De câte ori nu ați început să povestiți ceva folosind  cuvintele: “pe vremea mea…”?  Se întamplă să le folosesc și eu uneori, nu pentru a ridica în slăvi trecutul glorios în detrimentul prezentului anost,  ci pur și simplu pentru că pe vremuri, nici măcar foarte îndepărtate, multe lucruri erau altfel. Jucăriile, de exemplu.

Fac parte din generația copiilor crescuți în fața blocului cu cheia de la casă agățată la gât. Îmi amintesc cu drag de toate jocurile pe care le făceam cu prietenii până seara târziu,  având la dispoziție doar o minge. Când săream șotronul, foloseam chiar cheia de la gât  in locul pietrei ce trebuia aruncată, pe rând, în fiecare dintre căsuțele cu numere desenate pe astfalt.

Jucariile “bune” rămâneau în casă. Îmi amintesc si astăzi de păpușa cea blondă și frumoasă, pe care bunica o adusese prin 1960 din Germania Federală, din una dintre vizitele pe care i-o făcuse fratelui său.  Era considerată un obiect de preț ce avea un loc de cinste în sufragerie și noua, nepoților, rar ne era permis să o atingem . Eu puteam să mă joc cu ea înainte si după injecții si cum am fost destul de bolnaviciosă, recunosc că m-am bucurat din plin de grațiile blondei cu fața de porțelan.

Mi-am amintit de această minunăție zilele trecute, la Napoli, când am trecut din nou prin fața unei vitrine în care erau expuse păpuși din porțelan. Pe firmă este scris: Ospedale delle bambole  (Spitalul păpușilor) . Am decis să intru și am descoperit o lume ca-n povești, o lume în care papușile sunt vindecate într-o clinică destinată doar lor. Și pentru că tot vorbeam despre povești, voi începe să vă înșiruiesc ceea ce am aflat începând cu eternul “a fost odată”.

Asadar, a fost o data ca niciodata,  în inima orașului Napoli, un domn distins, cu mustățile răsucite și un zâmbet de copil. Într-o bună zi, el a decis să devină un doctor al păpușilor  pentru a le alina acestora suferința, dar și pentru a reda surâsul fetițelor care se jucau cu ele.

Întâmplarea pare a fi poveste inventată, dar vă garantez că nu e. Toată această aventură a început cu foarte mulți ani în urmă, când Luigi Grassi și-a transformat micul său atelier într-un spital pentru păpuși.

Astăzi, Ospedale delle bambole este unic în lume și reprezintă unul dintre punctele de atracție din faimoasa zona Spaccanapoli. Cea care continuă tradiția “vindecării” papușilor este Tiziana, strănepoata lui Luigi Grassi. Ea mi-a povestit că acum aproape 200 de ani, străbunicul său crea scenografia spectacolelor de la Teatrul San Carlo.  Într-o zi, o actriță l-a rugat să-i repare papușa fetiței sale. Așa s-a aprins flacăra pasiunii pentru acest tip de activitate.

Numele de “Spital al păpușilor” i l-a dat chiar o femeie din cartier după ce atelierul începuse să se umple de capete cârlionțate, de mâini și de picioare de păpuși. “Parcă ar fi un spital al păpușilor” – a exclamat aceasta în fața vitrinei. Signor Grassi a auzit-o și a rugat-o să mai repete o dată ceea ce spusese, apoi a scris numele pe o plăcuță din lemn pe care a agățat-o în fața magazinului.

Strănepoata sa ține mult să spună tuturor că acesta este un spital fără o morgă, pentru că de aici toate păpușile ies sănătoase și vindecate, întrucât aici se fac transplanturi de toate tipurile.

Și asta se întâmplă de patru generații: la început a fost Luigi Grasi, munca lui a fost continuată de Michele, apoi de Luigi, iar acum este Tiziana cea care, cu orgoliu, merge mai departe.

În decursul anilor, multe păpuși au intrat dar au și rămas în camerele acestei clinici ce treptat s-a transformat într-un soi de muzeu. Cea mai veche păpușă este de la începutul lui 1700. Pe vremea aceea, păpușile care erau făcute cadou fetițelor, erau de fapt păpuși-manechine. Croitoresele le foloseau pentru a face un model in miniatură al rochiilor importante, cum ar fi cea de mireasă.

Tiziana este convinsă că păpușile de astăzi au suferit o transformare radicală față de cele de acum 40 sau 50 de ani. Înainte, cu păpușa te identificai. În procesul de creștere a copilului, identificarea cu acest obiect era foarte importantă, cu atat mai mult cu cât, pe vremuri, păpușile erau făcute cadou nu doar fetițelor, ci și băiețeilor. Nu exista absolut nici o diferență, deoarece cu acel obiect puteai să-ți imaginezi că ești bunicul, tatăl, dar și mama, prietena, sora, sau, de ce nu, fratele. Copiii se identificau cu persoanele adulte, rămânând însă copii. Tocmai de aceea păpușa avea un rol important, pe care astăzi aproape că l-a pierdut. Acum e un obiect de consum, ca și un telefon celular. Asa cum noi, adulții, poate dorim să avem celularul de ultima generație, așa și ei, copiii, vor papușa care este la modă în acel moment, care este copia personajului din desene animate in vogă.

Practic, păpușile de pe vremuri erau neștiutoare, nu făceau nimic. Erau însă copiii cei care le puneau să facă diferite lucruri ce reflectau  personalitatea lor sau proprii lor slăbiciuni. Astăzi fetițele reacționează sub influența păpușilor, pentru că de obicei aceste jucării știu să facă mai multe decât ele. Au mecanisme care le împing înainte, care nu respectă timpul natural în care o fetiță crește. Chiar dacă în acel moment copilul dorește să-și imagineze ceva, fantezia lui este oprită de mecanismul papușii ce merge înainte pentru că nu este programat să se oprească în timpul unei acțiuni. Sunt păpuși gândite să facă prea multe lucruri: există cea care doarme, cea care plânge si râde sau cea care te avertizează că e momentul să o hrănești. Pentru Tiziana au devenit jucării stresante, pur si simplu.

Ce e demn de subliniat e că în ciuda infinității de mecanisme și jucării tehnologice, Spitalul păpușilor nu duce lipsă de pacienți…analogici. “Până la urmă este fantezia cea care pune totul in mișcare  – mai zice Tiziana. Încercăm să-i mulțumim pe toți, avem clienți cu vârste cuprinse între 0 și 99 de ani, care doresc să regăsească în obiectul lor splendoarea trecutelor vremuri. Și trebuie să spun că este imensă surpriza celor care vin să-și reia păpușile vindecate ”.

Ei bine, mărturisesc că după ce am auzit toată această poveste de la Tiziana, mi s-a făcut un dor nebun de bunica mea si de păpușa blondă din casa copilăriei.

După pizza, probabil cea mai cunoscută mâncare italienească în lumea întreagă sunt spaghetti alla carbonara. Există un Carbonara Club și o Carbonara Day, 17 ianuarie, când, în toate restaurantele italienești din lume se gătește această rețetă. Pe cât e de simplă, pe atât e de greu de gătit bine, chiar dacă ingredientele sunt puține, genuine, iar prepararea ei nu necesită mare talent culinar. Și, tocmai pentru că e așa de simplă, au apărut o mulțime de variațiuni pe această temă, unele considerate adevărate “orori culinare” de către bucătarii italieni, cum ar fi smântâna, care știu că în România se adaugă adesea la rețeta originală. Ca să nu mai vorbim că am întâlnit persoane care pun bulion! Sigur că fiecare rețetă se poate adapta la o anumită realitate geografică și gastronomică , din lipsa unor ingrediente, dar, atunci când ai totul la dispoziție, nu are sens să supui rețeta originală la adevărate torturi culinare.

În ceea ce privește originea acestei rețete, există mai multe variante, nici una însă nu poate fi considerată cea oficială. Cert este că nu apare în nici o carte de bucate, înainte de 1950. Locuitorii din regiunea Abruzzo susțin că rețeta originală au creat-o ei, se numea cacio e ova  (brânză și ou),  romanii au inclus-o printre mâncărurile lor tradiționale, cei din Marche revendică și ei prima rețetă, modificată ulterior. Numele ar proveni de la cărbunarii care urcau în munți și luau cu ei, ca hrană rece, spaghetti cu brânză și ou, gătite cu o zi înainte. Sau de la numele unei organizatii politice secrete din secolul al 19 lea, carboneria, născută în sudul Italiei, ai carei membri, când se întâlneau, găteau o variantă de spaghetti alla carbonara. Sau de la piperul negru, ca și cărbunele, ingredient indispensabil în rețeta originală. Ultimii care revendică originea acestei rețete sunt americanii, care, ajunși în Italia în 1944, au adus cu ei bacon-ul și l-au adăugat la rețeta deja existentă, cu brânză și ou. Un lucru e cert, nici un bucătar italian nu vă poate spune cu precizie unde s-a născut această mâncare, dar cu toții vă vor da aceleași ingredinte pentru 4 persoane:

• 350 gr spaghetti
• 150 gr guanciale (slănină afumată) sau pancetta (un fel de kaiser), care e mai puțin grasă  (bucătarii italieni interzic baconul, dat fiind faptul că îl consideră un “americanism” care nu are nimic de-a face cu rețeta originală)
• 100 gr de pecorino,  care poate fi amestecat cu parmezan
• sare și piper

•  Spaghetele se pun la fiert, sub formă e evantai, într-o oală cu multă apă; adăugați sarea doar când apa începe să fiarbă
• Tăiați bucățele guanciale sau pancetta și îl puneți la prăjit (sau mai exact la rumenit), într-o tigaie fără ulei, pentru că e suficient de gras. Puneți două linguri de ulei de măsline doar dacă folosiți bacon. Pe măsură ce grăsimea se topește, slănina se va rumeni
• Bateți ouăle împreună cu pecorino și adăugați sarea și piperul
• Când spaghetele sunt fierte, se strecoară și se pun în tigaie, peste slănină
• Se ia de pe foc tigaia și se toarnă peste spaghete ouăle bătute, până când se încorporează bine. Bucătarii italieni nu amestecă pe foc, pentru că există riscul ca oul să se întărească și sosul nu va mai ieși cremos.

Sfaturile bucătarilor experți: nu folosiți smântână, nu amestecați pe foc ouăle cu spaghetele, puteți înlocui guanciale cu pancetta afumată, dar evitați baconul. Dacă puteți, folosiți ouă de casă, care vor da o culoare intensă spaghetelor.

După cum puteți observa, rețeta originală este foarte simplă și gustoasă, nu e păcat să o modificați după bunul plac, care nu e întotdeauna și pe placul experților?