciliteze anumite licitații.

Diferența dintre o vilă lângă Coloseum și o cutie de bomboane de ciocolată e de vreo 2 milioane de euro și de…68 de poziții în clasamentul Transparency International.