Sunt numite, cu o metaforă,  famiglie arcobaleno, sau familii curcubeu. Nu sunt familiile multietnice,  devenite o realitate cu care ne-am obișnuit, în Italia multiculturală, și din care fac parte și eu. Este vorba  despre familiile altfel, cele cu două mame sau cu doi tați, familii pentru care Parlamentul a adoptat, de curând, o lege controversată, dar considerată istorică, care prevede recunoaşterea uniunilor civile între parteneri de acelaşi sex.  Cuplurile care fac parte din astfel de uniuni vor obţine anumite drepturi, cum ar fi dreptul de a asista,  în spital,  propriul partener,  sau dreptul de a primi pensie de urmaş. Din lege a fost eliminat punctul legat de adopții, așa numitele stepchild adoption, care permitea unuia dintre cei doi parteneri să adopte copilul biologic al celuilalt.

Italia conservatoare și catolică intră, în sfârșit, în Europa, cu o lege din care lipsesc, încă, multe prevederi și care, probabil, va trebui modificată, în cazul în care Uniunea Europeană va adopta, în prima jumătate a anului 2016, noile certificate de căsătorie, de naștere sau de adopție, din care vor dispărea cuvinte “anacronostice” ca mamă și tată, soț și soție, înlocuite cu părinte 1 și părinte 2, partener 1 și partener 2. 

Anticipând, oarecum, legislația europeană,  primarul din Napoli a decis, în septembrie 2015, în premieră în Italia, să-i elibereze un certificat de naștere lui Ruben,  copilul cu două mame, născut în Spania, prin inseminare artificială, într-un cuplu,  căsătorit legal, la Barcelona. Pe certificatul său de naștere,  e scris numele celor două femei, unul,  în dreptul mamei, celălalt, în dreptul tatălui. Prefectul a anulat actul, iar primarul a făcut recurs. Între timp, opinia publică se divide între conservatori și moderni, politicienii au găsit un subiect fierbinte de campanie electorală și copilul așteaptă să i se dea un loc în lume și o identitate.

Poate că pentru copii ca și Ruben, sau pentru copiii cu părinți divorțati, sau pentru cei care și-au pierdut tatăl,  unele grădinițe din Italia au decis să nu mai organizeze nicio serbare, de Ziua Tatălui, în 19 martie, pentru a nu leza sensibilitatea celor mici. Niciuna dintre explicațiile date de către directorii în cauză nu a convins acea parte a opiniei publice care și-a exprimat,  cu vehemență,  revolta față de ceea ce a numit un atac la valorile familiei clasice.  În atenția moraliștilor și a tradiționaliștilor au ajuns nu doar directori de grădinițe dar și… Kung Fu Panda!  Un cunoscut jurnalist și politician italian (candidat la primăria din Roma din partea Partidului familiei) a declarat că a treia parte a cunoscutului film de animație este o evidentă operațiune de spălare pe creier a copiilor, cărora li se prezintă ca fiind o normalitate faptul că protagonistul are doi tați, unul natural și celălalt adoptiv!

Cam asta e atmosfera, pe alocuri, delirantă,  în care s-a sărbătorit, în Italia, Ziua tatălui.  Păcat că mulți se pierd în discuții sterile și ignoră semnificația profundă a acestei zile, cea legată de figura lui San Giuseppe, Sfântul Iosif, sărbătorit, în 19 martie, ziua în care se presupune că ar fi murit. În anul 1479,  a fost inclusă în calendarul catolic, de către Papa Sisto al IV-lea, și, până în anul 1977, era declarată sărbătoare națională. Din 1968, este asociată cu Ziua tatălui, tocmai pentru că sfântul Iosif este considerat un simbol al devotamentului, al umilinței și al răbdării.

Așa cum se întâmplă cu multe sărbători religioase, și aceasta a devenit, în timp,  un amestec de ritualuri religioase și păgâne. În multe regiuni, fiind în preajma echinocțiului, ziua marchează trecerea de la iarnă la primăvară și e celebrată cu focuri purificatoare, care se aprind în piețe, în unele zone,  chiar în fața bisericilor. Conform tradiției, e aruncată în foc o marionetă din pânză, întruchipând un bătrân, care simbolizează iarna. În Puglia, spre exemplu, sunt curățați măslinii și ramurile uscate sunt arse, ca semn de bun augur pentru primăvara care începe. În Sicilia, există alte obiceiuri, cum ar fi acela de a organiza, în piețe,  prânzuri colective pentru cei săraci, sau de a invita acasă o familie săracă, și asta pentru că sfântul Iosif este considerat protectorul sărmanilor. Mesele sunt bogate și fiecare tip de mâncare are valoare simbolică.

La Napoli,  de Ziua Tatălui, casele și străzile sunt inundate de parfumul îmbătător,  dulce și aromat al prăjiturilor care sunt asociate cu această sărbătoare. Este vorba despre faimoasele zeppole di San Giuseppe, un fel de bigné cu cremă de vanilie,  obligatoriu prăjite în baie de ulei și ornate cu vișine.  Prima rețetă datează de la începutul secolului al 19-lea, chiar dacă originile acestui desert, cunoscut într-o altă formă, sunt plasate în jurul anului 500 î. Hr, când la Roma se celebra sărbătoarea numită Liberalia, în timpul căreia romanii obișnuiau să bea mult vin, amestecat cu miere și condimente,  și să mănânce un fel de gogoașe prăjite. Potrivit unei legende, însă, desertul este legat, în mod direct,  de numele sfântului Iosif: se narează că, după fuga în Egipt, împreună cu Fecioara Maria și cu pruncul Isus, sfântul Iosif a fost nevoit să vândă astfel de gogoașe, pe stradă, pentru a-și putea menține familia, singur, într-o țară străină.

Familia… un cuvânt simplu, primordial, care a devenit, în ultima vreme, atât de complicat și controversat!

Nel 1970, una delle mogli dello sceicco Zaed-Bin dell’Abu-Dhabi necessitava di un delicato intervento chirurgico alla colonna vertebrale. Trattandosi di una donna araba, la religione musulmana non permetteva che l’operazione fosse eseguita da un uomo. Così lo sceicco si dette da fare per cercare un neuorchirurgo donna che la potesse operare. Non fu facile, lo sarebbe anche oggi in verità, ma una lunga ricerca lo portò in Romania, dalla dott.ssa Sofia Ionescu che operava fin dal 1944, quando eseguì il primo intervento al cervello su un bambino vittima di un bombardamento durante l’occupazione tedesca di Bucarest. Quell’intervento fu riconosciuto dal Congresso Mondiale delle donne neurochirurgo, nel 2005, come il primo di questo genere realizzato al mondo, e alla rumena Sofia Ionescu fu conferito il titolo di prima donna neurochirurgo.

Anche la prima ingegnera in Europa (alcuni sostengono che lo sia anche del mondo) fu una rumena, Elisa Leonida Zamfirescu. Respinta, per pregiudizio,  dalla School of Bridges and Roads di Bucarest entrò alla Royal Technical Academy di Berlino, laurendosi nel 1912. Dopo aver rifiutato un contratto di lavoro offertole da una grande azienda tedesca, tornò in Romania dove, da lì a poco, si trovò a fare i conti con lo scoppio della prima guerra mondiale. Elisa Leonida decise di arruolarsi nella Croce Rossa e andò al fronte dove guidò in prima persona alcuni ospedali di guerra.

Il coraggio e la determinazione non mancarono nemmeno ad un’altra rumena, Sarmiza Bilcescu Alimănișteanu,  la prima donna in Europa laureata in giurisprudenza, a soli 23 anni,  presso l’Università della Sorbona,  e la prima donna al mondo che conseguì un dottorato in diritto, nel 1890.  La sua tesi dal titolo “Sulla natura giuridica della madre“, evidenziava tutte le contraddizioni e la mancanza di diritti delle donne, in particolare, delle madri. Sarmiza non praticò mai l’avvocatura, scegliendo di dedicarsi alla causa femminista e dando vita ad un’associazione che lottava per il diritto all’educazione delle donne e per la parità tra i sessi, un’antesignana esponente del femminismo europeo!

Per la stessa parità di diritti si batté anche Smaranda Brăescu che sognava addirittura di pilotare aerei in un’epoca in cui alle donne era concesso ben poco! Laureata all’Accademia delle Belle Arti di Bucarest, nel 1926 chiese di seguire il corso di pilotaggio all’unica scuola specializzata appartenente all’esercito. Fu rifiutata non per demerito ma perché donna. Nel 1927, un fabbricante tedesco le consigliò di comprare un paracadute, di recarsi a Berlino e di ottenere così il brevetto di paracadutismo.  Smaranda prese in prestito 40.000 lei, andò a Berlino, e, dopo aver finito il corso,  ottenne il brevetto. La Romania diventò così il terzo paese del mondo ad avere una donna paracadutista, dopo gli Stati Uniti e la Francia. Dopo aver battuto il record mondiale femminile di salto col paracadute, nel 1931, provò ad ottenere il record assoluto, detenuto al momento da un americano. Nel maggio del 1932, a New York, fece un salto storico, da 7400 metri,  che durò 25 minuti e le garantì un record mondiale imbattuto per ben 20 anni.

Negli anni ’50, un’altra donna di nome Ana dovette dimostrare alla Romania comunista e al mondo che le competenze e il talento non hanno sesso! Nel 1952, crea il primo Istituto di Geriatria del mondo trasformando la Romania nella meta di un singolare pellegrinaggio per tutti coloro che sognavano di fermare il tempo, convinti di aver trovato un elisir della giovinezza, chiamato Gerovital,  considerato il primo medicinale anti-invecchiamento della storia moderna.
Molti personaggi noti furono affascinati dall’idea, così innovativa all’epoca, di prevenire l’invecchiamento, diventando pazienti (e testimonial) di lusso dell’Istituto Internazionale di Geriatria di Bucarest. Tra questi Salvador Dalì, Charlie Chaplin, Kirk Douglas, Pablo Neruda, Aristotele Onassis, Jacqueline Kennedy, Indira Gandhi, Marlene Dietrich, Charles de Gaulle,  il generale Tito, per citare solo alcuni dei milioni di pazienti di tutto il mondo che si sottoposero alle cure della dottoressa Aslan e del suo istituto.

Ho lasciato alla fine due donne di sangue blu, una principessa e una regina,  rimaste indelebilmente nella storia per il loro fascino, per la loro immensa cultura e per le loro imprese, alcune sorprendenti e improbabili.

La principessa Elena Ghica fu la prima donna a scalare il Monte Bianco, nel 1860. Oltre a questo, fu considerata “una delle menti più lucide e più intelligenti d’Europa” del XIX secolo (parlava 9 lingue!), una scrittrice di vasta cultura e una femminista impegnata. Conosciuta con il suo pseudonimo letterario, Dora d’Istria, ispirato al nome del fiume Dora Baltea, trascorse la sua giovinezza tra Vienna, Venezia, Dresda e Berlino e visse un grande periodo di peregrinazioni, di viaggi, di studi,  indirizzandosi verso interessi vari: dalla storia alla filosofia, a studi e discettazioni su questioni religiose, politiche, economiche, letterarie senza trascurare l’approfondimento delle tradizioni popolari. Riuscì a conoscere a fondo l’universo femminile attraverso i suoi innumerevoli viaggi e lo “fotografò” in tutti i suoi particolari nei suoi numerosi scritti che pubblicò nelle più prestigiose riviste dell’epoca.

Dora d’Istria visse a Firenze dal 1860 sino al 1888, a contatto con il fervido ambiente intellettuale e politico del periodo post unitario italiano. Giuseppe Garibaldi la definì un “Eroe – sorella , un’anima volta a più alti ideali”. Alla sua morte lasciò la sua villa all’istituto per i sordomuti fiorentino.

Una storia piuttosto singolare è quella della regina Maria di Romania (principessa di Edinburgh), tanto amata e rispettata dal popolo quanto contrastata dalla famiglia reale per la sua vita privata piuttosto disinvolta. Fu l’unica donna a partecipare alla firma del Trattato di Versailles, dopo la fine della prima guerra mondiale. Il suo arrivo a Parigi, al posto del marito, il Re Ferdinando, rafforzò il suo appellativo di Regina Soldatessa (attribuitole per la sua presenza attiva sul fronte durante la guerra). Donna di una bellezza unica, al suo arrivo in Francia conquistò le prima pagine dei giornali sensibilizzando indirettamente molti stati europei a tener conto del tributo che la Romania,  più di ogni altro stato,  aveva dovuto concedere alla Grande Guerra (ricordo che la Romania perse quasi metà del suo territorio dopo la prima guerra mondiale). La regina Maria ebbe un ruolo decisivo nell’unificazione della Romania e nel ricongiungimento di parte dei territori persi.

Maria ha lasciato ai rumeni anche una peculiare storia di…cuore. No, non si tratta di una storia d’amore, ma di una vicenda reale che ha il sapore del leggendario. Nel suo testamento chiese che dopo la morte il suo cuore le venisse estirpato, posto in uno scrigno d’argento e portato in un luogo a cui si sentiva particolarmente legata, Balcic, sul Mar Nero. E così fu.  La regina Maria morì nel luglio del 1938, al Castello Peleș, e fu seppellita nel Monastero di Argeș, così come tutti i reali rumeni.  Da quel momento,  il suo cuore iniziò un lungo pellegrinaggio, durato più di 70 anni,  a causa di eventi storici tormentati e impietosi. Nel 1940, dopo che la città di Balcic venne restituita alla Bulgaria, il cuore fu spostato al Castello di Bran, poi al Museo di Storia Nazionale di Bucarest e finalmente, nel 2015, fu trasportato, nel Castello di Peleș,  nel cuore dei Monti Carpați, da dove era partito sette decenni prima.

Ogni anno,  a luglio, il mese in cui è morta, si registra quello che gli amanti dell’esoterismo chiamano il lutto viola: nell’aria si spande un profumo intenso di violette (il fiore preferito delle regina), ma solo nelle sue stanze. Il profumo compare e scompare inspiegabilmente, avvolgente, un fenomeno che incuriosisce ancora oggi guide e turisti e si perde nelle tante leggende dei castelli transilvani.

Dacă viața mea ar fi un film, aș alege muzica lui Ennio Morricone pentru coloana sonoră, să dea o aură de magie tuturor iluziilor și deziluziilor,  care au năvălit peste mine cu forța unui uragan și cu fragilitatea unui  freamăt. L-aș alege pe Morricone pentru că muzica lui sublimă,  în toată “impuritatea” ei stilistică, cu amestecul original de clasic, jazz, pop și rock, s-ar potrivi de minune cu o viață plină, intensă și imperfectă.

În copilărie,  mă uitam cu bunicul la filmele lui Sergio Leone, faimoasele Spaghetti Western.  Înainte de fiecare film, îmi punea mereu aceeași întrebare: “E cu cai?“, pentru că doar ei îl puteau ține,  două ore,  în fața televizorului. În timp ce Tata Bun era fascinat de galopul cailor,  eu eram hipnotizată de muzică. Îmi amintesc, spre exemplu, Undeva, cândva în Vest (Once Upon a Time in the West)  pentru că primisem cadou o muzicuță,  la care m-am chinuit multă vreme să cânt, la fel ca Charles Bronson,  Man with the Harmonica, motivul filmului.  Ceva mai târziu, când am văzut Cinema Paradiso, eram deja departe de paradisul copilăriei mele și coloana sonoră m-a umplut de nostalgie și dor, mi-a amintit de cinematograful improvizat la Căminul Cultural din satul bunicilor, unde am văzut primele filme din viața mea, O floare și doi grădinari, (un film-cult al cinematografiei indiene!), și Mihai Viteazul, cu marele Amza Pellea.

În studenție am văzut,  pe o casetă video, tradusă de Irina Margareta Nistor,  A fost odată în America (Once Upon a Time in America), ultimul film al lui Sergio Leone. Nu-mi amintesc vocea lui Robert de Niro, pentru că era dată la minimum, dar, dacă închid ochii, aud, parcă, naiul lui Gheorghe Zamfir, căruia Morricone i-a cerut să interpreteze “Childhood Memories” și “Cockeye’s Song, pentru coloana sonoră a filmului,  una dintre cele mai frumoase scrise vreodată. Mărturisesc că, de fiecare dată când revăd filmul și ascult partea interpretată la nai de Zamfir, mă emoționez  profund.  Așa cum mă emoționez ascultând Gabriel’s Oboe, tema muzicală a filmului The Mission, sau cântecul Ancora qui (interpretat de Elisa), din filmul lui Quentin Tarantino, Django Unchained.

Cred că e evident că sunt o “fană” a lui Ennio Morricone, chiar dacă e un cuvânt care știu că nu-i place,  pentru că e în totală contradicție cu natura lui introvertită, aparent ursuză, tăcută și discretă. Nu-i plac interviurile, aparițiile publice, celebrările. Preferă să stea închis în studioul său, căutând, neobosit, armonii divine. Compune muzică de film de mai bine de 50 de ani și a realizat peste 500 de coloane sonore. Are o stea pe Aleea Celebrităților din Hollywood și a dat numele unui asteroid: 152188 Morricone.  A câștigat, în sfârșit, Oscarul pentru cea mai bună coloana sonoră,  după șase nominalizări, un Golden Globe și după un Oscar pentru întreaga carieră,  care i-a fost decernat în 2007. Mulți critici muzicali și cinematografici vorbesc despre un înainte și un după Morricone, tocmai pentru că e considerat nu doar unul dintre cei mai mari compozitori din lume, dar, mai ales, cel care a revoluționat muzica de film. Cu toate acestea, a trebuit să aștepte aproape 40 de ani pentru a primi recunoașterea absolută din partea Academiei Americane de Film. În ultimele luni, mulți au readus în memoria cinefililor cazul Fellini, marele regizor italian care nu a câștigat,  niciodată,  un Oscar pentru regie, ci doar premiul pentru cel mai bun film străin, de patru ori.

Prima coloana sonoră de succes, cea din filmul Pentru un pumn de dolari (A Fistful of Dollars),  a împlinit o jumătate de secol, datează din…1964, când a început colaborarea cu Sergio Leone, coleg de bancă în clasa a treia, devenit marele său prieten cu care a realizat filme memorabile. 

A scris muzică pentru mari regizori, cum ar fi Bertolucci, Zefirelli, Pasolini, Almodovar, Brian de Palma, Oliver Stone, Tornatore, dar întâlnirea cu Quentin Tarantino a fost cea care i-a adus un Golden Globe și un Oscar.

Morricone este compozitorul preferat al lui Tarantino, care l-a comparat cu Mozart, Beethoven și Schubert,  și care a reușit să-l convingă să realizeze, din nou, după 40 de ani,  coloana sonoră a unui film western. Din respect pentru prietenul său, Sergio Leone, în ultimii douăzeci de ani a refuzat orice propunere americană de a compune muzică western. Tarantino l-a cucerit cu stilul său original și genial, dar și cu constanța cu care a demonstrat,  de-a lungul timpului,  admirația pentru  maestrul Morricone, incluzând în câteva filme, Kill Bill, Ticăloși fără glorie sau Django Unchained,  unele dintre compozițiile sale celebre.  Inițial, pentru The Hateful Eight,  Morricone ar fi trebuit să scrie doar o parte, care urma să devină motivul muzical al filmului,  însă a fost atât de fascinat de scenariu încât a continuat să compună  și, în cele din urmă, a realizat întreaga coloană sonoră.

Colaborarea cu Tarantino, aparent improbabilă și,  cel puțin ciudată, s-a transformat într-o adevărată prietenie.  În discursul său de la festivitatea de decernare a premiului Oscar (rostit în italiană și tradus de fiul compozitorului), Ennio Morricone i-a mulțumit soției,  Maria, pentru că îi stă alături de aproape 70 de ani, și lui Tarantino,  pentru că l-a ales. Marele compozitor e convins că  nu există muzică importantă fără un mare film care să o inspire și că o muzică frumoasă nu poate ajuta,  în niciun fel,  un film mediocru, dar un film bun poate să ducă la succes o coloană sonoră mediocră. 

Mulți spun că nu e ușor să lucrezi cu maestrul Morricone și că, uneori,  raportul său cu regizorii nu a fost tocmai unul “idilic”. Acum câțiva ani, ascultând una dintre piesele scrise pentru filmul său,  regizorul Adrian Lyne a spus: Voiam ceva imortal și asta nu mi se pare deloc imortal. Înainte de a întrerupe orice colaborare cu el, maestrul Morricone i-a răspuns că pentru a judeca imortalitatea unei  opere e nevoie de 30 de ani. Pentru  multe dintre compozițiile sale, a fost nevoie de mult mai puțin timp pentru a intra în istorie și pentru a deveni legendă.