Se vorbește mult despre dieta culorilor,  despre proprietățile legumelor și fructelor în funcție de culori.  Ultimele studii din domeniu arată că fiecare culoare reflectă tipul de fitonutrienți conținuți de acestea. Eu nu vreau să vă propun o dietă a culorilor ci un post…în culori!  Sănătos și vesel.

Specialiștii au demonstrat că alimentele colorate au efecte diferite pentru sănătatea noastră.

Spre exemplu, fructele și legumele de culoare roșie conțin licopen, un antioxidant puternic ce stimuleaza regenerarea celulelor, reduce inflamațiile, reduce colesterolul, și păstrează glicemia la un nivel optim.

Substanțele antioxidante care se găsesc în vegetalele galbene și portocalii reduc riscul apariției cancerului, previn apariția afecțiunilor oftalmologice, a bolilor cardiovasculare și întăresc sistemul imunitar. Culoarea portocalie se datorează betacarotenului, nutrientul din care este sintetizată vitamina A. Supranumită și „vitamina pielii”, aceasta are proprietăți variate de refacere a epidermei și de stimulare a producției de colagen.

Fructele și legumele verzi sunt bogate în clorofilă, fier, fibre, calciu și vitamina C,  cu rol esențial în prevenirea anemiei,  îmbunătățirea metabolismului, scăderea tensiunii arteriale și prevenirea cancerului.

Bogate în fibre, proteine, acid folic, substanțe minerale și vitamine, alimentele albe  ajută la menținerea sistemului cardiovascular, reglarea tensiunii, reducerea nivelului de colesterol „rău” din sânge și reduc riscul de atacuri cerebrale.

Alimentele de culoare mov sau albastre sunt bogate în resveratrol, cel mai bogat antioxidant natural, care previne îngroșarea vaselor de sânge, menține elasticitatea acestora, repară celulele deteriorate de radicalii liberi. Acestui antioxidant puternic i se adaugă vitamina C, flavonoizi și luteina ce stimulează sistemul imunitar și previn inflamațiile.

Pentru rețetele din această săptămână,  am ales verdele, pentru că e primăvară, iar verdele e culoarea naturii, a echilibrului și a armoniei, pentru că nutriționiștii spun că e indicată în curele de slăbire, având în vedere că reduce apetitul, dar mai ales pentru că în bucătăria italiană există o varietate impresionantă de rețete în…verde! Iată trei dintre cele mai gustoase și sățioase.

Pastă cu broccoli și cartofi

Ingrediente pentru 4 persoane

• 350 gr de pastă
• 200 gr de cartofi
• 300 gr de broccoli
• 1 ceapă
• două foi de salvie
• ulei de măsline
• sare și piper

1. Spălați broccoli și îi desfaceți în buchețele cât de cât egale, apoi îi puneți la fiert într-o oală cu apă sărată, nu trebuie să fiarbă prea mult, e mai bine dacă rămân ușor crocanți, al dente. Nu aruncați apa, pentru că o să vă fie de folos mai târziu. Puneți-i într-o strecurătoare, să se scurgă bine de apă.
2. Curățați cartofii și îi tăiați cubulețe, apoi îi fierbeți vreo 10 minute, cât să rămână și ei, la fel ca și broccoli, crocanți. Îi scoateți din apă și îi puneți de-o parte.
3. Într-o tigaie cu două linguri de ulei de măsline, puneți ceapa,  tăiată mărunt, și o rumeniți ușor, adăugați cartofii și foile de salvie și amestecați mereu, până când se rumenesc și cartofii. Adăugați broccoli, sare și piper, lasați totul pe foc, vreo 2 minute, adăugând, dacă e nevoie, un pic din apa în care au fiert broccoli.
4. Între timp fierbeți pasta (rigatoni sau fusilli), al dente, iar după ce ați strecurat-o, amestecați-o în tigaie cu sosul din broccoli și cartofi.
5. Dacă mâncați brânzeturi în post,  puteți adăuga parmezan ras, dar și fără e gustoasă și foarte hrănitoare, un piatto unico, cum spun italienii, care ține de prânz, fără să aveți nevoie de felul doi.

Sunt multe rețetele de paste cu spanac, mi-a fost greu să aleg una singură,  în cele din urmă am ales două,  care mi-au plăcut în egală măsură, pentru că sunt ușoare, simple și rapide.

Spaghetti cu pesto din spanac și nuci

Ingrediente pentru 4 persoane

• 350 gr de spaghetti
• 250 gr de spanac
• un cățel de usturoi
• o lămâie
• o mână de miez de nucă
• o mână de migdale decojite
• ulei de măsline
• sare și piper

1. Spălați spanacul și fierbeți-l în apă cu sare. Dacă folosiți spanac congelat, trebuie să-l puneți într-o strecurătoare, să se scurgă bine de apă, altfel sosul va ieși prea apos, fără consistență.
2. Puneți spanacul în robotul de bucătărie sau în blender, adăugați fructele uscate, sucul dintr-o jumătate de lămâie, 3 linguri de ulei de măsline și amestecați totul până când se omogenizează. Puneți usturoiul zdrobit (cu pumnul),  după ce ați înlăturat germenul din mijloc, care poate altera gustul preparatului,  și amestecați totul în blender. În fine, puneți sare și piper, după gust.
3. Între timp, fierbeți spaghetti într-o oală largă și nu foarte înaltă, astfel încât căldura să iradieze uniform. E important să nu umpleți prea tare oala cu apă, pentru că în timpul fierberii, pastele își măresc de trei ori volumul. Strecurați spaghetti și amestecați-le în tigaie,  cu sosul de spanac. În final, adăugați un pic de coajă de lămâie rasă. Parmezanul e facultativ.

A doua rețetă e pentru zilele de dezlegare la pește sau pentru cei care țin postul catolic și vinerea mănâncă pește.

Tagliatelle cu sos de spanac și anșoa

Ingrediente pentru 4 persoane

• 350 de gr de tagliatelle
• 500 de gr de spanac
• 1 ceapă
• 6 filete de anșoa (stoarceți bine uleiul)
• un plic de vegeta
• sare si piper

1. Fierbeți într-o oală un litru de apă cu vegeta, ca și cum ați face o supă. Spălați frunzele de spanac, iar după ce le-ați scurs de apă, puneți-le la fiert în supa vegetală,  împreună cu ceapa tăiată mărunt și lăsați-le vreo 25 de minute, să fiarbă sub capac.
2. Lăsați să se răcească spanacul și puneți-l într-un mixer, adăugați două filete de anșoa, sare și piper, apoi blenduiți pănă când se omogenizează.
3. Între timp fierbeți tagliatelle (puneți puțină sare în apa în care fierb, pentru că sosul este destul de sărat), strecurați-le și amestecați-le cu sosul de spanac. Puteți decora fiecare porție cu un filet de anșoa. Parmezanul ras îl puteți adăuga la final, însă nu e obligatoriu.

Poftă bun, post ușor și colorat.

 Non festeggio mai la festa degli innamorati,  San Valentino, perché preferisco Dragobete, la festa antica dell’amore, che in Romania si celebra il 24 febbraio. 

Dragobete è nella mitologia dei daci (gli antenati del popolo rumeno) una divinità simile a Cupido o Eros, è il Dio campestre dell’amore e della fertilità, rappresentato come un giovane affascinante e virile, che faceva innamorare tutti gli animali della terra,  all’inizio della primavera. Si pensava che quel giorno gli uccelli scegliessero il loro compagno per la vita e costruissero il proprio nido. Infatti le leggende narrano che, in questo periodo, gli stormi migratori tornano nei villaggi per cantare e iniziare il periodo di accoppiamento e amore.

Dragobete è anche simbolo della primavera, del risveglio della natura e della fertilità, 24 febbraio è il giorno in cui il dio dell’amore volle celebrare l’unione delle creature del cielo e festeggiare in questo modo l’amore universale, in tutte le sue forme.

Mi ha sempre affascinata l’idea che questa sia la festa dell’amore e non degli innamorati. Ho tanti bei ricordi su come veniva celebrata, soprattutto nel villaggio dei miei nonni (dove i vecchi rituali vengono rispettati ancora oggi).  Era un giorno pieno di magia, di superstizioni e riti affascinanti, che raccontati sembreranno, senza dubbio, solo frutto di una sconfinata immaginazione.

La mattina le fanciulle raccoglievano la neve rimasta, chiamata “neve delle fate” (perché si credeva fosse nata dai sorrisi delle fate), e con l’acqua sciolta dovevano lavarsi il viso, pensando che sarebbe diventato grazioso come quelli delle fate.

Entro il tramonto, le ragazze dovevano incontrare almeno una persona di sesso maschile,  altrimenti non avrebbero avuto la possibilità di incontrare l’amore quell’anno. Se il ragazzo era di un villaggio vicino e lo si riusciva a toccare,  sarebbero rimaste innamorate tutto l’anno.

Ai ragazzi invece non era permesso di essere in alcun modo scortesi con le ragazze,  non dovevano offenderle o creare dispiacere.  Essendo Dragobete il dio dell’allegria,  questo stato d’animo doveva essere mantenuto per tutta la giornata. 

Chi partecipava alla festa era considerato benedetto, protetto dalle malattie e, quell’anno, certamente avrebbe avuto parte di prosperità. Chi invece non partecipava non sarebbe stato amato da nessuno.

I giovani del paese, vestiti da festa,  s’incontravano davanti alla chiesa e,  se il tempo era bello, andavano verso il bosco cantando e cercando i primi fiori di primavera. Le ragazze raccoglievano le violette e i bucaneve. I fiori raccolti si mettevano accanto alle icone dei santi fino al giorno delle “Sânziene”,  che si festeggia il 24 giugno,  quando i fiori venivano poi adagiati sulle acque dei fiumi.

A pranzo le fanciulle correvano verso il villaggio e i ragazzi dovevano inseguirle cercando di rubare un bacio. Se alla ragazza piaceva il ragazzo che la stava inseguendo, si lasciava ovviamente prendere e veniva baciata, in pubblico, gesto che rappresentava il legame d’amore per un anno intero ed era visto come un vero fidanzamento. Da qui la frase: Dragobete sărută fetele (Dragobete bacia le ragazze), che è il ritornello di questa giornata. Questo rituale permetteva alla comunità del paese di sapere quali erano i possibili futuri sposi e quali erano invece quelli che dovevano attendere il turno successivo. Inutile dire quanto era amato e atteso questo momento dalle ragazze impazienti ad ottenere tanti baci e promesse di un futuro pieno d’amore.

Nel giorno di Dragobete, gli anziani del villaggio si prendevano molta cura degli animali,  che non dovevano assolutamente essere sacrificati,  perché si trasgrediva così al significato ancestrale di questa festa dell’amore universale, quello che riguarda la scelta della propria metà, per esseri umani e per animali. 

Stamattina mi sono svegliata pensando che sicuramente non sarei riuscita a trovare la “neve delle fate”, che non sarei potuta andare nel bosco a raccogliere i bucaneve o le violette,  che forse non avrei potuto evitare scortesie varie da parte dei “fanciulli” del paese e non avrei mantenuto per tutta la giornata l’allegria, richiesta dal dio Dragobete.  Ma poi sono arrivati due uccellini sul mio balcone a trovare le briciole che lascio tutti i giorni…

Buon Dragobete a tutti!

[post_connector_show_children slug=”iubire” parent=”37″ link=”true” excerpt=”true”]

Atunci când vorbim despre cinematografia mondială, e imposibil să nu pronunțăm nume ca: Fellini, Visconti, Rossellini, Antonioni, Pasolini, Bertolucci, De Sica sau Sergio Leone. Filme ca La Dolce Vita, La Strada, Ghepardul, Hoții de biciclete, Blow Up,  A fost o dată în America au intrat în manualele de istorie a filmului,  la capitolul capodopere. Unele dintre ele au primit și cea mai înaltă recunoaștere oficială,  și anume un Oscar pentru cel mai bun film străin.

La această categorie, instituită în 1950, Italia este țara care a câștigat cele mai multe Oscaruri, 14, din cele 27 de nominalizări, urmată de eterna rivală, la nivel cinematografic, Franța, cu 12 premii.

Ultimul, în ordine cronologică,  a fost obținut anul trecut, în 2014, cu fimul La grande bellezza, realizat de către regizorul napoletan, Paolo Sorrentino, care a surprins prin discursul său în care le-a mulțumit, pentru inspirație, lui Federico Fellini, Martin Scorsese și Maradona. La grande bellezza e un film pe care italienii l-au descoperit doar după ce a câștigat Oscarul. Dovadă că,  atunci când a rulat în cinematografe,  s-a plasat pe locul 19 în box-office, urmând ca, după Oscar, să încaseze, totuși,  9 milioane de euro. Filmul a fost criticat, contestat, neînțeles, a stârnit multe polemici, pornind chiar de la titlul,  considerat o antifrază ironică, în condițiile în care frumusețea despre care vorbește este în mare parte dispărută, înghițită de vulgaritate, renunțare și blazarea personajelor. Presa de stânga i-a reproșat lui Paolo Sorrentino că a realizat un film despre o Italie resemnată, care nu mai are credibilitate. “Dacă vom continua așa, vom ajunge niște coate-goale eleganți, întorși spre trecut, fiind posibil să câștigăm și alte Oscaruri, însă privați de un viitor demn”, scria un ziarist.

Mărturisesc că eu iubesc acest film, e sofisticat, cult, profund, complex, care nu poate fi văzut o singură dată; nu e un film despre Italia, așa cum s-a spus în mod superficial, ci despre religie, moarte, iubire, sex, putere, un film despre disoluția istoriei. Un film magnific.

Dincolo de polemici, un lucru e cert, victoria lui Paolo Sorrentino a fost importantă pentru Italia, pentru că trecuseră 15 ani de când un film italian câștigase Oscarul, în 1999.  Și ce film!!!

De fiecare dată când văd festivitatea de decernare a premiilor Oscar,  îmi amintesc un moment care m-a emoționat enorm de mult, până la lacrimi, la fel cum m-a emoționat și filmul care fusese desemnat câștigător în acel an,  La vita è bella. 

Sofia Loren e pe scenă și deschide, nerăbdătoare,  plicul care conține numele învingătorului la categoria cel mai bun actor. And the Oscar goes to…ROBERTOOOOOO, se aude,  dintr-odată în sală, într-un amestec de engleză și italiană, cu accent napoletan. Benigni se ridică și începe să sară în picioare peste fotolii, ca un copil care a primit cel mai frumos cadou din viața lui, publicul îl aplaudă,  minute în șir, și îl ajută să ajungă pe scenă, făcând echilibristică printre fotolii și spectatori. E, fără îndoială, unul dintre cele mai frumoase momente de Oscar, comic și sentimental, deopotrivă. În aceeași seară,  filmul La vita è bella, a lui Roberto Benigni urma să câștige premiul pentru cel mai bun film străin și pentru cea mai bună coloana sonoră. Un premiu pe deplin meritat, aș spune, având în vedere faptul că a rămas, după atâția ani, unul dintre cele mai tulburătoare filme despre Holocaust.

În 1992, un alt film italian câștiga cea mai râvnită statuetă. Este vorba despre Mediterraneo (Sfârșit de război în Mediterana), al regizorului Gabriele Salvatores, care a bătut,  în finală,  o capodoperă a cinematografiei chineze, Lanternele roșii, favorita la Oscar, după ce câștigase deja Golden Globe. Rămâne memorabilă scena în care Silvester Stallone anunță câștigătorul, spunând doar Italy. Salvatores era atât de emoționat încât era convins că e vorba despre un alt film, aflat în finală,  și nu despre Mediterraneo. Discursul său nu a fost primit cu prea mare simpatie, fiind considerat o adevărată declarație politică. Dat fiind faptul că, în timpul  filmărilor,  izbucnise războiul din Irak, regizorul a considerat că era potrivit următorul mesaj: Soldați, renunțați la război, alegeți viața, însă nu a fost o alegere inspirată, în America războinică a lui Bush.

Cu doi ani înainte, în 1990, Italia câștigase premiul Oscar pentru cel mai bun film străin cu pelicula lui Giuseppe Tornatore, Nuovo cinema paradiso (Noul cinema Paradiso), un film de care m-am îndrăgostit iremediabil de la început, l-am văzut de atâtea ori încât am pierdut șirul și recunosc că plâng,  de fiecare dată când îl revăd. Se pare că pasiunea mea pentru filmul ăsta e ereditară, pentru că băiatul meu Matei, îl știe pe de rost.

După 25 de ani de la câștigarea premiului Oscar, a fost prezentat, la începutul acestui an,  la Los Angeles, întro versiune restaurată, realizată cu cele mai noi tehnici digitale, și a avut un imens succes.

Italia a trebuit să aștepte, din nou,  15 ani până la victoria lui Giuseppe Tornatore. Ultimul Oscar fusese câștigat, în 1975, de către Federico Fellini, cu Amarcord. Era a patra statueta primită de unul dintre cei mai mari regizori din toate timpurile, după cea din 1957, cu La strada (cu Anthony Quinn și Giulietta Masina), din 1958, cu Le notti di Cabiria și cea din 1964, cu 8 1/2. În 1993, cu puține luni înainte de a muri,  lui Federico Fellini i se acordă premiul Oscar pentru întreaga carieră. Criticii de film consideră că a fost un fel de premiu de consolare pentru nedreptatea imperdonabilă pe care Academia Americană de film i-a făcut-o lui Fellini,  aceea de a nu- i acorda un premiu pentru regie.

Tot patru premii Oscar a câștigat și Vittorio de Sica, apreciat ca fiind unul dintre creatorii neorealismului. În 1948,  câștigă cu filmul Sciuscià, în 1950, cu Ladri di biciclete,  în 1965,  cu Ieri, oggi, domani  (cu Marcello Mastroianni și Sofia Loren, amândoi foarte iubiți în America),  iar în 1972, primește premiul pentru cel mai bun film străin, cu Il Giardino dei Finzi-Contini.

Italia a primit și trei premii la categoria cel mai bun actor/actriță. Este vorba despre: Anna Magnani, în 1956, pentru filmul La rosa tatuata, Sofia Loren, în 1962, pentru La Ciociara (a lui Vittorio de Sica), și Roberto Benigni, în 1999, pentru La vita è bella, fiind primul actor străin care a primit Oscarul.

Anul acesta, Italia a adus acasă un Oscar, cel pentru costume, decernat,  pentru a patra oară, lui Milena Canonero, pentru filmul The Grand Budapest Hotel. 

Sper că,  citind acest articol, vi se va face dor să revedeți un film care v-a emoționat și sper să fie unul dintre filmele italienești care au câștigat Oscarul de-a lungul timpului.

E foarte ușor să ții post în Italia, doar că italienii nu țin post,  cel puțin nu în felul în care o facem noi, și nu pentru că ar fi mai puțin credincioși sau mult mai păcătoși. Pur și simplu pentru că Biserica Catolică prevede perioada de post, quaresima,  doar în cele 40 de zile dinaintea Paștelor, și nu toată perioada,  ci două zile, în prima miercuri din post, numită și mercoledì delle ceneri, și în Vinerea Mare. În plus, pe toată perioada postului, vinerea se mănâncă pește, nu carne, ca un act de penitență.

Există,  însă, un alt motiv pentru care e ușor să ții post în Italia, chiar și pe cel rigid și plin de restricții impus de Biserica Ortodoxă. Ai posibilitatea să gătești în fiecare zi o altă rețetă de paste cu legume, fără să te copleșească monotonia culinară, și asta pentru că fantezia bucătarilor italieni nu a avut limite atunci când a inventat sute de feluri de paste, combinate cu orice tip de legume, verdețuri sau zarzavat. Italienii mănâncă paste cu dovleac, cu dovlecel, cu ciuperci, cu linte, cu năut, cu ardei, cu fasole, cu cartofi, cu vinete, cu mazăre, cu conopidă, cu păstăi ecc. Știu că e greu să vă imaginați, spre exemplu,  pastele cu cartofi, dar credeți-mă, sunt delicioase, iar copiii innebunesc după ele! Sau pasta cu dovleac, un amalgam savuros de dulce și sărat, sau paste cu fasole, foarte gustoase,  chiar dacă nu au ciolan afumat sau vreo bucățică de cârnat.

Dacă vă gândiți că astfel de combinații sunt hipercalorice, aveți dreptate, nu pot să vă contrazic, doar că italienii preferă adesea să pregătească, la prânz,  ceea ce ei numesc piatto unico, un singur fel de mâncare, care conține carbohidrați și proteine împreună, cum spun ei il primo și il secondo în aceeași farfurie.  Poate că nu o să credeți dacă vă spun că,  în regimurile de slăbire recomandate de către nutriționiști, există paste cu…fasole sau cu linte, cu condiția ca prânzul să nu conțină altceva și ca pasta să fie fiartă al dente. Dietoglogii au stabilit că pasta al dente e mai ușor de digerat, pentru că amidonul absoarbe mai puțină apă, în plus, reducând timpul de fierbere se păstrează proprietățile nutritive,  iar indicele glicemic e mai scăzut.

Știu că pare greu de crezut, însă e posibil să mănânci în fiecare zi paste, fără să te îngrași. Mai ales dacă sunt gătite cu legume, fără sosuri elaborate și hipercalorice, rețete simple, cu puține ingrediente, la îndemna tuturor, rețete care fac parte din ceea ce italienii numesc cucina povera, bucătăria săracă, redescoperită din plin în ultimii ani,  inclusiv de către cei mai importanți chef din Italia.

M-am gândit, așadar, că multe dintre rețetele de paste cu legume (în italiană,  prin legumi se înțeleg doar fasole, linte, mazăre și năut) ar putea fi pregătite, ca mâncare de post. Vă garantez că sunt rapide, gustoase și sățioase. În cazul în care postiți doar miercurea și vinerea, iată două rețete pentru această săptămână.

Voi începe cu una dintre preferatele mele:

Pasta cu dovlecel și ciuperci

Pregătirea acestei rețete nu vă ia mai mult de 20 de minute din timpul vostru.

Ingredientele pentru 4 persoane sunt:

• 350 de grame de pastă
• 2 dovlecei
• 250 de gr de ciuperci champignon
• un pliculeț de vegeta
• o ceapă mică
• piper
• ulei de măsline
• parmezan ras (facultativ, pentru cei care țin un post…catolic, doar fără carne)

Spălați dovleceii și taiați-i,  fie cubulețe fie bețișoare, cum vă place mai mult,  sau cum e mai rapid. Curățați ciupercile; unii bucătari recomandă să nu le spălați, să le curățati doar cu un prosop ud, pentru că altfel absorb prea multă apă. Dacă vreți, totuși, să le spălați, uscați-le bine cu hârtie de bucătărie, înainte de a le tăia felii. Tăiați ceapa mărunt. Într-o tigaie, puneți un păhărel de ulei de măsline, adăugați dovleceii, ciupercile și ceapa, lăsați-le vreo două minute pe foc, amestecând mereu. Adăugați apoi un pahar de apă, piperul și pliculețul de vegeta.  Eu vă recomand să fierbeți înainte vegeta într-o oală mai mică,  ca și cum ați pregăti o supă, și să o vărsați, treptat, pe măsură ce legumele din tigaie se usucă.

Între timp, fierbeți pastele, al dente, nu uitați să puneți sarea doar când începe să fiarbă apa, pentru că se știe că apa sărată fierbe la o temperatură inferioară a celei fără sare. În plus, vor rămâne pe oala în care ați fiert pastele urme albe de sare, care vor denatura procesul de fierbere pe viitor.Strecurați pastele și amestecați-le în tigaie cu dovleceii și ciupercile. Dacă legumele s-au uscat prea mult, adăugați un pic din apa în care au fiert pastele, pentru a se omogeniza mai bine. În final, se poate pune un pic de parmezan ras deasupra, dar vă garantez că sunt gustoase și fără parmezan.

A doua rețetă e preferata verișoarei mele Mia, care ar fi mâncat doar Paste cu vinete, atunci când a fost în Italia.

Ingrediente pentru 4 persoane:

• 350 grame de pastă (cele mai potrivite sunt penne rigate, pentru că se amaglaează mai bine cu vinetele)
• 2 vinete medii
• 350 de grame de pomodorini (cherry). Roșiile pot fi înlocuite cu sos de roșii, dar trebuie adăugat doar când vinetele sunt aproape gata, altfel se înmoaie prea tare
• o ceapă
• sare
• piper
• frunze de busuioc proaspăt
• ulei de măsline

Se spală vinetele, se taie în felii și apoi în cubulețe, de mărime medie. La Napoli se recomandă ca,  după ce sunt tăiate,  să fie puse într-o strecurătoare pentru pastă,  sărate cu sare groasă, cu un capac greu deasupra, pentru a face presiune, în acest fel vor pierde din gustul amar.

Între timp tăiați ceapa mărunt și tăiați în patru roșiile. Într-o tigaie puneți două linguri de ulei de măsline, adăugați ceapa, iar când e ușor rumenită, vinetele. Lăsați-le să se coacă, sub capac, la foc redus, vreo 15 minute, fără să mestecați prea des, pentru că altfel vă iese un purè de vinete. Puneți roșiile cherry sau sosul de roșii (aproape de final) și lasați-le pe foc 10 minute. Adăugați piperul și sarea, nu înainte de a gusta, pentru că vinetele au fost deja sărate, când le-ați pus în strecurătoare. Amestecați pasta,  fiartă al dente,  în tigaie cu vinetele și roșiile și amestecați bine, adăugând un pic de apă în care au fiert pastele, dacă vinetele s-au uscat prea tare.

În final puneți foile de busuioc și un fir de ulei de măsline. Cei care mănâncă brânzeturi în post, pot adăuga cubulețe de provola sau caș afumat și parmezan ras.  Verișoara mea Mia e convinsă că provola e cea care dă un gust unic pastelor cu vinete, însă sunt sigură că sunt bune și fără parmezan sau provola.

Lunea viitoare vă aștept cu alte rețete de paste de post, simple, rapide și delicioase. Și spun asta din proprie experiență!