Badantele sunt femei triste și tăcute, nu surâd aproape niciodată, nu vorbesc cu voce tare pe stradă, merg cu capul aplecat și cu spatele îndoit, ca și cum s-ar simți invizibile, sunt o prezență discretă și mută, sunt îngerii păzitori de care se sprijină bătrânii neputincioși. Uneori,  îi vezi cum se agață cu disperare de brațul lor, în mersul greoi și împiedicat prin viață. Pentru unii, badanta e o prezență, pentru alții, doar o umbră. În zilele cu soare,  văd trecând pe strada mea, după prânz,  o tânără poloneză, care împinge un cărucior pentru invalizi, cu o bătrână,  atât de slabă și de măruntă, încât se pierde în cărucior. Badanta vorbește mult la telefon, în poloneză, are o voce caldă și blândă, iar bătrâna are un surâs încremenit pe chipul uscat, cred că vocea tinerei îi alungă singurătățile, chiar dacă sunt sigură că nu înțelege nimic. Sunt rujate amândouă roșu aprins, sunt îmbrăcate frumos și îngrijit. E momentul în care ies în lume și fiecare e fericită, în felul ei. O văd pe tânăra badantă de câțiva ani buni prin zonă, după o vreme, bătrâna din cărucior e alta, dar ea continuă să împingă un cărucior, într-un fel de carusel cinic al vieții, fără cale de întoarcere. 

Badantele sunt indispensabile dar, în mod paradoxal, adesea, indeziderabile. Multe trăiesc umilințe greu de imaginat, care le macină, de parcă nu ar fi de ajuns lipsa dureroasă a celor dragi, care le mistuie și le condamnă la dor incurabil.

Joia după-amiază și duminica le întâlnești în parcurile din oraș, sunt orele lor libere, sau mai exact, de libertate, se așază pe bănci, în grupuri etnice, româncele, ucrainencele, polonezele, moldovencele. Se întâlnesc și plâng în limba lor, râd în limba lor, înjură în limba lor. Sunt singurele momente în care le poți vedea răzând și plângând deodată. Stau ore în șir și povestesc, se regenerează, își dau forță una alteia, simt că există pentru cineva. O poveste, o îmbrățișare, un ciao spus cu nodul în gât și fiecare se întoarce la viata ei întreruptă.

La început, când ieșeam după-masa cu prietena mea, româncă și ea,  evitam parcurile badantelor, iar, dacă treceam, totuși, pe acolo, evitam să vorbim românește,  pentru că nu voiam să fim confundate cu ele. Eram nedrepte și arogante, dar nu ne dădeam seama. Eram superficiale și nu înțelegeam că nu e deloc meritul nostru  dacă destinul a fost generos cu noi și zgârcit cu ele. Ne enervam atunci când cineva, aflând că eram românce, ne întreba dacă,  nu cumva,  vrem să lucrăm ca badante  sau,  dacă nu știm pe cineva interesat să îngrijească un bătrân. În aeroport le evitam, mai ales pe cele care vorbeau mult și fără rost despre bătrânii umiliți, la rândul lor, de vreo badantă ajunsă la capătul răbdării. Le judecam atunci când le auzeam, le judecam și atunci când povesteau despre vreo bătrână care punea lacăt pe frigider,  ca nu cumva să fure ceva de mâncare românca, și mă gândeam că nu le ține nimic legate de un loc sau o bătrână, că ele au cale de întoarcere. Apoi le auzeam vorbind despre copii sau nepoți, de ținut la școală, case de construit, întreținerea de plătit… sunt femeile de sacrificiu ale României de azi, sute de mii de Vitorii Lipan, anonime și invizibile pentru mulți, mai ales pentru copiii lăsați acasă.

Am învățat să nu le judec,  le ascult doar poveștile și merg intenționat joia după-amiază și duminica prin parcuri să le aud.

Maria e ucraineancă, dar vorbește și românește. E de lângă Cernăuți, s-a născut aproape de satul în care s-a născut mama mea, de aceea am devenit prietene. E în Italia de 12 ani, a venit mai întâi ea, apoi soțul ei. Are un băiat de 20 de ani și unul de 8 ani. Visează să se întoarcă acasă, s-a săturat de italieni, s-a săturat să fie tratată, uneori,  ca un câine, visează să se întoarcă ca să se bucure de casa, de vis, pe care a construit-o cu banii câștigați în Italia, cu marmură, parchet, faianță, 8 camere și o grădină mare. Băiatul cel mare nici nu vrea să audă, are o iubită italiancă și amenință că va fugi de acasă, dacă vor hotărî să se întoarcă în Ucraina. Cel mic nu vorbește ucraineana, nu reușește să se înțeleagă cu bunicii de la Cernăuți. E convinsă că se va întoarce acasă, o ține încă în Italia doar războiul. Cumnatul ei a fugit într-o noapte la Botoșani, unde stă ascuns, pentru a scăpa de înrolare, de război… În timp ce îmi spunea, plângând, povestea ei, mi-am amintit de bunicul meu care, în 1940, după semnarea Dictatului de la Viena, a fugit din Transilvania în Bucovina de Nord, ca să nu meargă pe front.

Mi-e dragă Maria pentru că e sinceră, deschisă și simpatică, e puternică și se plânge rar, mi-e dragă pentru că vorbește românește melodios și dulce, așa cum vorbea și bunica mea, mi-e dragă pentru că, atunci când se întâlnește, joia după-amiază, cu celelalte badante, e amuzantă, simpatică, niciodată malițioasă sau invidioasă. Face glume de bun simț pe seama celor care vin joia, în parc,  să se întâlnească cu vreun amoroso, un pensionat singur în căutarea unei badante pentru suflet. Îi recunoști după felul în care stau pe bancă, doar ei doi, vorbesc puțin și se privesc mult. Uneori ea înroșește, întocmai ca o adolescentă.

Lumea badantelor închide în ea atât de multe povești nespuse, emoții sufocate, lacrimi încremenite, doruri copleșitoare. Câteodată,  doi obraji înroșiți, roșii la fel ca buzele badantei poloneze și a bătrânei sale din cărucior…

C’è una scoperta che potrebbe cambiare il destino dell’umanità, rivelando dettagli scioccanti sulla sua storia; poi c’è un governo che ha subito pressioni diplomatiche da parte degli Stati Uniti e del Vaticano al fine di non divulgare le informazioni riguardanti; c’è un dipartimento Zero dei servizi segreti che ha svolto delle ricerche approfondite, ma anche il Pentagono che ha mandato sul posto un satellite usato per spionaggio geodetico,  in una missione esplorativa. C’è il gruppo Bilderberg, una delle più grandi organizzazioni massoniche del mondo e anche l’Ordine degli Illuminati che hanno cercato di prendere il controllo sia del luogo della scoperta, che della spedizione… c’è… o forse ci sarebbe!

Non è il riassunto di un nuovo libro di Dan Brown, anche se ha tutti gli ingredienti necessari.

E’ solo il risultato di quello che si trova in rete facendo ricerche sui Monti Bucegi, un gruppo montuoso della Romania centrale, situato a sud della città di Brașov, a 2500 mt altitudine. Non è una montagna qualsiasi e lo dimostrano le centinaia di articoli pubblicati, ognuno con il suo titolo avvincente: Trovata base ET, Il segreto dei segreti, L’enigma di un’incredibile struttura dentro i monti, Le montagne misteriose che celano un segreto, Base aliena all’interno dei Monti Bucegi ecc.
Se a questo si aggiunge la presenza di una struttura rocciosa scolpita dal vento, a 2200 mt altitudine, considerata una sfinge al pari di quella di Giza – chiamata infatti la Sfinge – allora il mistero si fa inquietante.

La curva dei Monti Carpați che prende il nome Bucegi è avvolta da secoli da un’aura di singolare esoterismo, e singolari sono anche le sue “attrazioni” d’origine geologica,  Sfinxul (la Sfinge) e Babele (Le Anziane), che racchiudono una moltitudine di strani fenomeni testimoniati dagli abitanti del luogo e studiati da molti scienziati.

Si tratta di avvistamenti di esseri eterei o mitologici, spesso confusi con elementi religiosi (molte croci cristiane si trovano nei luoghi delle “apparizioni”) e sopratutto misteriose scomparse tra le nebbie di quei monti, che, negli anni ’80,  cominciarono a preoccupare le autorità. Nel 1985, si registrò un episodio che convinse il dittatore Nicolae Ceaușescu a mandare sul posto i più grandi esperti in fenomeni paranormali, appartenenti al cosiddetto Dipartimento Zero (una sorta di X-files rumeno fondato nel 1968).

Nel paese Scăieni,  un contadino che piantava un meleto, si trovò davanti un vero e proprio cimitero di giganti.

Come affondava la pala di qualche metro si trovava intralciato da resti di scheletri umanoidi che superavano i due metri e mezzo di altezza. Accanto agli scheletri completi, gli abitanti del villaggio, trovarono anche frammenti di ceramica, gioielli e strane statue metalliche alte circa 3 metri. Si narra che un team di archeologi fece scomparire tutto in fretta. Nessuna dichiarazione pubblica, solo ricordi e racconti che ancora si possono ascoltare.

I risultati delle ricerche rimasero celati tra gli archivi segreti del regime.

Negli anni ’90 cominciarono a trapelare le prime indiscrezioni, ma l’attenzione del mondo iniziò a concentrarsi su questo luogo, a partire dal 1993, quando la terra iniziò a tremare ripetutamente terrorizzando gli abitanti. L’inspiegabile peculiarità delle scosse sismiche era che si potevano avvertire in una superficie piuttosto limitata e solo tra le 20 della sera e le 3 del mattino. Chi ha sperimentato questo terremoto sui generis, sostiene che si poteva avvertire l’eco di un rumore sordo risalire dal sottosuolo, come se il pavimento stesse per crollare sotto i loro piedi… come se la montagna fosse vuota al suo interno!
Ci furono oltre 100 scosse sismiche, uno sciame che sembrava inarrestabile fino all’improvvisa sparizione per i dieci anni a venire.

Si trovarono dinanzi dati inspiegabili: sembrava davvero che sotto quelle montagne la terra fosse cava, ma il nucleo più profondo di quel vuoto terrestre pareva insondabile a ogni verifica. Una sorta di barriera che respingeva ogni tentativo di analisi.

A questo punto la storia già inverosimile assume tratti di pura fantascienza.

Gli esploratori raggiunsero un’imponente porta che appariva di tipo scorrevole. La squadra dovette però arrestarsi qualche metro prima del battente perché si vedeva distintamente una parete luminosa in cui una qualche forma di energia sbarrava ogni tipo accesso, uno scudo energetico ad elevata tensione. Coloro che tentarono, con adeguate protezioni, di oltrepassare la parete sono morti di collasso cardiaco, mentre i tentativi di far passare oltre la barriera dei materiali non organici ne produsse la semplice polverizzazione istantanea.

In Romania pare che l’epilogo fu differente poiché alcuni componenti dell’equipe dotati di una “determinata tensione energetica” che funzionava in “simpatia” con quella che vibrava nella parete luminosa riuscirono ad oltrepassare il varco dischiudendo così la successiva porta metallica.

Oltre a questo doppio sbarramento il tunnel si modificava sviluppando una struttura più complessa, fino a portare i visitatori all’ennesima barriera energetica di un colore verde pallido che funzionava con modalità simili alla prima. Le fonti ci riferiscono che ci si trova in una grande sala artificiale dalle misure inaspettate: di una lunghezza di  100 metri e un’altezza di 30.

Nella stanza dominano alcuni tavoli dalla forma insolita e dall’altezza di due metri. Se mai un umano avesse potuto sedersi su una sedia adeguata avrebbe visto sopra delle iscrizioni che apparivano dei geroglifici in una lingua sconosciuta dalla forma cuneiforme. Gli unici simboli che gli esploratori riconobbero furono cerchi e quadrati. Appoggiando le mani su questa simbologia aliena le pareti della stanza trasmettevano una serie inaspettata di immagini olografiche. Sembravano ai presenti immagini della terra e di altri luoghi non conosciuti.