Quando si parla dei Castelli della Romania il riferimento alla figura del principe Vlad, il conte Dracula, è inevitabile. La sua “presenza-assenza” conferisce ad ogni luogo la dose necessaria di mistero e ad ogni storia un suo alone tenebroso.

In realtà in Romania  non esiste un Castello di Dracula se non nella fantasia degli scrittori e dei registi che hanno trasformato il personaggio storico di Vlad Tepes nella leggenda di Dracula.

Eppure ognuno di questi luoghi è oggi il Castello di Dracula!

Molto del merito va sicuramente a Bram Stoker ma ancora prima, a scoprire il fascino tenebroso della Transilvania, fu Jules Verne con il suo libro chiamato Il Castello dei Carpazi, pubblicato nel 1892, che sorprese lettori e critici.  Nella cornice naturale di valli, montagne e insenature, dove le superstizioni la fanno da padrone, si staglia un Castello che incute un “terrore contagioso”. Strane presenze che con il buio, cominciano ad aleggiare fra le sue mura e nelle terre circostanti, sotto forma di voci e suoni sovrumani. Il personaggio Orfanik, uno “scienziato incompreso”, è un Dracula ante litteram con il suo volto pallido e sottile, i lunghi capelli grigiastri, lo sguardo scintillante in fondo alle orbite nere,  che coltiva illusioni maniacali e si difende dal mondo. Melodramma, esoterismo, avventura nell’avventura, soprannaturale, fantascienza, horror sono mescolati in questo libro che dà inizio ad una lunga serie appartenente al genere gotico.

Diciamo la verità, la cruenta anima dacica della Transilvania con le sue mille leggende non fa altro che alimentare questo immaginario. Una su tutte è la credenza millenaria negli strigoi, esseri apparentemente vivi ma senz’anima, i cui spiriti lasciano i loro corpi a mezzanotte e vagano per il paese, turbando il sonno delle persone e lasciandoli privi di forze al mattino. Sono i morti viventi, maledetti immortali assetati di odio e di sangue.

Leggende o verità, sta di fatto che la Transilvania dell’800 doveva incutere davvero paura se né Jules Verne né Bram Stoker ebbero il coraggio di metterci piede per verificare le loro storie!

Castello di Bran – il Castello di Dracula

Il Castello di Bran, vicino a Brașov, è identificato come “il” Castello di Dracula dalla penna autorevole di Bram Stoker, che, dalla poltrona del suo scrittoio, decise di ambientare proprio qui il suo fortunato racconto. Anche se, come già detto, lo scrittore in realtà non visitò mai la Transilvania, la immaginò e la descrisse come il posto più misterioso d’Europa!  Ma se visitate il Castello Bran alla ricerca di qualche segno di presenza vampiresca del conte Dracula, rimarrete probabilmente delusi. Le guide inizieranno la visita consigliandovi di fare la distinzione tra la realtà storica del castello e il personaggio letterario. Per quanto riguarda il principe Vlad, l’Impalatore, sembra che da queste parti ci sia stato solo di passaggio, anche se, recentemente, uno storico rumeno ha scoperto documenti dell’epoca che dimostrerebbero che, imprigionato dal re ungherese Matei Corvin,  sia stato rinchiuso nelle segrete del castello addirittura per due mesi prima di essere trasferito a Visegrad, dove rimarrà prigioniero per 12 anni.

Costruito nel 1377 da Luigi I D’Angiò sullo spuntone di una roccia, il Castello di Bran doveva difendere e controllare la strada commerciale che univa la provincia di Valacchia alla Transilvania. Fu anche punto doganale, poi residenza reale e ora museo di storia, luogo importante per il turismo rumeno e per i cacciatori di vampiri, con oltre mezzo milione di visitatori all’anno.

L’architettura del Castello di Bran si è evoluta nel corso dei secoli ma il fascino è prevalentemente dettato dai caratteri gotici, le scalinate strette e tortuose, i passaggi sotterranei e le torri. La fortezza è stata costruita con blocchi di pietra di fiume e di mattoni, per dare maggiore solidità e sicurezza in caso di battaglia. E’ sormontata da quattro torri nei quattro punti cardinali: la torre della polveriera, la torre di osservazione, la torre a est e la torre della porta.

Castello degli Hunyadi (Corvin) – il Castello di Dracula

C’è un castello tenebroso nei Carpazi che avrebbe potuto ispirare Jules Verne: si trova a Hunedoara, alle pendici dei Carpați Meridionali,  ed è considerato uno dei più misteriosi castelli dell’Europa dell’Est. Si tratta del Castello degli Hunyadi, detto anche il Castello dei Corvin, che la guida Lonely Planet descrive così: “In nessun luogo della Romania il contrasto tra passato e presente è così stridente come a Hunedoara, dove i giganteschi scheletri di acciaierie abbandonate fanno da cornice spettrale ed arrugginita a uno dei castelli più belli dell’Europa Orientale: Castello degli Hunyadi o Castello Corvino, una fortezza gotica del XIV secolo che si è conservata intatta ed è considerata una della gemme architettoniche della Transilvania“.

Il castello sorge imponente sul sito di un antico castrum romano, nel centro-sud della Romania, non lontano dalla Fortezza dacica di Sarmizegetusa.  Le torri di difesa, le guglie gotiche, i fossati, le mura merlate, i ponti levatoi del castello erano una novità nell’architettura militare della Transilvania del XIV-esimo secolo. L’artefice della trasformazione del castello fortificato in una sontuosa residenza signorile, fu Matei Corvin,  re d’Ungheria, alleato e poi nemico del principe Vlad della Valacchia.  Sono in molti a sostenere che il principe passò qui ben 7 anni della sua prigionia, anche se non ci sono documenti storici a dimostrarlo. Con o senza il principe Vlad rinchiuso qui, il castello è avvolto in un’atmosfera horror misteriosa e terrificante, grazie alle storie che descrivono le peggiori punizioni inflitte ai prigionieri, difficili da immaginare e ancora più difficili da raccontare. La più “leggera” racconta che dodici turchi, incarcerati nella prigione del castello, scavarono per quasi 15 anni un pozzo di 30 metri nel cortile. Lo fecero in cambio della promessa del principe Iancu de Hunedoara di liberarli. Una volta finito il lavoro, chiesero che la promessa fosse mantenuta, ma le loro speranze furono disattese e morirono decapitati.Dalle storie delle tante morti per tortura alle leggende di fantasmi il passo è breve. Nel 2007 la trasmissione televisiva americana Most Haunted Live ha fatto un’indagine durata 3 giorni per verificare la presenza di spiriti nel castello. Non vi furono risultati.

Fortezza di Poenari – il Castello di Dracula

E’ l’unica residenza reale del principe Vlad, quella che davvero possiamo chiamare il Castello di Vlad, visto che fu costruito proprio da lui. La leggenda racconta della sua edificazione in soli 3 mesi, da parte dei nobili che furono puniti per l’uccisione del padre e del fratello di Vlad e obbligati a costruire una fortezza su una rocca in mezzo al bosco. Si dice che, una volta terminati i lavori, il principe abbia obbligato i nobili a stendersi a terra e abbia percorso i 1480 gradini della scalinata camminando sui loro dorsi.

Le rovine della Fortezza di Poenari sono ancora imponenti e magnifiche. Da lassù il panorama lascia senza fiato (già a corto di ossigeno dopo tutti gli scalini!) e si rimane veramente estasiati dai Monti Carpazi che ancora ti sovrastano e dal fiume Argeș, sottostante, dove si narra si sia gettata  Elisabetta, moglie del principe Vlad, in seguito alla falsa notizia dell’uccisione di questo da parte dei turchi. E qui potrebbe iniziare un’altra storia, quella del fiume della Principessa..

Ați mâncat portocaliu astăzi? Dar verde? Mov? Roșu sau galben? Dar alb?

O asemenea întrebare v-ar putea fi adresată de către experții Organizației Mondiale a Sănătății, care consideră că un consum adecvat de fructe și legume ar modifica harta bolilor cardiovasculare, așa cum sunt ele răspândite,  în acest moment, în lume. Se estimează că 600 de grame de fructe și legume, consumate pe zi, ar putea evita peste 130.000 de decese, un sfert din bolile coronariene și 11% din accidentele vasculare.  Orice cardiolog, neurolog sau nutriționist italian recomandă respectarea unei reguli fundamentale: 5 porții de fructe și legume pe zi, 2 de legume și 3 de fructe. În acest fel se reduce riscul tumorilor, al afecțiunilor respiratorii, intestinale și, potrivit ultimelor studii, chiar și apariția cataractei poate vi evitată consumând fructe și legume.

O alimentație monotonă și monocromă nu e doar mai puțin tentantă,  din punct de vedere “estetic”, dar e și săracă în substanțe nutritive.

Așadar, dați culoare vieții și începeți din bucătărie!

Săptămâna aceasta mâncăm portocaliu!

Dovleacul este prezent în bucătăria meridională în multe variante de rețete, cu paste sau cu orez. Când am mâncat prima oară paste cu dovleac, mi-a fost greu să mă obișnuiesc cu gustul sărat, pentru că, pentru mine,  dovleacul nu putea fi altfel decât dulce, ca în delicioasa plăcintă pe care o pregătea mama, toamna. Acum în meniul meu săptămânal există fie pasta cu dovleac, fie risotto cu dovleac, amândouă rețetele fiind extrem de simple și rapide.

Pasta cu dovleac și rozmarin

Ingrediente pentru 4 persoane

• 320 gr de pasta (fusilli sau farfalle)
• 600 de gr de pulpă de dovleac
• o ceapă
• ulei de măsline
• rozmarin
• sare și piper

1. Curățați dovleacul și tăiați-l cubulețe, tăiați mărunt ceapa și frunzele de rozmarin. Într-o tigaie puneți 3 linguri de ulei de măsline, adăugați ceapa, lăsați-o să se rumenească puțin, apoi puneți rozmarinul. În afara postului, puteți adăuga și bucățele de pancetta, care va echilibra gustul dulce al dovleacului.
2. Când ceapa e rumenită puneți dovleacul, amestecați-l bine cu ceapa și rozmarinul, apoi vărsați un pic de vin alb și lăsați-l să se evapore vreo 2 minute. Adăugați un pahar de apă și lăsați 10 minute să fiarbă totul, la foc redus. Puneți sare și piper, după gust.
3. Luați câteva linguri din sosul de dovleac și dați-l prin mixer, pentru a forma o cremă omogenă, în care puteți adăuga și o lingură de ricotta, în afara postului, desigur.
4. Fierbeți pasta,  al dente ( cele mai potrivite sunt farfalle sau fusilli), strecurați-o și amestecați-o cu crema de dovleac. În final,  adăugați dovleacul rămas. Parmezanul ras este facultativ.

Fusilli cu cremă-pesto de morcovi

Ingrediente pentru 4 persoane

• 320 de gr de pasta
• 4 morcovi de mărime medie
• o ceapă
• 25 de frunze de busuioc proaspăt
• 10 semințe de pin
• ulei de măsline
• sare și piper

1. Curățați morcovii și puneți-i la fiert, vreo 20 de minute. Când sunt gata, tăiați-i cubulețe și puneți-i într-o tigaie cu ulei de măsline, unde ați rumenit ceapa tăiată mărunt. Lăsați pe foc vreo 2 minute, până când se amalgamează bine.
2. După ce s-au răcit puțin,  puneți totul  în mixer,  împreună cu frunzele de busuioc, semințele de pin, o lingură de ulei de măsline și două linguri din apa în care au fiert morcovii. Adăugați sare,  după gust, și amestecați totul în mixer, până când se formează o cremă omogenă. Dacă e prea solidă, o puteți fluidifica tot cu apa în care au fiert morcovii.
3. Între timp fierbeți pasta (fusilli), al dente, și amestecați-o cu crema-pesto de morcovi, lăsând totul pe foc vreo 2 minute, la foc redus.  În final, puteți adăuga parmezan ras.

Spaghetti cu portocale și anșoa

Ingrediente pentru 4 persoane

• 2 portocale
• un cățel de usturoi
• 30 de gr de pesmet
• frunze de mentă
• 12 filete de anșoa
• ulei de măsline
• sare

1. Curățați portocalele, eliminați partea albă, care e amară și poate modifica gustul sosului de portocale, tăiați-le cubulețe. Tăiați mărunt filetele de anșoa.
2. Într-o tigaie puneți trei linguri de ulei de măsline și cățelul de usturoi (zdrobit, nu uitați să eliminați miezul amar), adăugați apoi bucățile de anșoa, lăsați-le un minut, amestacând meru, apoi adăugați portocalele. Când sucul de portocale se va evapora și se va forma o cremă densă, luați tigaia de pe foc.
3. Într-o altă tigaie, rumeniți pesmetul, cu două linguri de ulei de măsline.
4. Între timp, fierbeți spaghetti și amestecați-le cu sosul de portocale și cu pesmetul. În final, adăugați frunzele de mentă și coajă de portocală rasă.

Puteți citi și Paste de post în culori și Paste de post.

Sunt suma tuturor femeilor care m-au plăsmuit,  m-au desăvârșit și m-au îndeplinit și,  deopotrivă, sunt suma bărbaților care m-au iubit și m-au împlinit. Femeile sunt cele care au adăugat nuanțe ființei mele, în vreme ce bărbații i-au dat culoare. Femeile m-au ajutat să devin complexă, bărbații, completă. Știu că poate părea totul un simplu joc de cuvinte, dar pentru mine are un sens și cred că și pentru voi.

M-am gândit mult la toate femeile care fac parte din mine, din viața mea, chiar dacă unele au devenit doar niște umbre locuite, care mă însoțesc tăcute și îmi dau mâna lor invizibilă, atunci când am nevoie. Toate cele pe care le-am întâlnit, cele care au rămas, dar și cele care au trecut, lăsând în urma lor o idee, un gând, o îndoială,  o întrebare, o certitudine sau doar o dâră de parfum. De la fiecare am furat ceva, o piesă,  chiar și minusculă, care lipsea din puzzle-ul meu interior, de aceea, recunosc că am fost toată viața o “hoață” de sentimente, de emoții,  de metafore.  Nu am fost niciodată, însă, o hoață de vise, pentru că le-am trăit mereu doar pe ale mele, și nici o”hoață” de identități, pentru că nu am vrut niciodată să fiu altcineva, chiar dacă m-am lăsat inspirată, adesea, de femeile,  reale sau fictive,  care îmi umpleau existența și îmi puneau la lucru imaginația.

A fost o vreme în care cele fictive mă devorau pur și simplu, mă obsedau, era vremea incertitudinilor, a îndoilelilor, a plăsmuirii interioare, în care orice sentiment era trăit înzecit, înmiit, aproape paroxistic, până la exasperare. Era vremea în care oscilam incertă între Olguța și Monica, din La Medeleni, între Luli boy și Gabriela, din Lorelei,  între Diana și Ilinca din Pânza de păianjen, la fel ca multe dintre noi, nu-i așa?  Apoi a venit vremea Doamnei T, a lui Camil Petrescu, a Otiliei lui Călinescu, a Annei Karenina, a lui Tolstoi, a Norei lui Ibsen, a Ferminei Daza, a lui Marquez, fiecare dintre ele a complicat și mai mult puzzle-ul interior, încă în construcție.

Cât despre femeile din lumea reală…ele m-au ajutat,  de cele mai multe ori,  să am certitudini și să oscilez, rămânând în echilbru, să fiu,  deopotrivă,  puternică și fragilă, m-au inspirat și m-au amalgamat în ceea ce sunt astăzi. Tocmai de aceea simt că sunt câte puțin din fiecare, sunt suma infinită a tuturor, sunt reflexul fiecăreia, dar nu copia, e ca și cum aș fi între oglinzi paralele, care produc un număr (aparent) infinit de “autoreflexii”.

O văd pe mama, pe care am fost supărată multă vreme pentru că nu mi-a transmis albastrul intens din ochii ei, dar mi-a dăruit ceva mult mai important decât culoarea ochilor, dragostea intensă și infinită, întocmai ca și cerul din privirea ei.  Iubirea unei mame nu e niciodată ușoară sau calmă, dimpotrivă, e nelinișită, e impulsivă și rațională, e tandră și rigidă, e necuprinzătoare, e neobosită, e…totală. În momentul în care începem să dorim să nu seamănăm cu mamele noastre,  în momentul în care simțim că iubirea lor imensă devine insuportabilă, împovărătoare,  devenim noi înșine mame și ne dăm seama că iubim și noi în mod total și imperfect. Dar știm să iubim tocmai pentru că am fost iubite, asta e singurul lucru care contează. Uneori, însă, îl înțelegem târziu…

Așa cum am înțeles târziu, dar  nu prea târziu, din fericire, iubirea bunicii mele, cea care m-a crescut, o iubire tăcută, mută, niciodată exuberantă sau euforică, declamativă sau declarativă, o iubire prizonieră într-un suflet închis în propria fortăreață. O iubire nedeslușită. Văd deslușit, însă, reflexul bunicii mele în oglinzile paralele ale sufletului meu.

Imagini femine, uneori limpezi, alteori confuze, unele colorate, altele în alb și negru, unite între ele de felul în care se oglindesc în mine.  Un loc, o culoare, un obiect, un parfum, fiecare se identifică în memoria mea cu cineva.

Trandafiri albi în februarie, cartea lui Eliade, 19 trandafiri, în dar, eclipse de lună, astronomie și planete, prietena mea,  cu minte genială,  care adora contrapunctele în muzică și le identifica cu acele persoane de care ești independent și interdependent în acceași măsură.

Profesoara de franceză din liceu care,  atunci când intra în clasă, umplea aerul de parfum subversiv și de vise clandestine. Ne vorbea, în secret,  de stil, de eleganță, de rafinatețe, de feminitate într-o vreme în care maximul de feminitate pe care ni-l puteam permite era cămașa albă, din in topit, cu guler brodat,  care se întrezărea de sub uniforma neagră și tristă, cu matricola cusută pe piept.

Mătușa mea din București la care petreceam vacanțele de vară, care m-a învățat să merg pe stradă elegant și cu stil, fără să îmi bălăngăn brațele, cu care mergeam seară de seară la teatru sau operă, cu care am descoperit farmecul aristocratic al orașului, cea care m-a visat actriță și pe care, probabil, am dezamăgit-o.

Prietena franțuzoiacă a mamei mele, care m-a făcut să iubesc franceza și să visez Parisul, cea care mi-a adus primii blugi, rochia de banchet și toate hainele care miroseau a Chanel și a Paris, primele reviste Paris Match, interzise în România comunistă, cea care m-a făcut să visez în ritm de chansonete.

Vecina mea de bloc, cu 10 ani mai mare decât mine, scriitoare și jurnalistă, care poposea în blocul de pe Odobescu, între două cărți, între două premii, între zecile de călătorii prin lume. Avea,  uneori, timp de o poveste, în care vorbeam despre cărți, despre locuri de vis și despre iubiri tumultuoase. O admiram și o adoram. Mă simt datoare să rectific, am mințit atunci când am spus că nu am fost hoață de identități, pentru că nu vroiam să semăn cu nimeni. Nu e adevărat, la 20 de ani am visat să scriu la fel ca ea, la 30 de ani, să cutreier lumea, așa cum făcea ea, iar la 40 să iubesc la fel ca ea. Nu am făcut nimic din tot ceea ce aș fi vrut să fac, încercând să trăiesc la fel ca ea, dar, în cele din urmă, după douăzeci de ani, am devenit prietene. Chiar dacă nu mai stăm la o poveste, ca pe vremuri, cam de vreo…douăzeci de ani.

Sunt purtătoarea tuturor chipurilor femimine pe care le-am întâlnit trăind și,  tocmai de aceea,  am simțit că trebuie să scriu despre ele, de 8 martie.

P.S. Știați că limba română este singura limbă latină în care cuvântul iubire e de genul feminin?

 [post_connector_show_children slug=”iubire” parent=”22″ link=”true” excerpt=”true”]

Viene definito spesso come la Stonehenge d’Oriente, Unesco l’ha incluso nel 1999 tra i siti del suo patrimonio artistico mondiale, per la prestigiosa rivista britannica The Guardian le Fortezze Daciche di Sarmizegetusa sono il luogo più affascinante della Romania e per gli archeologi di tutto il mondo questo insediamento resta ancora avvolto nel mistero. Tentazione irresistibile per i cacciatori di tesori, portale di comunicazione con un mondo parallelo, fonte energetica in cui meditare per per gli appassionati di yoga di tutto il mondo.

Il turismo alternativo, esoterico,  è talmente diffuso che, fino a non molto tempo fa, le autorità permettevano ai gruppi di turisti permanere anche di notte nel complesso archeologico di Sarmizegetusa Regia, soprattutto nel giorno del solstizio d’estate, quando, secondo gli studiosi di esoterismo, l’area si riempirebbe di un “magnetismo” unico.

Verità storiche, scoperte archeologiche sorprendenti, storie di tesori rubati,  risonanze con la terra mitica di Shambala (in sanscrito “luogo di pace/tranquillità/felicità”, luogo ideale nella letteratura buddista per la ricerca dell’illuminazione), carica vitale eccezionale, luogo irresistibile per gli ufologi… la capitale dell’antica Dacia, Sarmizegetusa, è tutto questo, un luogo incredibile dove storia e misticismo si amalgamo in armonia da oltre 2000 mila anni fa.

Questa era la terra dei daci (conosciuti tra i greci anche come geți), il popolo misterioso e fiero, il più coraggioso e giusto della Tracia, secondo il padre della storia, Erodoto. Per Platone, invece, era il popolo che credeva nell’immortalità dell’anima, e che considerava la morte come un viaggio per ricongiungersi al suo dio,  Zalmoxis, nella consapevolezza di acquisire l’immortalità. Proprio questa convinzione ha reso l’esercito dei daci il più temuto, temerario e potente.

Non fu facile per i romani conquistare la Dacia del re Decebal, un grande stratega militare. L’imperatore Traiano ci riuscì solo nel 106 d.c,  dopo ben 5 anni di dure campagne militari, al prezzo della metà del suo esercito. Prima di lui, avevano provato a sconfiggerli anche gli imperatori Giulio Cesare e Domiziano, ma capirono presto che il popolo di Decebal era “estremamente preparato, difficile da sconfiggere e mai domo”, come storicamente tramandato. 

La capitale dell’impero, Sarmizegetusa (situata nei Monti Orăștie, nel sud ovest della Romania), era una vera fortezza naturale, imprendibile, circondata da foreste impenetrabili. Eretta in cima ad una rupe alta 1200 metri, la fortezza era il centro strategico di difesa, che comprendeva sei cittadelle. Era considerata all’epoca la città fortificata più sviluppata tra i centri politici e religiosi europei dell’età preistorica, uno dei più grandi e popolati centri di tutta Europa.
Non sono in pochi a ritenere che la fortezza funzionasse anche come centro astronomico-astrologico, per il grande sole di andesite (una roccia vulcanica), posto in un disco di pietra, che si trova qui rappresentato.

Nonostante una corrente storica filo-romana abbia dipinto i daci come un popolo non civilizzato e acculturato fino alla conquista di Traiano, le fortezze daciche, costruite tra i secoli I a.c. e I d.c, raccontano una storia ben diversa. I daci erano abilissimi costruttori, specializzati nella posa di acquedotti e di mura di fortificazione. La cinta muraria era formata da massicci blocchi di pietra e edificata su cinque differenti terrazzamenti. I civili vivevano intorno alla fortezza, protetti dalle montagne, in terrazzamenti artificiali. La nobiltà dacica aveva acqua corrente, portata nelle loro residenze da tubi di ceramica. Le scoperte archeologiche nel sito mostrano che la società godeva, per l’epoca, di un alto tenore di vita.

Le fortificazioni non rappresentano solo città disparate, collocate sulle cime delle montagne, ma un insieme compatto, un vasto insediamento militare e civile, con differenti nuclei, esteso su di una superficie grande circa quanto l’attuale Bucarest, circa 200 km quadrati. Si calcola che attualmente solo il 5% di ciò che costituisce Sarmizegetusa Regia è stato portato alla luce. Abbastanza da attirare ogni anno migliaia di turisti, talmente desiderosi di entrare nel regno dei daci, da cimentarsi nell’ardua impresa di arrivarci.

Ancora oggi il percorso è affascinante e impervio, la cittadella sembra inarrivabile, così come dovette esserlo per i soldati di Traiano.

La strada sterrata si inerpica per 18 Km,  larga, fangosa, con ripide curve a gomito, sempre a ridosso del fiume. Nel regno dei daci si entra passando sotto una curiosa porta dallo stile orientaleggiante. Due pilastri squadrati sostengono un tettuccio stretto e spiovente. Sulla sinistra il muro “ospita” su sfondo azzurro uno stucco bianco che raffigura un guerriero daco, con tanto di spadone ricurvo. Sul pilastro di destra un romano, rappresentante del popolo che invase, combatté, distrusse i daci e poi colonizzò la nuova provincia dell’Impero. Il viaggio comincia su stradine di campagna fiancheggiate da piccole case di montagna,  sparse in mezzo alla natura. Non sono numerose, ma sono fantasiose, sui cartelli di legno, ferro, alluminio, o sulle cortecce degli alberi, una freccia o una croce che indica la strada per la cetate (cittadella). Spesso, dopo qualche curva lo sguardo si sofferma sul disegno colorato e naif di un Cristo crocefisso circondato da santi.  Guardando dal basso, la cima della rupe sembra sempre così lontana, conferendo un alone di regalità ed esclusività al mondo daco.

Gli ultimi km di strada sono da percorrere a piedi, ma la fatica viene ampiamente ricompensata: dopo aver varcato le mura della città si attraversa un pezzo di bosco e si giunge alla radura dove si trova l’area sacra. Si possono ammirare i resti delle imponenti mura, ora in mezzo a un bosco di faggi, e la strada lastricata che portava all’ampia spianata dove si trovavano i templi, una terrazza erbosa che domina le valli circostanti. È un luogo indubbiamente di grande suggestione. L’area sacra è composto da due edifici circolari,  il più grande formato di 104 anelli di andesite, con una fila di pilastri parallelepipedi e, verso il centro, altre due file di pali lignei coperti da lastre di terracotta, la prima, circolare, la seconda a ferro di cavallo. La disposizione dei pilastri di andesite presenta un particolare interesse: la loro divisione in 30 gruppi di 7 pilastri, fa pensare a un rapporto tra questo santuario e certi fenomeni celesti e persino all’ipotesi che il monumento fosse la rappresentazione architettonica del calendario dacico.

Molto interessante è il disco solare trovato vicino al grande santuario circolare,  suddiviso in 10 spicchi di circa 36° ognuno, il che renderebbe evidente che i daci conoscessero molto bene il periodo terrestre di 365 giorni ma non fossero adeguatamente precisi nelle misurazioni o nel taglio dell’ andesite.  La scoperta del sole di pietra è considerata la prova più certa dell’esistenza di un culto solare presso i Daci,  nei secoli I a. C. e I d. C. Intorno ci sono sassi “piantati” nell’erba a formare rettangoli e quadrati, resti di quelle che dovevano essere colonne allineate come soldati.

Non è ancora chiaro come siano riusciti a trasportare i pesanti blocchi di pietra fino alla sistemazione finale per un percorso così lungo e impervio, ma per gli ufologi non ci sono dubbi, l’aiuto alieno è inoppugnabile!

Sulla strada di ritorno fermatevi a parlare con qualche contadino… se lo trovate. Vi racconterà dei cacciatori di tesori che, fino qualche anno fa, giravano di notte da queste parti e di un americano che avrebbe pagato oltre quattro milioni di euro per quindici bracciali d’oro massiccio. Se gli chiedete perché non si sistema un po’ la strada vi risponderà che ai daci non sarebbe piaciuta l’idea di rendere più accessibile la loro enigmatica fortezza!

• Vedi altri siti Unesco della Romania – “La Bella Romania, così lontana, così vicina.”