Italians do it better! Italienii o fac mai bine!

Când Madonna a apărut, într-un videoclip din 1986 (Papa Don’t Preach), cu un tricou pe care erau scrise aceste cuvinte, mulți au apreciat gestul artistei ca un imn închinat farmecului mediteranean, irezistibil,  al bărbatului italian și al arhetipului său, cunoscut ca latin lover.

Tricoul Madonnei a făcut înconjurul lumii,  iar faima italienilor, ca fiind cei mai mari seducători din toate timpurile, a primit un fel de “certificat de calitate” din partea unei femei, de ale cărei competențe în domeniu nu se îndoia nimeni. Au urmat campanii publicitare, colecții de modă, expoziții fotografice, albume de muzică, filme,  toate construite în jurul aceluiași model masculin, fermecător, amabil, tandru și pasional. Au avut loc dezbateri aprinse, în care sociologi,  psihologi, istorici, critici literari si sexologi au încercat să explice, cu argumente științifice, antropologice sau psihologice,   dacă și de ce italienii “știu să iubească mai bine decât ceilalți”.

O faimoasă sexoloagă suedeză, Milena Ivarsson, ajunsese să recomande pacientelor depresive o terapie alternativă împotriva tristeții, și anume, să petreacă două săptămâni în Italia. Era convinsă că “papagalii” italieni, cum îi numea, sunt în stare să facă minuni, cu arta lor inegalabilă de a cuceri și a seduce, prin ironie, oratorie amoroasă, complicitate și simț al umorului, dar și prin talentul lor de a deveni simpatici,  chiar și atunci când pot părea ridicoli.

După ce,  în Suedia,  apăruse studiul prin care se recomanda așa-numita latin lover therapy, stațiunile maritime din Italia au fost,  realmente,  luate cu asalt de către turistele străine, mai ales cele nordice. Nu am întâlnit încă un italian,  care să nu aibă în paginile sale de memorii nescrise o figură nordică, blondă cu ochi albaștri, cu nume imposibil de pronunțat, dar greu de uitat, căreia să nu-i fi recitat versuri de iubire, pe vreo plajă, la apus de soare și cu care să nu fi numărat stelele căzătoare, în noaptea Sfântului Lorenzo.

În anii ’90,  circula și un banc, pe care italienii îl spuneau cu un soi de orgoliu național. Ce fac italienii seara, când e momentul să facă dragoste? Bărbatul e în pat și femeia e încă în bucătărie. Ce face un suedez, la aceeași oră? Bărbatul e în pat. Și femeia e în pat…cu un italian.  

Dincolo de aspectul, aparent,  frivol al problemei, subiectul e cât se poate de serios, altfel nu s-ar fi publicat mii de pagini despre arta seducției, despre modelul arhetipal al eternului latin lover, despre marii cuceritori care au scris istoria (nu doar erotică) a Italiei.

La început a fost…Iulius Cezar, recunoscut ca fiind primul latin lover din istorie, emblema adevăratului roman, învingător nu doar în războaie, ci și în intimitatea patului imperial. Are prea puțină importanță că era numit soția tuturor bărbaților și soțul tuturor femeilor, pentru gusturile sale,  să le numim “eclectice”,  în materie, pentru că în Roma antică acest lucru nu scandaliza pe nimeni. Viciile arhicunoscute ale celui care a creat Imperiul Roman nu au dăunat deloc imaginii sale. Lista femeilor și a bărbaților pe care i-a cucerit e la fel de lungă ca cea a provinciilor supuse.

Fără îndoială, Giacomo Casanova s-a inspirat din viața erotică tumultuoasă a lui Iulius Cezar. Aventurierul venețian a rămas, împreună cu Don Juan,  simbolul suprem și niciodată egalat al seducătorului prin definiție, cu diferența că italianul Casanova nu era un colecționar de amoruri, cinic și insensibil, ci un scriitor, poet, alchimist, filozof, agent secret, cu alte cuvinte un mister. A avut 122 de femei de care s-a îndrăgostit,  cu adevărat, așa cum reiese din cartea lui de memorii. Adora să vorbească ore în șir cu amantele sale, cuvintele erau atât de importante în procesul de seducție încât,  se spune,  că nu se putea îndrăgosti de cele care nu vorbeau aceeași limbă cu el.  Era un orator fantastic, avea o cultură impresionantă,  dar,  mai ales,  avea curaj să discute despre filosofie, cu Voltaire, despre muzică, cu Mozart, despre politică cu miniștri si regi, despre magie, cu Cagliostro și despre iubire… cu nobilele cucerite de spiritul său irezistibil.

Câțiva ani mai târziu, e rândul lui Niccolò Paganini să asume rolul de latin lover, în ciuda urâțeniei sale proverbiale. Atunci când îl ascultau cântând la vioară femeile îi cădeau la picioare,  erau subjugate de talentul lui artistic,  dar și de alte talente, ascunse și intime, despre care se vorbea mult la vremea respectivă. Printre “victimele” celebre ale lui Paganini se numărau și surorile împăratului Napoleon Bonaparte, Elisa și Paolina, dar și multe alte femei, unele minore, din cauza cărora a riscat de mai multe ori să ajungă la închisoare.

Poate că nu s-ar fi vorbit despre toți acești seducători de minți și trupuri, dacă nu ar fi existat un actor și balerin italian, numit Rudolph Valentino, care, în 1921, odată cu apariția sa în filmul Șeicul, devenea idolul tuturor femeilor, primul sex symbol din istoria cinematografiei, primul Latin Lover. Moartea lui Rudolpf Valentino, la numai 31 de ani,  a provocat prima isterie colectivă a sutelor de mii de fani din lumea întreagă. În momentul în care a fost anunțată moartea artistului, două admiratoare au încercat să se sinucidă în fața clinicii în care fusese inernat. Concomitent, o tânără actriță engleză,  cu care Valentino avusese o aventură,  s-a otrăvit, la Londra,  ținând în mână o fotografie a sa, iar un angajat de la Ambassador Hotel,  din New York,  unde actorul era client fidel, a fost găsit mort, într-o cameră din hotel, pe un pat plin de poze ale idolului său.  Într-o singură zi, în California, s-au sinucis 12 femei.

Au trecut aproape 90 de ani, dar de pe mormântul din Memorial Park Cemetery nu lipsesc niciodată trandafirii roșii. Mitul seducătorului rezistă timpului, dar și calomniatorilor, care au încercat, de-a lungul anilor, să detroneze idolul femeilor, sugerând ambiguitatea sa sexuală.

Nimeni nu putea să interpreteze mai bine decât Marcello Mastroianni (seducătorul meu preferat!), pe marile ecrane, primul latin lover din cinematografia internațională. În 1966, Mastroianni apărea în comedia muzicală Ciao Rudy, dedicată marelui actor italo-american. A fost supranumit, încă de la debut, noul Rudolph Valentino, dar a încercat să lupte, toată viața,  împotriva propriei imagini de sex symbol, interpretând, în filmele lui Fellini, misterul frumuseții masculine, în toate nuanțele ei. A fost, pe rând, nevrotic, homosexual, burlac adorat de femei, impotent, cinic, fragil,  a fost, mai ales, intelectualul nehotărât, măcinat de întrebări fără răspuns, chinuit de obsesii şi fantasme. A fost căsătorit o singură dată, dar a iubit și a fost iubit de unele dintre cele mai frumoase femei ale vremii, cum ar fi Catherine Deneuve sau Faye Dunaway. Era de o frumusețe irezistibilă și, deopotrivă, era un bărbat discret, elegant, amabil, ironic și autoironic, niciodată vulgar sau ostentativ,  de un farmec rămas fără egal, chiar și după atâția ani.

Ura orice formă de vulgaritate și, tocmai de accea, cu siguranță,  nu i-a plăcut tricoul Madonnei pe care scria Italians do it better și care se dorea un imn închinat bărbatului meridional, definit, în mod stereotipal, prin pasiunea neobosită pentru femei.

Un stereotip justificat, însă, din punct de vedere antropologic,  de 2000 de ani de istorie.

Il Danubio, il fiume dei re e il re dei fiumi,  il secondo più lungo d’Europa (dopo il Volga),  ha affascinato da sempre perché nessun altro fiume, nella sua lunga corsa verso il mare, attraversa un così gran numero di paesi e nessuno ha raccontato sulle sue sponde tante storie di re e regine, di imperi e di guerre.
Nell’immaginario collettivo è “il Danubio Blu”, reso celebre dal valzer di Strauss, per la predominanza azzurra delle sue acque nella zona austriaca.

Nei suoi 2.888 chilometri, dalla sorgente (nei monti Foresta Nera) alla foce (nel Mar Nero), passa attraverso tante frontiere, non soltanto nazionali, politiche, sociali, ma anche culturali, psicologiche e religiose. Sono dieci i paesi che ospitano il corso del fiume:  Germania, Austria, Repubblica Slovacca, Ungheria, Croazia, Serbia, Romania, Moldavia, Bulgaria e Ucraina. Tutta la storia mitteleuropea ha avuto come sfondo il Danubio, rendendo questa regione, come ha scritto Claudio Magris, una specie di Babele del mondo odierno che certamente ha nella Mitteleuropa un suo simbolo particolare, ma è una Babele del mondo intero. L’impero austro-ungarico, con i suoi 1300km lungo il fiume, era denominato anche come” monarchia del Danubio”.

Il viaggio che segue il corso del fiume è meraviglioso, mai lineare o banale, con i suoi paesaggi variegati, così diversi tra loro, a volte dolci e accoglienti, a volte quasi avvolti da un’aurea mistica, con i borghi fortificati, i monasteri imponenti e i palazzi sontuosi, i villaggi di pescatori, i battelli, che percorrono il fiume senza sosta.  Verso la foce, nel Mar Nero, le acque del Danubio si confondono con la terra, col cielo e infine col mare, in un passaggio graduale, pieno di vegetazione, di animali e di riflessi. Persino questo suo finire nel mare ha qualcosa di misterioso,  è un “incessante finire“, per citare ancora  Magris.

I viaggiatori che (in)seguono il fiume arrivano, alla fine,  in Romania, a Tulcea (la capitale della provincia, una città vecchia quasi quanto Roma, fondata dai Greci di Mileto), una vera città di frontiera,  il cui cimitero accoglie epitaffi di cinque religioni e di ancor più nazionalità, visto che in questo luogo,  durante i secoli, giundero uomini da ogni parte d’Europa. Da tutta l’Europa arrivano anche le acque che formano il Danubio fino a sparire nel Mar Nero,  con un estesissimo delta, unico al mondo, che si trova nella regione chiamata Dobrogea. Nei pressi di Tulcea,  il Danubio si divide in tre rami, prima di sfociare nel Mar Nero: Chilia,  Sulina, che delimita il confine tra Romania e Ucraina e  Sfântu Gheorghe.

Il Delta del Danubio, considerato un vero paradiso naturale, gode di un triplo stato di protezione internazionale: Riserva della Biosfera, designata a livello internazionale dal Comitato UNESCO “Uomo e Biosfera” (grazie anche all’opera del famoso esploratore subacqueo francese Jacques Cousteau), Zona Umida di importanza internazionale, designata dal Segretariato della Convenzione Ramsar e Sito del Patrimonio Naturale UNESCO.

Con un’area di 3446 chilometri quadrati è il più esteso e meglio conservato dei delta europei.  Si tratta di una delle più giovani terre d’Europa poiché cominciò a formarsi circa seimila anni fa e continua ad espandersi verso il mare, avanzando di circa 40 metri all’anno. Il delta ha una superficie composta da paludi, acquitrini, dune emergenti, cordoni sabbiosi di origine fluviale e marittima, piccoli laghi, canali e isole. L’80% del delta si trova in territorio romeno, l’altra parte,  in Ucraina.  Nel delta del Danubio trova posto il 98% della fauna acquatica d’Europa, oltre 3.400 specie, molte delle quali uniche al mondo. Ci sono decine di specie di mammiferi, 300 specie di uccelli, sette di rettili, otto di anfibi, più di 160 specie di pesci.

La terraferma è coperta da boschi di pioppi, querce, salici, meli e peri selvatici, ma anche da vite selvatica e liane (Letea, ad esempio, grazie alle sue liane ha l’aspetto di una foresta tropicale), mentre gli isolotti galleggianti sono costituiti da un intreccio di rizomi, radici di piante acquatiche e terra. La flora acquatica è dominata dalla ninfea bianca, ninfea gialla e vari tipi di canne che formano l’habitat ideale per le varie specie di uccelli autoctoni o di passaggio: cormorani, anatre e oche selvatiche, aironi, ecc. Tra le specie di maggior valore si trovano le grandi colonie di pellicani bianchi, il 70% della popolazione mondiale. Il grande pregio di quest’area è l’estrema facilità con la quale si possono ammirare specie di mammiferi come: lo Sciacallo dorato, la Lontra, il Cane procione, il Tasso, la martora e soprattutto il Gatto selvatico! Nelle acque hanno trovato casa gli storioni, la carpa, il pesce gatto, il luccio, la luccioperca, la murena e tante altre specie di pesci che fanno del Delta del Danubio un paradiso per i pescatori. In tutto,  esistono 187 zone strettamente protette, al fine di preservare il processo naturale di evoluzione della fauna e della flora. Proprio questa ricchissima varietà ha determinato il grande interesse da parte dell’Unesco verso la più grande riserva della biosfera dell’Europa, un polmone naturale di cui il nostro pianeta, sempre più inquinato,  ha sempre più bisogno.

Per coloro che amano la natura,  un viaggio esplorativo, un safari,  con una barca, tra il dedalo di insenature e canali serpeggianti, tra canneti e laghi salmastri, grandi aree di steppa e dune fluviali,  in un ambiente che ha conservato le sue profonde origini rurali, potrebbe essere un’esperienza unica e indimenticabile. Si può pescare, degustare vini, assaporare i piatti preparati dai pescatori del posto, praticare birdwatching (Il Delta è considerato, dagli amatori di questo hobby,  il posto migliore d’Europa), ammirare una colonia di pellicani, passeggiare per le macchie, fare una crociera romantica al tramonto, sentirvi parte della natura incontaminata, lontani dalla pazza folla. Per gli amanti di arte e storia, ci sono i siti archeologici di Hamiris, Capidava ed Histria, quest’ultimo considerato il punto chiave per la scoperta, da parte del mondo archeologico tedesco, dell’antichità greca e romana di questa zona.

Dobrogea, l’ultima regione romena ad esser stata liberata dalla dominazione ottomana alla fine dell’ottocento,  conserva intatto l’infinito passaggio di popoli e culture che ne ha contraddistinto la storia: i discendenti di antichi popoli come i Lipoveni, i pescatori dalle lunghe barbe profetiche,  giunti nel settecento dalla Russia zarista abbandonata per motivi religiosi;  i greci del Ponto che, dall’antica Trebisonda,  si sparpagliarono lungo le sponde del Mar Nero,  arrivando sino alla zona del delta; i Friulani emigrati alla metà dell’ottocento e sopravvissuti oggi in piccoli paesini come quello di Greci, dove la maggioranza degli abitanti parla l’italiano (o meglio, il friulano).

Possiamo concludere il nostro viaggio proprio qui, in mezzo agli italiani di Greci, che vi racconteranno la loro storia (quasi centenaria), tormentata e tortuosa, proprio come le acque del fiume Danubio. 

Uneori istoria are nevoie de decenii sau chiar de secole pentru a scrie o pagină, pentru ca,  mai apoi,  să fie obligată să o rescrie; memoria colectivă a unui popor are nevoie de tot atâta timp pentru a-i discerne pe cei buni de cei răi și,  uneori,  se întâmplă ca cei buni să devină răi sau viceversa, în vreme ce memoria individuală e concretă, eficientă și imediată. Memoria colectivă e suma memoriilor individuale, atât de diverse, subiective și constrastante, mai ales atunci când e vorba despre un moment crucial din istoria unei țări, cum a fost cel al eliberării Italiei de sub ocupația nazistă, în 25 aprilie 1945.

Înainte ca aliații să elibereze Italia (de observat că au ajuns mai repede rușii “eliberatori”, în România, în 1944, decât americanii, în Italia), înainte ca americanii să intre triumfători în Roma, Milano sau Torino, cu tancurile lor Sherman, au existat zeci de mii de tineri înrolați în Corpul de Voluntari pentru libertate, numiți partizani, care au luptat împotriva ocupației naziste și împotriva altor zeci de mii de tineri, înrolați, de cealaltă parte a baricadei,  în Brigăzile Negre fasciste, comandate de Benito Mussolini. În 1943, Mussolini a fondat, în nordul Italiei, Republica fascistă de Salò în vreme ce în sud, guvernul Badoglio colabora cu aliații englezi și americani. Între 8 septembrie 1943 și începutul lunii mai, 1945, Italia a fost sfâșiată de ceea ce mulți istorici au considerat un “sângeros război civil”, iar alții o adevărată revoluție morală, etică și politică: mișcarea de rezistență.

În 25 aprilie 1945, Comitetul Executiv de Eliberare Națională din Italia de Nord a proclamat oficial insurgența, prin intermediul unui comunicat radio,  în care se anunța preluarea tuturor puterilor de către comitet și se ordona partizanilor să atace sediile naziștilor și să-i oblige să se predea. 25 aprilie a fost ziua de eliberare a orașelor Milano și Torino. Până la 1 mai, în mai puțin de o săptămână, au fost eliberate principalele orașe din jumătatea de nord a Italiei: Bologna,  Genova și Veneția. Eliberarea a pus,  astfel,  capăt dictaturii fasciste (care a durat 20 de ani) și războiului.

Italia datorează propria libertate eroilor săi partizani, pentru că doar prin luptă poate fi cucerită libertatea, spunea primul-ministru englez, Winston Churchill. A fost nevoie de 70 de ani pentru ca rolul fundamental pe care l-au avut partizanii italieni să fie recunoscut oficial, în propria patrie. Adunarea solemnă a Camerelor Unite, organizată pentru a marca Ziua Eliberării (Festa della Liberazione), a avut loc, în acest an, pentru prima oară,  în prezența ultimilor partizani ai Italiei, întâmpinați cu mari onoruri de către președintele țării,  de către președinții celor două camere și de către miniștrii guvernului Renzi.  

Nu sunteți oaspeți, ci gazde, le-a spus președinta Camerei Deputaților, Laura Boldrini, iar președintele Italiei, Sergio Mattarella, a declarat, în discursul său, că 25 aprilie e patrimoniul întregii țări.  A fost nevoie de 70 de ani pentru ca, în Parlamentul italian,  cei mai importanți reprezentanți ai statului să intoneze imnul rezistenței, Bella Ciao, împreună cu cei care au făcut adevărata rezistență. Minute în șir s-a cântat și s-a aplaudat, cei prezenți s-au emoționat, până la lacrimi, partizanii au rememorat momente importante din lupta armată, fiecare cu amintirile sale,  multă vreme, clandestine, și cu morții săi, adesea, blamați.

Nu au lipsit nici acum polemicile, partidele de dreapta au refuzat să participe la adunarea solemnă, unii dintre ei preferând să comemoreze, în mod provocator,  victimele partizanilor, aflate de cealaltă parte a baricadei.  Alții au ținut să observe, ca o cinică ironie a sorții, că partizanii erau așezați în băncile Senatului, pe locurile în care, acum 70 de ani, erau așezați fasciștii și de unde Mussolini a rostit primul său discurs către patrie.

Timp de 20 de ani, Italia a fost condusă de guverne de dreapta,  din care a făcut parte și nepoata lui Mussolini, Alessandra Mussolini, în prezent europarlamentar.  În multe ocazii, a declarat că e mândră de numele ei, de educația ei politică și de ideologia fascistă, “ereditară”. Mulți ani , 25 aprilie, Ziua eliberării, chiar dacă a fost declarată zi națională,  încă din 1946, nu a fost sărbătorită în mod oficial, solemn, pentru că reprezentanții statului considerau, la acea vreme,  că nu era nimic de sărbătorit. Alessandra Mussolini a amintit, în repetate rânduri, că bunicul său, Benito Mussolini, a fost executat, în mod barbar, tocmai de către partizani, în 28 aprilie 1945.

Despre episodul execuției lui Mussolini, a amantei sale, Clara Petacci,  și a altor lideri fasciști s-au scris mii de pagini și s-au făcut sute de anchete internaționale. În spiritul conclierii naționale, care îl caracterizează, noul președinte al Italiei, Sergio Matarella,  a admis, în discursul său din parlament, că uciderea lui Mussolini și a apropiaților săi, expunerea lor, cu corpurile atârnate cu capul în jos și profanate,  în piața Loretto din Milano, a fost un “act barbar și dizuman” și că,  de ambele părți ale baricadei,  s-au comis acte de violență nejustificată.  Există o diferență esențială între episoadele disparate în care unii partizani s-au îndepărtat de ideile mișcării de rezistență, mânați de dorința de răzbunare personală, și ideologia totalitară, rasistă, genocidă a nazifascismului, a adăugat Matarella. Apoi,  s-a alăturat partizanilor și a cântat, împreună cu ei,  Bella Ciao, cel mai controversat cântec din istoria modernă a Italiei.

În timp ce,  în lumea întreagă, Bella ciao,  devenea imnul internațional al libertății, al rezistenței împotriva oricărei forme de dicatură, de opresiune, de încălcare a drepturilor fundamentale ale omului, în Italia era interzis în ocazii oficiale. În 2011,  spre exemplu, ar fi trebuit să se cânte pe scena Festivalului de la Sanremo, cu ocazia împlinirii a 150 de ani de la unitatea Italiei. În urma protestelor vehemente din partea clasei politice de dreapta, aflate la putere, imnul partizanilor nu s-a mai cântat pe scena festivalului. În 2002, premierul Berlusconi decidea ca trei jurnaliști de la televiziunea națională, RAI, considerați incomozi, să fie dați afară, pe motive evident politice. Câteva zile mai târziu, unul dintre ei, Michele Santoro, își începea ultima emisiune intonând Bella Ciao și declanșând un adevărat scandal mediatic. Cântecul devenise, astfel, imnul rezistenței împotriva regimului lui Berlusconi și identificat cu ideologia de stânga, a partidelor aflate în opoziție.

Chiar dacă noul președinte al Italiei invocă reconcilierea națională, reacțiile liderilor politici de dreapta în această zi de 25 aprilie 2015 demonstrează că e aproape o utopie. Unii au declarat că această zi ar fi trebuit sărbătorită citind două scrisori: una, a unui tânăr condamnat la moarte de către fasciști, cealaltă, a unui tânăr condamnat la moarte de către mișcarea de rezistență. Un fost ministru în guvernul Berlusconi a declarat, polemic, că va participa la manifestările dedicate acestei zile, doar atunci când președintele Matarella va depune o coroană de flori în Piața Loretto, din Milano, locul în care a fost expus public cadavrul lui Mussolini, după execuție. 

Au trecut 70 de ani de la sfârșitul dictaturii fasciste, în Italia,  s-au scris și rescris sute de pagini de istorie, însă 25 aprilie, continuă să dividă, în loc să unească, deși,  în Parlament,  a răsunat, pentru prima oară, imnul rezistenței, Bella Ciao. În aceleași zile, Alessandra Mussolini lansa campania candidaților din partidul Forza Italia pentru alegerile regionale. Un simplu exercițiu democratic…

C’era una volta un luogo in cui si andava alla ricerca dell’elisir della giovinezza. Non parlo dell’Etiopia, dove, per gli antichi greci, si sarebbe trovata la fonte della lunga vita, né delle terre oscure dell’Abkhazia, il posto in cui,  ai tempi di Alessandro Magno,  pare fosse stata scoperta l’Acqua della vita, né del Santo Graal, ricercato da Re Artù e dai suoi Cavalieri perché considerato donatore di vita eterna e guaritore di ferite.

Parlo piuttosto di tempi molto più moderni quando, abbandonato il miraggio di un luogo mitico che nascondesse elisir o fonti miracolose, si è cercato di capire se fosse possibile combattere l’invecchiamento per via farmacologica.

Dal 1950 cominciò un singolare pellegrinaggio verso un piccolo paese comunista di cui si sapeva poco o niente ma che diventò, in breve tempo, una delle mete più ricercate tra coloro che sognavano di fermare il tempo. Parlo di Bucarest, in Romania, dove nel 1952, fu fondato il primo Istituto di Geriatria del mondo, dalla professoressa Ana Aslan, con l’intento di dimostrare che la vecchiaia poteva essere curata, come qualsiasi altra malattia.

Fu lei ad introdurre il concetto di profilassi della vecchiaia, spiegato poi al mondo intero: La domanda che dobbiamo fare non è più “quanto viviamo”, ma “come viviamo”. Il prolungamento della vita in sé non significa nulla, anche se è auspicabile. Dobbiamo prolungare non solo la vita, ma anche la vitalità e l’attività. C’è un principio in base al quale dobbiamo aggiungere non anni alla vita, bensì vita agli anni. Dovete capire che l’invecchiamento non si può combattere solo con delle pillole o delle iniezioni. E’ una battaglia che va iniziata fin dalla nascita. Ideale sarebbe vivere come degli immortali, ma nel contempo lavorare come se ci fosse l’ultimo giorno della nostra vita.

Molti personaggi famosi sono stati affascinati dall’idea, così innovativa all’epoca, di prevenire l’invecchiamento  e sono diventati i pazienti di lusso dell’Istituto Internazionale di Geriatria di Bucarest: Salvador Dalì, Charlie Chaplin, Kirk Douglas, Pablo Neruda, Aristotele Onassis, Jacqueline Kennedy, Indira Gandhi, Marlene Dietrich, Charles de Gaulle, Lilian Gish, il generale Tito, per citare solo alcuni  nomi illustri tra altri milioni di pazienti di tutto il mondo si sono sottoposti alle cure della dottoressa Aslan.

Tutto ebbe inizio nel 1949, quando Ana Aslan cominciò a sperimentare gli effetti della procaina, un noto anestetico locale, sul reumatismo, nel caso di un giovane malato di artrosi. Dopo due anni, Ana Aslan avviò un esperimento di lunga durata sugli animali, associato a uno studio clinico su 25 pazienti anziani, basato sulla procaina iniettabile. Tra gli esempi più eclatanti a sostegno dell’efficacia del trattamento c’è quello di un paziente di 110 anni che, dopo quattro anni di cure, riuscì ad arrestare il tremolio di mani e testa riuscendo a camminare nuovamente da solo. La depressione era sostituita da uno stato psichico buono e il pigmento dei capelli bianchi era in rifacimento.

L’esperimento si dimostrò un successo diminuendo i dolori, aumentando la mobilità e procurando degli effetti inaspettati che migliorarono, oltre allo stato fisico dei pazienti, anche quello mentale.

Ana Aslan era un ricercatore scientifico troppo esperto per ignorare tali fenomeni e immediatamente avviò un programma di controllo per studiare gli “effetti collaterali” della procaina non solo sulle arterie, ma anche sui tessuti cellulari e sul cervello e verificarne dosi ed associazioni possibili. Scoprii che c’era una azione specifica per le malattie circolatorie e articolari e un effetto di attivazione cerebrale che influenzava positivamente l’intero organismo.

Creò un farmaco chiamato Gerovital, GH 3, che presentò, per la prima volta, nel 1957, a Verona, durante il Congresso Mondiale di Geriatria. Fu l’inizio di un’epoca. Gli effetti miracolosi della procaina vennero conosciuti in tutto i mondo e la leggenda di Bucarest, fonte di giovinezza, ebbe inizio. L’interesse per la cura miracolosa fu talmente grande che lo stato rumeno decise di allargare la struttura dell’Istituto di Geriatria per poter ospitare le milioni di persone che correvano in Romania con la speranza di rallentare il tempo e i suoi segni.

In un’intervista, la professoressa Aslan ha spiegato la sua passione per la geriatria e la sua decisione di cambiare carriera, a 50 anni, di rinunciare alla cardiologia e dedicarsi alla “prevenzione” della vecchiaia.

Mi hanno sempre impressionato gli anziani, forse perché mio padre era di 20 anni più grande di mia madre, e io ero l’ultima figlia. Quando sono diventata medico e lavoravo nella chirurgia, mi ha impressionato quanto detto da un professore ad un anziano: “Io ho fatto il possibile. Che ti aiuti Dio.” Sono contraria all’idea che l’uomo si debba abituare alla malattia e alla morte. Ma se non credessi che la morte fosse un’ingiustizia, dovrei anche credere che la vita sia un’ingiustizia. Ma la vita è una realtà. Voi conoscete la vecchiaia in degrado, io so però che è possibile una vecchiaia bella, senza degrado fisico. 

La sua battaglia contro l’invecchiamento, a cui ha dedicato più di quarant’anni, è stata ardua, fin dall’inizio. Ha dovuto combattere con i pregiudizi, in un’epoca in cui si credeva che la donna non potesse essere pari all’uomo,  con l’inerzia, con lo spirito conservatore, con la burocrazia di un paese comunista, che ha ceduto il passo alla scienza solo dopo aver capito che, grazie alla terapia Gerovital, poteva incassare annualmente, più di 15 milioni di lei (cifra più che consistente anche rapportata a oggi)!  Ana Aslan ha dovuto affrontare anche le perplessità del mondo medico internazionale, diviso sull’efficacia del preparato GH3.  Una parte della comunità scientifica ha avanzato dei dubbi e ha “accusato” il preparato della Aslan di avere solo un effetto placebo, suggestivo. Altri ricercatori e molti medici testimoniano invece l’efficacia del preparato: una capacità, almeno temporanea, di rivitalizzare l’organismo e migliorare notevolmente alcune funzioni. Il gerontologo italiano Argiuna Mazzotti, che aveva seguito un corso  per l’ utilizzazione del Gerovital, sosteneva che i risultati sul piano del miglioramento delle condizioni soggettive, del comportamento e dell’umore erano più che ottimi.

Fino a che è stata in vita, la stessa Aslan era essa stessa una efficace “propagandista” delle virtù del suo Gerovital: a novant’anni era vivace, giovanile, energica. In un’intervista confessava che non avrebbe potuto lavorare tanto, viaggiare in tutto il mondo, tenere conferenze, rispondere a tante domande e visitare centinaia di migliaia di malati, se non si fosse sottoposta per 22 anni al trattamento Gerovital e Aslavital, il nuovo prodotto creato nel 1980.

Durante la sua attività medica e scientifica le sono stati conferiti l’Ordine al Merito della Repubblica Italiana,  il titolo di Cavaliere dell’Ordine Palmes Académiques, in Francia,  la Laurea Honoris Causa e il titolo di dottore emerito dell’Università di Bragança Paulista del Brasile, il titolo di membro dell’Accademia delle Scienze di New York.

Gerovital è un prodotto geriatrico che ha ottenuto il brevetto in 30 paesi ed è diventato uno dei brand rumeni più conosciuti nel mondo.

Nel 1967, fu realizzato il primo prodotto di bellezza anti-invecchiamento, Gerovital H3, in una fabbrica di cosmetici di Cluj Napoca, in Transilvania,  alla quale la professoressa Aslan aveva affidato la sua ricetta e che oggi ha l’esclusiva sui prodotti Gerovital.

Ana Aslan è morta nel 1988, a 91 ani, dopo una lunga vita dedicata alla ricerca. Non si è mai sposata e non ha avuto figli. Gli ultimi anni di vita li ha trascorsi in un appartamento allestito all’interno dell’Istituto di Geriatria,  che oggi porta il suo nome, convinta fino alla fine che gli esseri umani possano vivere fino a 120-130 anni e cercando di migliorare il suo segreto di eterna giovinezza.