Am început să iubesc Napoli,  doar atunci când am încetat să-l înțeleg. Mi-a trebuit mult timp și multă răbdare. O vreme l-am judecat aspru, l-am criticat, l-am hulit, simțeam,  cu adevărat,  insuportabilă acea ușurătate a ființei napoletane,  care părea, la prima vedere,  grăbită, doar superficialitate și nepăsare. În fiecare săptămână,  îmi propuneam să plec din orașul ăsta haotic, gălagios, dezordonat, dezarmant de…ilogic. Parcă nimic nu putea fi explicat, sau justificat,  cu ajutorul logicii, al rațiunii, orașul era o realitate aparte, care funcționa după legi proprii, în care totul era posibil și totul devenea imposibil, dar și indescifrabil, pentru “nevorbitorii” acestui limbaj secret și ai limbii napoletane (napoletana e primul dialect italian declarat oficial limbă). Contradicțiile și paradoxurile fac parte din natura intrinsecă a acestui loc, ai cărui oameni trăiesc zilnic infernul și paradisul, frumusețea desăvârșită și degradarea absolută, iubirea viscerală și dorința de a pleca cât mai departe. Prietenii mei napoletani îmi spuneau,  adesea,  că,  numai cine se naște aici,  poate iubi orașul ăsta, e chestie de ADN, altfel se întâmplă inevitabilul: cazi în capcana locurilor comune, a stereotipurilor cu care toți italienii, și nu numai, judecă Napoli, pentru că nu sunt în stare să-l iubească.

Nu e adevărat că orașul ăsta, ori îl iubești, ori îl urăști. Știu că e un paradox, dar cred că nu poți iubi Napoli,  dacă nu îl urăști un pic. Dacă nu te doare indiferența, degradarea, nepăsarea celor din jur. Dacă nu vezi mizeria și te încăpățânezi să admiri doar frumusețea cu adevărat unică a acestui oraș. Eu am ajuns să-l iubesc,  pentru că, mai întâi,  l-am urât. Acum, după toți ani ăștia îmi dau seama că m-am apropiat de el, în modul cel mai neinspirat cu putință. Veneam din Transilvania, eram disciplinată, ordonată, punctuală, m-au botezat, imediat, cu evidentă ironie, nemțoaica. Căutam la Napoli o realitate în care să mă pot adapta cu ușurință, cu tot bagajul meu de valori, principii, idei… Eram rigidă și intransigentă. Mă enerva când aveam întâlnire cu cineva și auzeam fraza: hai să ne întâlnim pe la…cinci sau după cinci, care putea însemna șase, cinci jumătate, putea însemna orice. Era totul relativ și foarte elastic. Îmi dau seama că mă agățam de niște detalii,  pe care un napoletan adevărat refuză să le vadă, prins fiind de esența lucrurilor.  Priveam golful și marea, de o frumusețe compleșitoare, dar vedeam doar Vezuviul sumbru și amenințător, și nu puteam înțelege cum reușeau napoletanii să își savureze cafeaua așezați, pe o terasă, la poalele Vulcanului. Mă plimbam pe străzi, urcam scări,  care leagă infernul de paradis, mă uitam la altarele dedicate lui Maradona, pe care le găsești la tot pasul în centrul vechi,  priveam ampolele,  care conțineau lacrimile lui Maradona vărsate atunci când a plecat de la Napoli și zâmbeam cu aroganță. Traversam Spaccanapoli,  strada principală a orașului vechi, care, încă din antichitate,  îl divide, între nord și sud,  și nu vedeam altceva decât contradicțiile, incongruențele, când, de fapt, trebuia să privesc doar armonia perfectă între frumusețe și negația ei. Continuam să judec orașul ăsta și să mă pierd în detalii. Rămâneam,  încă,  prea departe de sufletul lui. 

Apoi,  într-o zi, am auzit un cântec. Se numește Napule è. Știu că o să spuneți că nu te poți îndrăgosti de un loc,  doar pentru că ai ascultat un cântec! Mie mi s-a întâmplat. A fost un fel de revelatie, care m-a ajutat să înțeleg că pierdeam vremea,  încercând să înțeleg orașul ăsta, cu mintea și cu rațiunea pură. Sosise momentul să-mi pun la treabă simțurile și să simt orașul, să-i ascult inima. M-a ajutat Pino Daniele, unul dintre cei mai mari artiști napoletani,  chitarist de excepție,  compozitor și cântăreț,  care a ajuns să se identifice, de-a lungul anilor, cu acest loc.  M-a luat de mână, în mod imaginar, și m-a însoțit, cu muzica lui,  prin aceleași locuri în care trecusem,  de multe ori,  înainte, fără să văd nimic. Am început să ascult vocea,  plină de muzică,  a străzii și să nu aud doar zgomotul. Am început să adulmec parfumuri, mirosuri, arome, atât de intense încât se impregnaseră în zidurile umede, degradate,  găurite,  pe alocuri,  de gloanțe încă fumegânde… Am învățat să disting culori, nuanțe, sunete, melodii, uneori melancolice, alteori euforice, cu care orașul îmi vorbea.

Acum câteva zile, a murit, brusc, Pino Daniele, din cauza unui infarct. Avea 59 de ani. Ceea ce s-a întâmplat la Napoli,  după moartea lui,  e greu de imaginat și mult mai greu de povestit. Mi-am dat seama de asta încercând să-i explic mamei mele totul: că primarul a declarat doliu citadin, că drapelele au fost coborâte în bernă, că au avut loc două funeralii, unul la Roma și altul la Napoli, că două zile la rând s-au organizat la Napoli, în Piazza Plebiscito, piața principală a orașului, flash mob-uri la care au participat peste 50.000 de persoane. Tot atâtea voci care au cântat,  până noaptea târziu,  cântecele lui Pino Daniele. Pizzeriile din Napoli i-au dedicat o pizza specială. Înaintea meciului de fotbal care avut loc la Napoli, tot stadionul a cântat Napule è, care va deveni, probabil, imnul echipei. La inmormântare au participat peste 150.000 de persoane. Am văzut copii plângând împreună cu bunicii lor.  După încheierea ceremoniei funebre, oamenii au rămas în piață să cânte, împreună cu Pino Daniele, a cărui voce a răsunat în tot orașul, până târziu în noapte.  Zeci de mii de persoane au semnat petiții on line adresate primarului din Napoli pentru a da unei străzi sau unei piețe numele lui Pino Daniele. În toate stațiile de metrou s-a difuzat zilele astea muzica lui și era atât de emoționant să vezi cum călătorii începeau să cânte spontan, urcând sau coborând scările rulante, sau în metrou, într-un fel de concert improvizat, dar atât de tulburător.

În 1981, Pino Daniele a organizat primul său mare concert la Napoli, în Piazza Plebiscito. În 7 ianuarie 2015, cercul s-a închis, în mod simbolic, o dată cu funeraliile sale, care au avut loc în aceeași piață.

Nu încercați să înțelegeți tot ceea ce s-a întâmplat la Napoli zilele astea, așa cum au încercat s-o facă varii opinioniști, sociologi sau psihologi, care, după multe dezbateri,  au decretat, în cele din urmă, că “doar la Napoli se putea întâmpla un astfel de fenomen”, doar Napoli putea dărui atâta iubire, în mod visceral și irațional, celui care a iubit orașul ăsta,  cu disperare și melancolie,  care a cântat în napoletană, pe acorduri complexe, ce îmbinau muzica clasică napoletană, jazzul, blues-ul, rock-ul, a cântat în italiană, a devenit internațional (a cântat, spre exemplu,  cu Eric Clapton, care i-a dedicat, zilele astea, un cântec),  dar a rămas napoletan. Chiar dacă a plecat din Napoli acum 35 de ani, s-a mutat la Roma, unde a trăit până anul trecut, când s-a retras în Toscana. Departe de Napoli, doar fizic, pentru că înlăuntrul său a rămas cel mai mare poet al sufletului napoletan, unic în felul său, tocmai pentru că simțea ce dulce povară era iubirea sa disperată pentru orașul acesta,  plin de contradicții, în care soarele e, uneori, amar.

Știu că e o nebunie să traduci un cântec scris în napoletană, un cântec care e,  de fapt,  coloana sonoră a acestui oraș,  și să reușești să îi surprinzi…esența,  dincolo de cuvinte. O să încerc, totuși. Iată cum sună în napoletană:

Napule è mille culure
Napule è mille paure
Napule è a voce de’ criature 
Che saglie chianu chianu
E tu sai ca’ nun si sulo

Napule è nu sole amaro
Napule è addore e’ mare
Napule è na’ carta sporca 
E nisciuno se ne importa 
E ognuno aspetta a’ sciorta

Napule è na’ camminata
Int’ e viche miezo all’ate
Napule è tutto nu suonno 
E a’ sape tutto o’ munno 
Ma nun sanno a’ verità.

Napoli e mii de culori/Napoli e mii de spaime/Napoli e vocea copiilor/ Care devine tot mai puternică/ Și atunci simți că nu ești singur./ Napoli e un soare amar/ Napoli e parfumul mării,/ Napoli e o hârtie murdară/ De care nu-i pasă nimănui,/ Pentru că fiecare își așteaptă norocul. /Napoli e o plimbare, pe străduțe, în mijlocul celorlalți, /Napoli e un vis /Pe care îl cunoaște o lume întreagă /Dar nimeni nu știe adevărul…

Ascultați cântecul, în versiunea live, realizată de Pino Daniele, împreună cu Eric Clapton, în 2011.

Nel 1903, un giovane inventore presentò all’Accademia delle scienze francese il progetto di un veicolo più pesante dell’aria, che,  secondo lui, avrebbe volato. Non fu compreso e il suo progetto fu respinto, con la seguente motivazione:  Il problema del volo con una macchina che pesi più dell’aria non può essere risolto e si tratta soltanto di un sogno.

Il sognatore era un inventore rumeno, Traian Vuia, che,nonostante tutti i rifiuti, non si arrese,  e, qualche mese dopo, ottenne comunque il brevetto, in Francia e in Gran Bretagna.

L’aereo, chiamato “Vuia I”, era un monoplano con un’ampia ala posta in alto e venne completato nel dicembre 1905.  Il 18 marzo  1906 la macchina era pronta a tentare il decollo: l’esperimento riuscì, anche se in effetti non volò, ma si staccò da terra di pochi centimetri, il che fu sufficiente ai giornali dell’epoca per celebrare l’impresa. Il più grande merito di Vuia fu quello di essere riuscito a far decollare il velivolo con i propri propri mezzi e su un terreno piatto, senza l’aiuto di rampe, rotaie o catapulte, come successe tre anni prima, con il velivolo dei fratelli Wright, che decollò invece con l’ausilio di una catapulta.

Quattro anni dopo, nel 1910, un altro inventore e ingegnere rumeno,  un altro sognatore, Henri Coandă, progettò, costruì e pilotò  il primo aereo alimentato a termogetto,  chiamato Coandă 1910, dando così vita al primo aereo con motoreattore della storia dell’aeronautica.  Durante la presentazione pubblica, al Salone Internazionale dell’aeronautica di Parigi, Coandă perse il controllo del velivolo, che precipitò e prese fuoco. Fortunatamente, riuscì a salvarsi. In seguito alla caduta del suo aereo,  osservò che le fiamme e il gas incandescente emesso dal fuoco tendevano a restare vicini alla fusoliera. Dopo più di 20 anni di studi di questo fenomeno con altri suoi colleghi, Coandă descrisse quello che in seguito fu battezzato “Effetto Coandă” (tendenza di un getto di fluido a seguire il contorno di una superficie vicina). Questo fenomeno è stato utilizzato in molte invenzioni aeronautiche ed è fondamentale per la progettazione dei veicoli supersonici.

Nel 1922, un ingegnere rumeno, Aurel Perșu, iniziò la costruzione della prima automobile aerodinamica del mondo, a sue spese. L’invenzione fu brevettata in Germania, lo stesso anno, ma l’automobile fu terminata due anni dopo. Per la prima volta al mondo, questa automobile, di forma futurista, ispirata a quella di un uccello,  aveva le ruote inserite all’interno della carrozzeria di alluminio. Dopo calcoli ed esperimenti di laboratorio, l’ingegnere rumeno giunse alla conclusione che la forma ideale di un’automobile, di un veicolo in movimento, era quella della goccia d’acqua quando cade. Riuscì a calcolare coefficienti aerodinamici validi ancora oggi con un netto anticipo sui tempi. La compagnia Ford si dimostrò interessata al brevetto ma non garantì a Perșu che il suo modello sarebbe entrato nella produzione di serie e, per questo, rinunciò alla vendita. Gli specialisti parlano di alcuni punti deboli dell’auto: il design non troppo conformistico e il confort. Vi si aggiungeva la velocità massima raggiunta, inferiore a quella delle auto dell’epoca, di circa 80 km all’ora. Rimane però la cosa più importante e che nel tempo avrebbe ripagato l’invenzione: per la prima volta si era considerata l’importanza della forma aerodinamica.

Nel 1921, un medico rumeno fecce una grande scoperta, che avrebbe cambiato la vita di milioni di persone:  si tratta dell’ormone pancreatico, ossia l’insulina.  Nicolae Păulescu capì per primo come curare il diabete e nel 1922 ottenne il brevetto per la scoperta della pancreina. Ma il premio Nobel andò, un anno più tardi, a due canadesi, che misero semplicemente in pratica ciò che il ricercatore rumeno aveva scritto nei suoi lavori. Dopo quarant’anni di controversie e contestazioni, il comitato Nobel ha riconosciuto, nel 1969, la precedenza di Păulescu nella scoperta del trattamento antidiabetico, ma, conformemente al suo statuto, ha escluso la possibilità di una riparazione ufficiale. 

Più fortuna ha auvto uno studente rumeno a Parigi , Petrache Poenaru, che viene considerato il creatore della prima penna stilografica ricaricabile. La sua intuizione venne brevettata dal Governo francese, nel 1827, con una descrizione strana che si potrebbe tradurre come “penna portatile senza fine, ricaricabile ad inchiostro“.  Il suo progetto sarebbe diventato la base per le penne stilografiche future e le penne ricaricabili in genere, anche se, all’epoca non ebbe grande diffusione e non diventò mai uno strumento si scrittura di uso comune. Probabilmente nel 1827, un oggetto del genere risultava poco funzionale e troppo sofisticato, o semplicemente, lo studente rumeno di 28 anni era troppo avanti rispetto ai suoi tempi (la penna Biro fu inventata solo 110 anni dopo e le prime penne stilografiche “moderne” di Waterman solo 60 anni dopo).  Lo dimostra anche il fatto che quando  nel 1830 si inaugurò la prima ferrovia al mondo, in Inghilterra, tra Liverpool e Manchester, Petrache era a bordo!

Non sono stati pochi i rumeni avanguardisti, pionieri nel loro campo.
Vi basti sapere che, ad esempio, se i nostri aerei hanno la forma che hanno è grazie all’ingegnere rumeno Rodrig Goliescu, che ha costruito il primo aereo con la fusoliera; o che l’utilizzo del cemento nell’architettura moderna lo dobbiamo a un altro ingegnere rumeno,   Anghel Saligny,  che progettò e costruì, nel 1895, il ponte più lungo d’Europa (all’epoca anche il terzo del mondo), il ponte di Cernavodă, sul Danubio.

Non è un’esagerazione affermare che la scultura moderna senza il suo patriarca, il rumeno Constantin Brâncuși, sarebbe diversamente… ricca!  L’approccio culturale alle religioni avrebbe avuto un percorso più totruoso senza il primo Trattato di Storia delle religioni, scritto da  Mircea Eliade,  filosofo e scrittore rumeno. L’originalità del suo lavoro non si basa una semplice sistematica classificazione delle religioni in base ai popoli, ma, per la prima volta nella storia, parte dagli “oggetti” del culto e ne studia l’espressione, in modo comparativo, presso i vari popoli: ci pone di fronte al Cielo, al Sole, alla Luna, all’Acqua, alle Pietre, alla Terra, e ne delinea i culti, che nelle religioni dei diversi popoli assumono le loro particolari individualità in maniera certosina.

Agli amanti del teatro e della drammaturgia dico un solo nome: Eugen Ionescu, il fondatore del teatro dell’assurdo, uno degli autori più innovativi e profondi del Novecento e aggiungo qualche titolo: La cantatrice calva, Il rinoceronte, Il re morto. Anche Eugen Ionescu era rumeno. 

Parliamo un po’ di cose (semi)serie…

Il primo attore che ha interpretato Tarzan nel cinema, nel 1932, Johnny Weissmuller, è nato in Romania, vicino Timisoara.

Il primo portiere di calcio che ha parato quattro rigori consecutivi era rumeno, Helmuth Duckadam. Nel 1986,  la sua squadra, Steaua București vinse la Champions League contro il Barcellona, grazie ai quattro rigori parati da Duckadam. Dopo la sua impresa senza precedenti è stato nominato dalla stampa del mondo “Il Superman della Romania”.

Un’altra impresa senza precedenti riuscì, a solo 14 anni, una delle più grandi ginnaste del mondo, la rumena Nadia Comaneci, la prima ginnasta ad aver ottenuto il punteggio massimo in una competizione olimpica. Nel 1976, alle Olimpiadi di Montreal, dopo il suo esercizio impeccabile alle parallele asimmetriche,  l’attesa del punteggio fu più lunga del solito, lo ricordo con emozione, e  alla fine, sul tabellone elettronico apparve il numero 1.00, che voleva essere invece un 10, ma i computer non erano ancora preparati alla perfezione. E’ solo grazie a Nadia se il comitato Olimpico fu obbligato ad aggiungere una cifra al tabellone elettronico!

“Tu ce arunci de pe geam, în noaptea de Anul Nou?“.  Când am auzit,  pentru prima oară,  întrebarea asta, acum 13 ani, la Napoli, am fost convinsă că era o metaforă, un mod inspirat de a descrie o stare de spirit, tipică pentru un sfârșit și un început (de an), aceea care te îndeamnă să păstrezi ceea ce e bun și să te debarasezi de lucruri sau sentimente vechi, inutile, apăsătoare.  Am înțeles repede că nu era o metaforă.  Îmi amintesc perfect primul revelion petrecut la Napoli,  în noaptea de San Silvestro (ultima noapte din an).  M-a surprins faptul că, într-un oraș mare și aglomerat ca Napoli,  nu existau mașini parcate pe trotuare,  sub balcoane. Ca prin minune, orașul părea pustiu. Am fost avertizată că nu se putea ieși pe stradă înainte de ora două noaptea, nu doar din cauza focurilor de artificii, a petardelor, a bombelor artizanale, dar și pentru că riscai să te trezești cu vreo farfurie în cap sau, dacă ești ghinionist, cu un scaun sau un dulap. Văzusem o scenă într-un film comic italian,  al cărui protagonist, ghinionist prin excelență,  se numește Fantozzi. Într-o noapte de Anul Nou, dintr-un exces de zel și de euforie festivă,  cineva aruncă de pe geam o mașină de spălat, care cade tocmai peste mașina lui Fantozzi,  singura parcată sub balcon.  Nu puteam crede că astfel de scene se întâmplau și în viața reală, însă mi-a fost de-ajuns să mă plimb a doua zi pe străzile orașului și să văd toate obiectele care zăceau pe trotuare, spre disperarea gunoierilor.
În ultimii ani, însă, această tradiție a cam dispărut, din motive lesne de înțeles, de ordin economic, ecologic sau cultural, chiar dacă există,  totuși,  cartiere din Napoli în care te poți trezi cu o oală,  o farfurie sau vază în cap, după miezul nopții. A rămas valoarea simbolică a acestui obicei, care e de fapt, un fel pitoresc și original de a face curățenie în propria viață, aruncând tot ceea ce este inutil, consumat, deteriorat, superfluu, nu doar lucruri sau obiecte, dar și sentimente, persoane, gânduri care te împovărează.

Tot ceea ce se întâmplă, în Italia,  la Napoli,  în special, în noaptea de San Silvestro ( al 33 lea papă catolic, care a murit la Roma, în 31 decembrie 335 d.hr),  tot ce se pune pe masă are o valoare simbolică, uneori apotropaică. E cu adevărat fascinant să vezi cum fiecare gest, fiecare obiect, fiecare fel de mâncare are sens profund, care trebuie înțeles, simțit, asumat. Vă garantez că experiența unui sfârșit de an la Napoli e unică, dar trebuie trăită fără prejudecăți sau judecăți superficiale, cu mintea și cu sufletul larg deschise…exact așa cum am făcut eu!

Primul revelion la Napoli  mi-a rămas în memorie ca ca fiind cea mai complexă lecție de artă culinară, de cultură populară, de antropologie filosofică, de superstiții și credințe,  de napoletaneitate.  Masa era plină de mâncăruri pe bază de pește, nu întâmplător, ci pentru că, potrivit unor credințe și superstiții arhaice, carnea e considerată “ascunzătoarea” perfectă pentru spiritele malefice,  care își fac de cap în ultima noapte din an.  Meniul de pește este extrem de variat, dar nu extravagant, tocmai pentru că trebuie să se regăsească în toate casele: fructe de mare, hamsii, sardine, baccalà, tipic mai ales pentru sudul Italiei ( un cod atlantic ținut timp de 6 săptămâni în sare, care apoi se lasă cam 2-3 zile în apă).  Carnea se mănâncă doar după miezul nopții, mai exact zampone (picior de porc),  gătit cu linte.

În mijlocul mesei, la loc de onoare, se află capitone ( care este femela țiparului),  un fel de șarpe de mare, extrem de gras,  care trebuie omorât cu câteva clipe înainte de a-l găti.  “Oribil, teribil, dezgustător!”, am exclamat când l-am văzut. Apoi mi s-a explicat că este indispensabil pentru că, fiind asemănător unui șarpe, care e considerat un simbol al diavolului și al răului, tăierea lui în bucăți echivalează cu un fel de exorcizare a negativității pe care o poartă, a nenorocului, absolut necesară pentru a intra în noul an. Mărturisesc că nu l-am mâncat niciodată, nu știu ce gust are,  am văzut însă că se poate găti în multe feluri. Unii spun că e delicios, alții că e prea gras și prea tare…păcat că nu voi ști niciodată! Mă limitez să apreciez valoare lui… apotropaică.

Așa cum am apreciat un alt ritual,  dar, de data asta,  și alimentul care e folosit pentru îndeplinirea lui: lintea. Nu mâncasem niciodată linte până atunci și, la miezul nopții, m-am trezit cu o farfurie de linte fiartă, pe care a trebuit s-o mănânc, dacă vroiam să am un an bogat. Vechii romani dăruiau, în ultima zi din an, niște săculeți plini de linte, cu urarea ca aceasta să se transforme în bani.  De ce linte?  Pentru că are o formă  rotundă și ușor turtită, la fel ca bănuții.  Se organizează adesea adevărate concursuri de mâncat linte, cu speranța că, deși riști o indigestie, vei deveni bogat în noul an. Nu știu cât adevăr există în această credință populară, știu, însă, că, în fiecare an, miezul nopții m-a prins cu paharul de șampanie într-o mână și cu lingura de linte în cealaltă.

Dacă nu îți place lintea, dar vrei să ai un an bogat, poți să mănânci struffoli,  unul dintre cele mai iubite dulciuri de Crăciun și Anul Nou, mai ales la Napoli. Sunt niște boabe făcute din aluat de gogoși, stropite cu miere, crocante în exterior si pufoase în interior.  Sunt așezate pe platouri,  in grămăjoare,  care iau, uneori,  forma bradului de Craciun. Nimeni nu face la Napoli struffoli mai gustoși decât zia Gianna, mătușa mea de aproape 90 de ani, care obișnuiește să le dea cadou apropiaților și rudelor,  cu urarea să le aducă prosperitate și bani.

Rodia(melograno) este un alt element indispensabil pe masa de sfârșit de an, fiind considerată fructul dragostei și al vieții, simbolizează fidelitatea conjugală și e purtătoare de noroc. În plus, napoletanii sunt convinși că așa cum sumedenia de sâmburi roșii e protejată de coaja tare, galbenă sau roșietică, la fel și viața celui care mănâncă rodiile va fi ferită de ghinioane și întâmplări nefericite. În anumite regiuni din Italia, există și obiceiul de a mânca 12 boabe de struguri, pentru a avea noroc și bogăție, în toate cele 12 luni ale anului. Există și un proverb care spune: “Chi mangia uva per Capodanno conta quattrini tutto l’anno” ( “Cine mănâncă struguri de Anul nou, numără bani tot anul”)
Culoarea sâmburilor de rodii e și culoarea obligatorie pentru lenjeria intimă,  purtată în noaptea de Anul Nou. Vechii romani se îmbrăcau în roșu pentru că era considerat culoarea războiului, a curajului, și, în acest fel, încercau să-și înlăture teama înaintea marilor bătălii.  În zilele noastre, lenjeria intimă roșie funcționează ca un adevărat talisman,  însă numai dacă a fost primită în dar, și nu cumpărată,  dacă e aruncată în prima zi a anului, nu păstrată.

Cina de Anul Nou se încheie cu fructele uscate,  care trebuie să rămână pe masă toată noaptea.  Tradiția impune ca pe masă să fie 7 tipuri de fructe uscate:  alune, fistic, smochine, migdale, curmale, nuci și castane. Pe de o parte, pentru că sunt considerate, la fel ca toate semințele,  simbol al vieții, dar și purtătoare de noroc.  Nu întâmplător, în antichitate, nucile erau utilizate, spre exemplu, în anumite ritualuri divinatorii, cu scopul de a aduce noroc și fericire.  Pe de altă parte, fructele uscate sunt considerate hrana morților, a sufletelor care bântuie printre noi, în ultima noapte a anului, și tocmai de aceea rămân pe masă până a doua zi.

În fine, pentru a începe noul an cu noroc trebuie să aveți…norocul ca prima persoană pe care o întâlniți pe stradă, în prima zi a anului, să fie un cocoșat sau un bătrân.  Dacă e un copil sau un preot…înarmați-vă cu talismane eficiente, pentru că veți avea nevoie!

Immaginate che per qualche strano intreccio del destino vi troviate in Romania, a Natale, diciamo in Transilvania. Ho scelto questo luogo non solo perché ci sono nata, o perché gli inverni là,  tra i boschi e le montagne,  sono molto pittoreschi,  ma per il semplice motivo che è la regione dove potete vivere ancora le tradizioni natalizie rumene più autentiche.  Supponiamo però che non sappiate niente o quasi niente delle tradizioni di questo paese,  che non sappiate nemmeno se i rumeni ortodossi festeggino il Natale o come lo facciano.  La gente per strada si dice parole incomprensibili, come Crăciun fericit, sărbători fericite, sarmale, cârnaț, cozonac, colinde, plugușor, praznic, che non si avvicinano neanche lontanamente alle sonorità latine dell’italiano. Nei centri commerciali, negozi o ristoranti si ascoltano le incomprensibili colinde, una musicalità lenta, dal testo antico e misterioso…vi sentireste giustamente smarriti e avete bisogno di qualcuno che vi aiuti a passare un Natale indimenticabile. Eccomi qua, sarò la vostra guida immaginaria!

Per iniziare, una breve lezione di rumeno.  In tutte le lingue neolatine, francese, spagnolo, portoghese o italiano,  c’è nella radice della parola Natale, il senso di nascita,  ma non nel neolatino rumeno, troppo facile! Per noi “Natale” si dice “Crăciun”. Per i linguisti, la parola Crăciun deriva da un termine molto antico, di origine tracica, balcanica,  cãrciun” che significava il tronco d’albero e che veniva e viene ancora oggi bruciato la sera durante la notte del solstizio d’inverno per dar forza al sole intorpidito nel suo nuovo percorso verso la rinascita.  Per concludere la breve lezione di rumeno, per fare gli auguri di Natale e di buone feste, le frasi più adatte sono Crăciun fericit (Natale Felice) e Sărbători fericite (Feste felici). 

L’albero di Natale si addobba anche in Romania, ma nelle case non lo troverete prima della vigilia (qui in Italia è sempre una lotta tra la mia famiglia che lo vuole l’8 dicembre e me che lo vorrei molto più tardi). I bambini lo preparano il pomeriggio del 24, giusto in tempo per i regali che lascerà sotto l’albero Babbo Natale (Moș Crăciun). Nei miei primi 4 anni in Italia sono rimasta fedele alla mia tradizione e addobbavo l’albero solo alla vigilia, non mi abituavo all’idea che a fine novembre c’era qualcuno che lo facevo già. Venivo dalla Transilvania, dove le temperature scendevano a volte anche a 40 gradi sotto zero,  nevicava per giorni interi, gli inverni erano infiniti e il Natale arrivava sempre con montagne di neve.  Da bambina, la mattina della vigilia andavo con mio nonno nel bosco a prendere un bell’abete, su una slitta tirata dai cavalli, che facevano fatica a farsi strada tra la neve che scendeva senza fermarsi mai. Portavamo a casa l’albero ancora pieno di neve ghiacciata e il profumo di resina e bosco che avvolgeva il tepore della casa era inebriante…
Capirete quanta fantasia mi è servita per immaginare un Natale guardando fuori dalla finestra gli aranci colmi di frutta, il mare, il sole, a temperature superano abbondantemente lo zero…   L’albero di Natale a fine novembre…. mah!!!

Il 24 però l’albero sarà lì, in ogni  casa rumena. Il presepe, invece, non fa parte della tradizione natalizia ortodossa e perciò nessun “bambinello” e nessuna grotta vengono raffigurate nelle chiese rumene se non nelle icone bizantine che hanno come tema la nascita di Gesù.
Fanno eccezione le chiese greco-cattoliche, di rito bizantino, che seguono i riti religiosi cattolici.

Visto che è Natale e che sicuramente riceverete qualche regalo, un consiglio utile per quanto riguarda le usanze rumene: non aprite mai un regalo davanti alla persona che ve l’ha donato, è segno di maleducazione. Pensate che al mio primo Natale in Italia sono passata da maleducata proprio perché non scartavo i regali, li prendevo, ringraziavo gentilmente (e con troppo poco entusiasmo) e poi li mettevo via, per quando sarei tornata a casa. Mia mamma mi ripeteva sempre, quando ero piccola, che aprire un regalo subito è come dimostrare una curiosità inaccettabile per una persona educata.

Se aspettate che qualcuno vi inviti a casa sua per il cenone della vigilia,  potrà non succedere mai, piuttosto saranno gli altri ad avvertirvi che passeranno da voi, in serata o in nottata, per portarvi la buona novella della nascita di Gesù, cantando. In Romania, se dici Natale,  dici colinde,  i testi epici rituali,  cantati, che evocano la Nascita di Gesù.  Vengono interpretati soprattutto dai giovani che, vestiti in costumi tradizionali e spesso indossando maschere tradizionali, narrano cantando la nascita di Gesù e l’arrivo dell’anno nuovo. Sono canti densi di simboli rituali. I colindători (i cantanti delle colinde) sono spesso accompagnati da strumenti musicali e vanno di casa in casa per augurare un anno buono, felice e prospero. In cambio ricevono soldi, dolci o frutta e, per tradizione, non escono dalla casa che li ospita senza aver bevuto un bicchiere di grappa o vino… segno di prosperità, si intende! Questa tradizione è presente non solo nelle campagne ma anche nelle grandi città dove non è raro vedere, presso la porta di un condominio, un gruppo che suonando ai campanelli chiedono: “Ricevete o no i colindatori?”. Famiglie intere si riuniscono dopo cena e vanno a trovare amici o parenti e cantano alle loro porte i canti natalizi.  Le stesse canzoni risuonano per le strade anche nella notte di fine anno, perché nell’anima dei rumeni vive la convinzione che nel momento del passaggio tra un anno e l’altro, i Colindători  allontanano il male e la negatività dalle loro case portando fortuna e prosperità.

Il senso profondo della notte della vigilia è proprio quello di condividere con l’intera comunità, e non solo con la famiglia, la festa di Natale. Il cenone natalizio non dura molto proprio perché si vuole passare più tempo fuori casa, per le strade, cantando con gioia, in una specie di incontro magico tra te e il mondo intero sotto il segno della nascita di Gesù. Il cenone è breve,  ma molto ricco. Il protagonista è, suo malgrado, il maiale. In Romania si rispetta ancora, soprattutto in campagna,  la tradizione del sacrificio del maiale nel giorno di Ignat, il 20 dicembre,  tradizione unica nel mondo cristiano, con radici rituali degli antichi Daci, nel giorno del solstizio. Nella loro religione il maiale era sacrificato perché era visto come un simbolo della divinità delle tenebre, che aveva la forza di indebolire la luce del sole nella più corta giornata dell’anno, il solstizio d’inverno. Per venire in aiuto del sole la gente ammazzava il maiale e la carne di quest’animale era un cibo che aveva la forza necessaria per salvare il sole. Non a caso, dopo questo giorno, la luce aumentava gradualmente e il Natale diventava una festa della luce e della vita.

Non sono convinta che tutte queste motivazioni antropologiche possano aiutare a capire il significato di un rituale apparentemente barbaro in cui l’animale viene sgozzato davanti a tutta la famiglia, compresi i bambini, in un’atmosfera di grande festa. Dopo aver pugnalato l’animale, lo si copre con della paglia e si fa il fuoco per distruggere il suo pelo. Successivamente il maiale è lavato con acqua, pulito con un coltello e tagliato (prima di tagliarlo si fa il segno della croce sulla fronte dell’animale e si dice “Dio, aiutaci a mangiarlo, salute!”). Qualche volta, la pulitura è preceduta dalla tradizione di coprirlo con una coperta in modo che i bambini possano salirci sopra, perché si dice che in questo modo cresceranno belli e sani.  Le donne preparano la carne facendo tutti i prodotti specifici e nella giornata di Ignat imbandiscono la tavola chiamata pomana porcului (una specie di dono per l’anima dell’animale),  un pranzo a base di carne fresca di maiale. Gli invitati sono le persone che hanno aiutato a sacrificare il maiale e qualche vicino.  Tutti i pezzi del maiale, dalle orecchie fino alla coda,  vengono preparati. Le orecchie, pulite e salate, vengono offerte ai bambini. Sempre in questa giornata si preparano i cibi tradizionali per il giorno di Natale: cârnați (salsiccia), caltaboși (un tipo speciale di salsiccia), jumări (ciccioli), slănină afumată (lardo affumicato). Alcune di queste specialità si fanno affumicare secondo metodi trasmessi da una generazione all’altra. Dalla carne di maiale si preparano anche sarmale (involtini di carne macinata in foglia di verza o di viti),  piftie (gelatina all’aglio contenente parti della testa o piedi) e arrosto di maiale.  Tutto il menù di Natale è a base di carne di maiale, non facilmente digeribile, ma sicuramente molto saporito. Sulla tavola troverete anche il dolce tradizionale, cozonac, una specie di panettone farcito con noci o semi di papavero e zucchero.
Vi consiglio quest’ultimo, molto squisito, che accompagnato alla grappa, vi garantirà davvero un Natale… stupefacente!