Despre modul în care presa din Italia reflectă imaginea românilor, cea mai mare comunitate de emigranți din peninsulă, s-a vorbit si se va vorbi încă mult. S-au făcut dezbateri, s-au cheltuit milioane din banii publici pentru a promova imaginea românilor din Italia, cu campanii scumpe și inutile, subiectul e prea complex pentru a fi tratat superficial și nici nu cred că pot fi emise judecăți care să nu pară mai degrabă prejudecăți, înrădăcinate deja în mentalitatea colectivă, din păcate. Nu vreau să par gravă și prea serioasă, însă nici superficială. Așadar m-am gândit să scriu despre cum au introdus, în ultimii ani, regizori italieni de success printre personajele de film (nu vorbesc de actori, ci de personaje) români. Cred că o prezentare a acestor personaje poate fi sugestivă pentru ceea ce ne place să numim “percepția pe care o au italienii asupra noastră”. Nu o să fac nici un comentariu, vă las vouă această plăcere .

La vita è una cosa meravigliosa, un film din 2010, al regizorului Carlo Vanzina, tatăl comediilor all’italiana, o are printre personaje pe Doina, tânăra iubită a unui polițist care, în timpul unor interceptări telefonice, descoperă că iubita lui româncă era o prostituată de lux (escort). Întrebată de ce face meseria asta, se justifică spunând că vrea să deschidă o pompă de benzină în România. (aici există un joc de cuvinte cu conotații sexuale, legat de cuvântul pompă, referindu-se la sexul oral).

În filmul Pazze di me, de Fausto Brizzi, ce altceva decât badantă poate fi Bogdana, o româncă ce are grijă de bunica familiei, o cercetătoare genială, bolnavă de Alzheimer. Aiurită, comodă, superficială și amatoare de cafea, Bogdana e printre protagonistele filmului.

Un boss in salotto, e un film recent care a avut mare succes în Italia. Într-o scenă aproape suprareală și absurdă, personajul central al filmului, un presupus boss al mafiei, se preface că e român, un fel de servitor într-o familie burgheză, vorbește o limbă română inexistentă amestecată cu napoletana, se lansează într-o teorie despre “bagascia” (care înseamnă femeie de stradă, în italiană), explicând că în română înseamnă “mămăligă”, cântă un cântec în napoletană și spune că este vorba de un cântec de dragoste foarte cunoscut în România.

Sotto una buona stella, regizat de Carlo Verdone, într-una dintre scenele inițiale, protagonista se preface că e româncă, angajată de o familie să zugravească, să repare, să restructureze casa și, scuzându-se cu evident accent estic, spune că a confundat fusul orar din Italia cu cel din București și a început lucrările prea devreme, deranjând astfel vecinii. În același film, într-o altă scenă, același personaj se preface că e badantă, tot româncă.

Într-o serie tv de mare success transmisă de Rai, Fuoriclasse, dedicată adolescenților, exista un personaj, un elev român, foarte sârguincios, ambițios, cu părinți români care țin foarte mult ca băiatul lor să fie premiant. Scenaristul a considerat poate că un astfel de personaj e atipic și l-a implicat într-o scenă de delincvență, în care băiatul nu ezită să fure un pistol, să încerce să jefuiască o benzinărie, și asta doar pentru că i l-a cerut fata de care era îndrăgostit. Aceeași fată care, într-o altă scenă, îi cere băiatului să-i spună vorbe de dragoste doar în română.

În fine, filmul de debut regizoral al lui Alessandro Gassman (film în care joacă și Mădălina Ghenea), cu titlul Razza bastarda e o reinterpretare cinematografica a unui spectacol teatral “Roman e il suo cucciolo”, care a avut un succes extraordinar în Italia. Filmul, patronat de Amnesty International, reia o temă de actualitate, cea a integrării emigranților, și o tratează în modul cel mai serios și dramatic cu putință. Protagonistul, interpretat chiar de Gassman, e un român, Roman, un comerciant de droguri, care trăiește la periferia societății și care încearcă să îi ofere un alt viitor fiului sau, Nicu. Filmul e centrat în jurul raportului complicat și adeseori exploziv între tată și fiu. Personajele vorbesc un amestec de română, romanes și dialect roman. atmosfera e apăsătoare, dominată de agresivitate, de degradare morală și de violență exacerbată. Filmul a avut mare succes la critică și la public.

O să vă întrebați probail, la fel ca și mine, când vor dispărea stereotipurile în ceea ce-i privește pe români și vom întâlni în filmele italienești personaje ca: un medic, un profesor, un pictor, un cercetator români. Mă tem că e o intrebare retorică.

M-am născut într-un sat din Transilvania unde peste 80% dintre locuitori erau maghiari, am învățat să vorbesc amestecând româna și maghiara cu ușurință, pentru că prietenii mei de joacă erau toți maghiari, educatoarea mea era româncă, vecina noastră care avea grijă de noi când ai mei erau la serviciu era unguroiacă și se numea Marinéni. Pistàbacsi ne ducea cu șareta la școală și pe tata îl ducea pe teren (tata era primarul comunei și, în timpul liber, era instructor al ansamblului de dansuri populare ungurești). Prietena mea cea mai bună era unguroiacă, se numea Suszana, dar eu îi spuneam Boby. La 8 ani m-am mutat la Bistrița, un oraș săsesc din Transilvania, unde toate școlile aveau secții in limba germană, sașii erau încă numeroși, asta înainte de a emigra în Germania, mă plimbam prin oraș și mi se părea un mic Turn Babel, se vorbea româna, germana, maghiara și romanes. La școală prietena mea de suflet se numea Edith, mama săsoaică și tata maghiar, vorbea fluent trei limbi și avea blugi nemțești pe vremea comunismului. La liceu am studiat franceza și germana, pentru că vroiam să vorbesc cu Edith nu doar în română, ci și in germană. Facultatea am facut-o la Cluj, Koloszvàr, Klausenburg, oraș multiethnic, multicultural și, implicit, multilingvistic. Uneori când intram in vreun magazin eram salutată în maghiară și eram intrebată ce doresc tot în maghiară. Nu am reușit să învăț foarte bine maghiara și acum îmi pare rău. Eram prinsă cu rusa, pe care o studiam la facultate cu speranța că voi citi Anna Karenina în rusă, ceea ce s-a și întâmplat, dar mult mai târziu. Pe lângă rusă și franceză, am învățat portugheza, pentru că profesorul de portugheză era un om fascinant. În ultimul an de facultate am câștigat o bursă de cercetare în domeniul literaturii portugheze și am zburat spre Lisabona, unde am stat un an de zile. Am învățat portugheza, m-am îndrăgostit de Lisabona, de portugheză, de Pessoa, de fado, de saudade și am citit zeci de cărți în portugheză. După ceva ani am câștigat o bursă de jurnalism independent și am stat 5 luni în Danemarca, unde am încercat să învăț daneza, m-am dedicat studiului cu toată seriozitatea, am încercat toate metodele, inclusiv cea despre care se spune că funcționează impecabil, m-am îndrăgostit de un danez. Am învățat suficient cât să înțeleg când îmi susura “Jeg elsker dig”, “te iubesc”. De 12 ani trăiesc în Italia, in sud, la Napoli. Italiana e a doua limbă, chiar dacă limba mea se suflet rămâne tot portugheza. Am trăit jumătate din viața mea de până acum învățând limbi străine și am avut norocul să o fac nu în biblioteci, sau nu numai în biblioteci, dar mai ales trăind alături de vorbitorii de maghiară, germană, portugheză, daneză, italiană. M-a fascinat mereu să înțeleg filozofia unui popor prin intermediul limbii, a structurii lingvistice și, credeți-mă, e o experiență fără egal. Crearea unui blog bilingv mi s-a părut o consecință firească a unui parcurs lingvistic complex, care are un început, dar nu și un sfârșit.

De multe ori, când mă întorc acasă în concediu și mă întâlnesc cu prieteni sau rude, îmi cer să le dau rețete de paste italienești, adăugând că vor rețete simple, pe care să le poată găti acasă. Nu știu de ce dar în țară există ideea greșită că nu poți găti paste cu ingredientele noastre, că trebuie să mergi la restaurant dacă vrei să mănânci o farfurie de paste bune. Mie nu mi-a plăcut niciodată să gătesc, când eram în România și munceam câte zece ore pe zi, gătitul nu avea loc în viața mea, pentru că nu aveam timp și nici nu mă pasiona. Foarte rar duminica găteam ceva, dar de cele mai multe ori mergeam la mătușa Otilia care gătea excelent, sau la mama acasă, la Bistrița, care mă aștepta întotdeauna cu mâncărurile mele preferate. Când lucram la Cd Radio, paradisul nostru culinar se numea mâncarea chinezească. Comandam cu toții la ora prânzului orez cu bambus, de obicei, și eterul se învăluia în mirosurile și aromele asiatice. Am învățat să gătesc în Italia, de la socrul meu care avea un hotel în Toscana și e un bucătar extraordinar. Am început cu rețete simple, tradiționale, rustice, ca la mama acasă, casarecce, cum spun italienii. Nu rețete elaborate, sofisticate, de restaurante rafinate, ci rețete pe care le învățase de la mama, de la bunica, tocmai tipul de bucătărie care a fost redescoperit în ultimii ani în Italia și care e foarte căutat și apreciat de turiști. Așadar, când cineva în România îmi cere rețete de paste inevitabil mă gândesc la bucătăria simplă, cu ingrediente ușor de găsit la noi, rețete pe care să le poată găti și studenții în cămine, și cei care preferă bucătăria tradițională, rețete simple, rapide dar delicioase. Să gătești paste are un mare avantaj, acela că e foarte rapid, intr-un sfert de oră ai pregătit un prânz gustos si consistent. Sigur, când trebuie să le gătești zi de zi și să inventezi mereu câte o rețetă nu e chiar așa de simplu. Așa crede Mia,  spre exemplu, care mă întreabă cu stupoare adesea dacă intr-adevăr gătesc in fiecare zi altceva,  pare un efort imens, cu siguranță pentru româncele obișnuite să gătească sâmbăta pentru toată săptămâna. Sigur că, dacă măsori timpul petrecut sâmbăta în bucătărie cu cel pe care îl petrec eu zilnic pentru a găti pastele, e identic, probabil. Mai e ceva, însă, faptul că în Italia pauza de masă e respectată cu sfințenie de toți, de la 13 la 16 toți sunt acasă și mănâncă în familie. E o tradiție care mi-a plăcut de la început, poate și pentru că eu aveam doar amintirea prânzului duminical în familie. În concluzie, blogul nostru va avea și o categorie dedicată artei culinare, vă vom propune rețete simple, vă vom da sfaturi utile, fără a avea însă aroganța de a vă învăța să gătiți, pentru că nu suntem profesioniste ale artei culinare, avem doar un pic de experiență dobândită în bucătăria italienească.

În limba română termenul de “macaronar” a ajuns să oficializeze definiția unui popor, italienii sunt, în imaginarul colectiv, “macaronari”. În urmă cu ceva ani, termenul era utilizat adesea în sens peiorativ. Același fenomen s-a înregistrat și în Franța, spre exemplu, unde, cu termenul de “Les Macaronis”, utilizat în mod depreciativ, erau numiți emigranții italieni. Termenul de “macaronar” e utilizat mai mult in afara Italiei, unde cuvântul pasta vine înlocuit cu macaroane, care definește toate tipurile de paste, indiferent de formă sau mărime. În Italia, însă, termenul de maccheroni se utilizează mai rar și asta pentru că au intrat în limbajul comun termeni ca rigatoni, sedani, lumaconi, tortiglioni, tagliatelle, spaghetti. În ceea ce privește originea macaroanelor există tot atât de multe teorii cât de variate sunt tipurile de paste. Potrivit legendei, Marco Polo a adus în Italia pasta, în 1292, la întoarcerea sa din China. Firește că italienii nu au putut accepta ideea că tocmai pasta, mândria lor națională, să aibă origini asiatice. Așa că specialiștii s-au pus pe treabă și au descoperit, într-un act notarial din 1279, încheiat la Genova, o listă a lucrurilor inventariate, printre care există și una “bariscella plena de macaoni”, adică un coș plin de pastă. Este pentru prima oară când se vorbește într-un document despre pasta uscată, și asta cu 13 ani înainte ca Marco Polo să se întoarcă din Asia. Sigur că nu se poate vorbi de inventarea pastei, mai ales când este vorba de niște ingrediente atât de simple și primare, ca grâul și apa. Așadar, s-a acceptat teoria potrivit căreia producerea și consumul de pastă sunt doar consecințe naturale ale evoluției unui popor. Producția de pastă la nivel industrial a început în jurul anului 1700, la Napoli. În prezent, Italia este cel mai mare producător și consumator de pastă din lume, urmată de Statele Unite, Brazilia și Rusia. În medie, un italian consumă circa 28 de kg de pastă pe an.