Când eram mică, bunica mea gătea des macaroane, cu brânză, cu magiun, cu nuci, cu pesmet, îmi amintesc că erau moi, aproape terci, le fierbea mult, pentru că așa îi plăceau lui Tata Bun dar și pentru că nu exista conceptul de “pasta al dente”, dar erau gustoase, mai ales cele cu magiun. E inutil să vă spun că, pentru un italian, nu există un sacrilegiu mai mare decât macaroane cu magiun, poate doar ketchupul pus pe pizza, e o adevărată oroare culinară. Ah, uitam tocmai ceea ce îmi plăcea cel mai mult, taieței cu lapte, delicioși, mai ales dacă puneam și un pic de vanilie. Italienii au uitat că la începuturile sale, in jurul anului 1270, pasta se gătea condimentată doar cu miere, zahăr sau scorțișoară, asta se întâmpla inainte de descoperirea ingredientului principal al pastelor așa cum sunt gătite astăzi, roșiile. Din perspectivă istorică, macaroanele cu pesmet și zahăr nu sunt chiar o oroare culinară. Duminica se mânca supă de pui cu tăieței făcuți in casă. Supa de pui era nelipsită nu numai duminica, dar și la toate nunțile. Bunica îi făcea cu migală și cu mare grijă pentru ingrediente. Cum ouăle pe are le folosea erau de casă, tăiețeii aveau o culoare de un galben intens, întindea aluatul pe masă, apoi tăia cu cuțitul tăiețeii, nu aveau niciodata aceeași grosime sau lungime, unii erau mai subțiri, alții mai lungi și groși, erau imperfecți, dar erau făcuți cu mâinile noastre și tocmai de aceea erau așa de gustoși! Mai târziu, mama a primit de la o prietenă din Germania de Vest o mașină de făcut tăieței, avea mai multe opțiuni, puteai alege forma sau mărimea, însă asta nu avea prea mare importanță, pentru că tot cu supă de pui îi mâncam. Italienii i-ar fi numit în multe feluri și i-ar fi gătit difersificat, în funcție de formă: spaghetti, spaghettoni, bucatini, vermicelli, linguine. Noi, însă, eram “macaronari” primitivi, improvizați, adesea de nevoie, pentru că macaroanele cu brânză, cu pesmet, cu nuci, spre exemplu, se găteau repede, erau sățioase, gustoase și se puteau mânca și reci. Chiar și astăzi, când sunt acasă la ai mei, mama îmi gătește paste cu pesmet și zahăr…delicioase pentru că au aroma dulce-nostalgică a copilăriei.

Știați că a existat un prinț al macaroanelor, încoronat după ce a rostit un sonet în fața membrilor Academiei macaroanelor, la Chioggia, în 1734? Este vorba de marele aventurier Casanova, care, spun documentele vremii, nu a avut doar pasiunea pentru femei, dar și pentru…macaroane. Se pare că armele lui secrete erau: pasta, ceapa, carnea de porumbel, ciocolata și stridiile. Legenda spune că, in 1760,  nevoit să fugă din Firenze împreună cu una dintre amantele sale,  s-a oprit la un han, unde a gătit chiar el o gustoasă pastă cu unt și parmezan, la care a adăugat scorțișoară, renumită pentru calitățile afrodisiace. Doar că au mâncat atât de mult amândoi încât au fost nevoiți să amâne pentru a doua zi nebuniile amoroase. Întorcându-ne la macaroane, e interesant de știut că intre 1400 și 1500, în zona Padova, s-a dezvoltat un gen literar am putea spune bizar, intitulat poezie maccheronică. Particularitatea stă în utilizarea unui limbaj numit chiar maccheronico, un amestec de cuvinte latine și italiene, grosolan și confuz, în contrast cu limbajul academic. După 1700, macaroanele au ispirat sute de sonete, cântece populare, poeme, mai ales în cultura napoletană.

Am fost de curând în țară și am mai ieșit cu prietenii la o poveste. Inevitabil s-a discutat despre imaginea pe care o au românii din Italia. Nu știu ce aș mai putea spune pentru că, în ultimii ani, mi-am cam epuizat toate subiectele, am auzit opinii, puncte de vedere, dezbateri serioase la nivel înalt. Am asistat la campanii neinspirate și costisitoare care ar fi trebuit să schimbe percepția italienilor asupra comunității românești. Cei care le-au gândit,  însă, au uitat un amănunt important: imaginea unei comunități e construită din imaginile individuale ale membrilor ei, iar italianul va “judeca” românii din perspectiva subiectivă a vreunul român pe care îl cunoaște personal:  fie că e vorba de muncitorul care i-a reparat  ceva în casă sau i-a montat mobila Ikea, badanta care îi ingrijește părinții neputincioși, asistenta pe care a cunoscut-o în vreun spital,  eleva căreia i-a predat italiana, studenta care îi e colegă la universitate,  hoțul care i-a spart casa ecc.

Am spus mereu că adevărații ambasadori în care statul român ar trebui să investească mai mult sunt cei peste 1 milion de români care trăiesc în Italia.  Unul dintre ei este Robert Dancs și, cum în Italia e foarte cunoscut, mi-am întrebat prietenii din țară dacă auziseră de el.  Răspunsul a fost, din păcate, unanim negativ. Robert e un băiat de 11 ani, născut în Italia, cu părinți români, din Borșa (unde se întoarce în vacanță în fiecare an), și care a devenit o adevarată vedetă în Italia, după ce anul trecut a fost protagonistul unei comedii de enorm success “Sole a catinelle”, semnată Gennaro Nunziante,  cu Checco Zalone. Băiatul a fost ales dintre 80 de candidați, apreciat fiind pentru talentul, naturalețea, modestia și bunul simț. Filmul a avut mare success la public asta și pentru că actorul care joacă rolul principal este un comic italian foarte cunoscut,  care e o garanție a succesului la public pentru toate filmele în care joacă. Imaginați-vă doar că un alt film al său , “Che bella giornata”, a încasat mai mult decât “La vita è bella”, a lui Roberto Benigni.

Invitați în toate emisiunile de divertisment de la cele mai importante posturi de televiziune din Italia,  cei doi au vorbit nu numai despre film, dar mai ales despre Robert, micul fenomen. În repetate rânduri Checco Zalone a spus că a fost norocos să îl întâlnească pe Robert, mai ales că tot filmul se concentrează în jurul personajului interpretat de el. “Nu știu cui ar trebui să-i mulțumesc, lui Dumnezeu sau României pentru succesul acestui film, a spus actorul”, care încheie adesea interviurile cu “Viva la Romania”.

Recunosc, m-am simțit bine auzind astfel de cuvinte, mai ales că sunt rare, și tocmai de aceea m–am gândit să împărtașesc cu voi bucuria mea.

Quando ero piccola, mia nonna cucinava spesso maccheroni, con formaggio di pecora, con pangrattato e zucchero, con noci e con marmellata di prugne. Mi ricordo che le bolliva molto, perché mio nonno li preferiva così e anche perché non esisteva ancora il concetto di pasta “al dente”. E’ inutile dire che per un italiano è un vero sacrilegio la pasta con la marmellata, come il ketchup sulla pizza, un vero orrore culinario. Ah, mi ero dimenticata proprio quello che mi piaceva di più: spaghettini al latte e vaniglia. Gli italiani hanno dimenticato che all’inizio, intorno al 1270, la pasta si cucinava con ingredienti dolci, come miele, zucchero e cannella, prima che fosse scoperto l’ingrediente principale per la pasta, il pomodoro. Dal punto di vista storico, la pasta con pangrattato e zucchero, per esempio, non è proprio un orrore culinario.

Domenica si mangiava brodo di pollo con spaghettini sottili, chiamati “tăieței”. Era un piatto indispensabile non solo la domenica ma anche ai matrimoni del paese. Mia nonna li faceva a mano, con tanta attenzione agli ingredienti e, siccome metteva le uova dalle nostre galline, la pasta veniva di un giallo intenso. La stendeva sul tavolo e poi tagliava con un coltello gli spaghettini, alcuni era più sottili, altri più grossi, erano imperfetti, ma erano fatti con le nostre mani e proprio per questo ci sembravano deliziosi. Dopo anni, mia mamma ricevette da una sua amica dalla Germania dell’ Ovest (c’era ancora il Muro di Berlino all’epoca) una macchinetta per preparare gli spaghettini, aveva più opzioni, potevi farli in vari forme, ma questo non cambiava nulla, perché sempre con brodo di pollo  o con pangrattato e noci li mangiavamo la domenica.
Gli italiani li avrebbero chiamati in vari modi: spaghetti, bucatini, vermicelli, linguine e li avrebbero cucinati in mille altri.
Noi preferivamo sempre le stesse ricette veloci, che saziavano e si potevano mangiare anche fredde. Ancora oggi, quando vado in Romania, mia mamma mi cucina pasta con pangrattato e zucchero, ammetto che mi piace perché ha l’aroma dolce e nostalgica dell’infanzia.