Când trăiești departe de casă,  devii, cu timpul, un fel de acrobat: calci,  în vârful picioarelor,  printre amintiri,  să nu cumva să le trezești și să te năvălească,  să te copleșească, să te învăluie, cu parfumuri, arome, culori, emoții,  intense și unice,  pe care știi prea bine că nu le mai poți trăi nicăieri și nicicând. Atunci,  faci salturi mortale printre emoții, te simți ca un funambul,  care merge pe sârmă și încearcă să rămână în echilibru, un iluzionist,  care a învățat de unul singur toate scamatoriile iscusite,  pentru a ascunde obiecte, gânduri, emoții, lacrimi… Există, însă, momente în care nici o scamatorie nu mai are efect,  amintirile îți dau târcoale, la început într-un mod nedeslușit, într-o dimineață cu rouă,  sau cu zăpadă pe Vezuviu, apoi într-o noapte cu cer înstelat și aer tăios, te înconjoară, încet încet  și nu-ți lasă nici o cale de salvare. Nu-ți rămâne altceva de făcut decât să te predai. De Crăciun eu mă predau amintirilor,  să facă ce vor cu mine! Le-am disciplinat și le-am îmblânzit, aș spune cu succes, tot anul, chiar dacă, din când în când au mai luat-o razna, dar am reușit să rămân pe sârmă, în echilibru, să fac până și ceva pași de dans…

Crăciunul e momentul în care mă predau amintirilor și aș minți dacă aș spune că nu-mi place, chiar dacă le simt cum fac tumbe prin sufletul meu și mă zăpăcesc.

Oricât de mult aș căuta în jurul meu, oricât de “vigilente” mi-ar fi toate simțurile, oricât aș încerca să adulmec parfumuri sau arome proustiene, pierdute într-un timp îndepărtat, nu aș regăsi nicăieri mirosul intens de rășină și pădure,  care inunda casa bunicilor de la Mintiu, în ziua de ajun. Dimineața,  devreme,  mergeam în pădure, cu bunicul meu, pe care îl chemam Tata Bun, să alegem bradul de Crăciun. Sania era trasă de cei doi cai ai noștri,  Stela și Fulger, care își făceau,  cu greu,  drum printre troiene, era tare frig, ningea fără oprire, cu fulgi imenși și grei,  care ni se așterneau în urmă,  ștergând orice semn al trecerii noastre pe acolo.  Brazii era împovărați de atâta alb, zăpada se transformase în țurțuri de gheață, care atârnau de crengi, ca niște lumânări răsturnate. În aer parfumul de pădure, de pământ reavăn, de mușchi de brad era îmbătător. Legam bradul în spatele saniei și îl duceam acasă. Îl scuturam de zăpadă, avea trunchiul gros și Tata Bun îl cioplea cu migală, la tăietor. Noi îl împodobeam în camera dinspre stradă, pentru că trebuia să lumineze drumul lui Moș Crăciun, atunci când va ajunge la noi,  pe înserate. Îmi plăcea la nebunie să ies seara,  pe drum,  și să mă uit la brazii care luminau toate casele, din camera dinainte, aceea în care intrai doar de sărbători. Unde să mai simt mirosul amar și aspru de lemne proaspăt tăiate,  stivuite cu grijă de Tata Bun, sub sobă, încă umede și pline de zăpadă? Ieri eram la niște prieteni,  care au casă și șemineu, la un moment dat, mi-am vărăt nasul în lemnărie, încercând să regăsesc aceeași mireasmă de pădure…știu că sunt patetică, dar credeți-mă, lemnele astea nu au nici un miros!

Să te trezești în dimineața de ajun și primul aer pe care îl respiri să fie cu parfum de nuci, zahăr, vanilie și mac, parfum de cozonac aburind pe masă, tocmai scos din cuptor…dacă nu e ăsta un paradis pentru simțuri, atunci care e? Bunica mea, Mama Uca, avea cuptor în curte și se trezea cu noaptea în cap să frământe, bunicul făcea focul, aducea din lemnărie niște bucăți lungi de lemn,  care ardeau molcom, se încingeau în flăcări înalte, apoi deveneau jar;  era momentul în care se puneau la copt cozonacii. Se rumeneau așa de frumos, iar când bunica îi scotea din cuptor, aburinzi, și îi ducea în casă…până și aerul,  înghețat de ger,  se înmuia de atîta parfum.

La Napoli există multe pizzerii,  care au cuptor cu lemne. Când mergem să mâncăm o pizza, adesea îl iau pe Matei și ne așezăm în fața cuptorului, cu scuza că vrea să vadă cum se face o pizza… el așteaptă pizza cu miros de mozzarella și busuioc, eu aș vrea să pot închide ochii și să simt mirosul dulce de nuci și vanilie.

În fiecare an, când merg acasă de Paște, la întrebarea pe care mi-o pune,  de fiecare dată,  mama: “Ce vrei să-ți gătesc?”, răspunsul meu e invariabil același,  de ani de zile: cozonac. Pot renunța la orice, dar nu și la cozonac, de fapt, la mireasma lui caldă,  cu care să mă trezesc în dimineața de ajun. E ca o întoarcere magică în timp, uneori vitală și necesară,  un fel de… hrană pentru dor.

De Crăciun,  casa bunicilor mei de la Tăure se umplea de nepoți, ne adunam de prin toate colțurile țării, dormeam într-o cameră toți, ne înghesuiam în două paturi, pentru că nu vroiam să ne despărțim nici măcar noaptea, așa că preferam să dormim îngrămădiți. Dacă,  peste noapte,  unul dintre noi trebuia să iasă în curte, la baie, ne trezeam toți și mergeam cu el.  Rămâneam uimiți,  privind cerul, care,  parcă,  se prăvălea peste noi, cu stelele agățate de horn…Dimineața ieșeam pe prispă și scriam cu degetele pe zăpada care se așternuse peste noapte. Tâna Floarea ne pregătea plăcinte mici cu magiun, pe care le mâncam cu lapte. Luam săniile și băteam dealurile până când se însera. Ne întorceam acasă uzi, înghețați, cu degetele înțepenite de frig și Tânu Pavel ne așeza pe toți,  în rând, și ne punea câte o cărămidă caldă, înfășurată într-un prosop,  sub picioare, ca să ne încălzim. Înainte ne certa un pic, pentru că am stat afară pînă am uitat de noi. Apoi, punea din nou cărămizile în cuptorul de la sobă, să rămână calde. Bunica așeza coji de măr pe plită, să miroase casa frumos. Încă un parfum pierdut…nu știu dacă erau merele altfel, sau soba, sau aerul din casă, sau pur și simplu faptul că eram cu toții împreună, într-un fel de armonie paradisiacă… chiar dacă,  în seara de Crăciun,  ne “certam”,  uneori,  până să hotărâm cine să înceapă colinda, atunci când băteam la poarta vecinilor.  Aveam un caiet de colinzi,  în care începeam să scriem din prima zi de vacanță. Știam o mulțime de colinzi, dar preferata noastră rămânea  Deschide ușa,  creștine. Cântam pe mai multe voci, cu mult patos,  nu și cu mare talent vocal,  dar asta conta prea puțin.

Ne întorceam acasă, înainte de miezul nopții,  înfrigurați, fericiți, cu traista plină de nuci, mere, cozonac, covrigi. Ne înghesuiam toți la cele două ochiuri de fereastră,  care dădeau spre stradă și îl așteptam pe Moș Craciun. Drumul era luminat doar de stele și de zăpada sticloasă, care părea neumblată, pentru că ningea fără oprire. Așteptam o vreme, apoi mergeam să ne culcăm, obosiți de săniuș, de bulgărit, de colindat,  frânți de atâta joacă și de toți oamenii de zăpadă, pe care îi lăsasem de pază, pe dealuri.   Nu-mi amintesc prea bine ce daruri ne aducea Moșul, câte o păpușă, câte o jucărie din lemn, portocale, dulciuri…Avea prea puțină importanță ce cadouri primeam,  noi eram,  oricum, fericiți,  pentru că eram împreună și tocmai de aceea simțeam,  înzecit de îmbietor,  orice mireasmă, vedeam,  înzecit de luminos,  cerul înstelat și auzeam, înzecit de blândă,  vocea bunicilor,  care ne îndemna să mergem la culcare, pentru că,  altfel,  Moșul nu o să vină la noi…

Am făcut bradul în 8 decembrie, respectând tradiția catolică. E ziua în care Biserica sărbătorește Immacolata Concezione (Neprihănita Zămislire a Fecioarei Maria), proclamată ca dogmă de credință în 1854, dar și ziua care marchează începutul sărbătorilor de iarnă. În primii ani în Italia,  refuzam să fac bradul cu câteva săptămâni înainte de Crăciun, mi se părea o adevărată nebunie, mai ales că aveam vecine care, din exces de zel, pe la sfârșitul lui noiembrie,  împodobeau deja bradul.  Afară erau 20 de grade, mă uitam pe geam și vedeam portocalii împovărați de rod, marea în depărtare, soarele strălucitor deasupra Vezuviului… spuneți și voi, cum să-ți imaginzei Crăciunul într-un astfel de decor? Fără ninsori, fără troiene, fără sanie, fără om de zăpadă cu ochi din tăciune și nas din morcov… Nici măcar colinzile lui Hrușcă, ce răsunau în casă, nu reușeau să mă facă să simt adevărata atmosferă de Crăciun.

Memoria mea afectivă păstra,  încă,  amintirea bradului adus proaspăt din pădure, în dimineața de ajun, de Tata Bun, cu sania trasă de cai, închid ochii și simt mirosul de rășină, care învăluia casa…Avea crengile încă pline de zăpadă, îl scuturam bine, dar uneori era așa de frig, că țurțurii rămâneau prinși de ramuri, ca niște lumânări de gheață. Nimic nu mă făcea mai fericită decât împodobitul bradului, în ajun, așteptându-l pe Moș Crăciun…

Apoi s-a născut băiatul meu și,  încet, încet, am fost obligată să mă adaptez tradiției de aici.  Se întorcea în fiecare zi de la școală și îmi spunea, cu o undă de reproș în glas,  că toți copiii făcuseră bradul. “Eu le-am spus că tu ești ortodoxă și că avem alte tradiții și facem bradul în ajun”…Când îl auzeam,  mă simțeam o mamă insensibilă și nu știam cum să-i explic că, de fapt,  nu are nici o legătură faptul că sunt ortodoxă și că, pur și simplu,  nu vreau să fac bradul,  cu două săptămâni înainte de Crăciun, pentru că își pierde tot farmecul… În zadar îi povesteam, seara, înainte de culcare, povești cu peisaje feerice, de basm, din îndepărtata Transilvanie, cu zăpezile de altădată, cu sănii trase de cai, cu copii fericiți la bulgărit (un cuvânt intraductibil, în italiană). Erau frânturi dintr-o copilărie care îi părea ireală,  doar rodul infinitei mele imaginații.

Așadar, acum fac bradul în 8 decembrie și băiatul meu e fericit. Așez lângă brad un presepe (numele derivă din latină și înseamnă iesle), este o reprezentare plastică a Nașterii lui Isus,  devenită în Italia un simbol al Crăciunului, nelipsit în fiecare casă, piață, sau biserică. Când spui Crăciun, spui presepe și,  obligatoriu, Napoli, chiar dacă această reconstrucție a nașterii lui Isus nu-și are originile în sudul țării. Potrivit istoricilor, primul presepe a fost realizat în 1223, la Greccio, de către Sfântul Francesco de Assisi, fiind vorba și de primul presepe vivente, viu, realizat cu persoane reale,  care întruchipau protagoniștii biblici ai Nativității: Fecioara Maria, Iosif, pruncul Isus, păstorii, magii, îngerii. Răspândirea iconografică i se datorează, însă, lui Botticelli, și tabloului să celebru, Adorarea magilor, realizat în 1475.  Arta presepială cea mai apreciată în întreaga lume este, fără îndoială,  cea napoletană.

Există, la Napoli,  o stradă numită San Gregorio Armeno,  un adevărat templu al artiștilor napoletani, care păstrează o tradiție veche, transmisă din tată în fiu, aceea a sculpturilor manuale,  în miniaturi de la 1 cm,  pînă la dimensiuni naturale, realizate în diverse materiale, în special argilă.

În perioada dinainte de Crăciun,  zona San Gregorio Armeno devine o adevărată destinație de pelerinaj pentru turiștii străini, dar și pentru italienii,  care vin din toate zonele să admire și să achiziționeze adevărate opere de artă, expuse în zecile de ateliere-magazin, numite botteghe,  sau pe tarabele care împânzesc strada cea mai faimoasă, dar și cea mai aglomerată din Italia. Dacă intrați într-una din aceste botteghe,  puteți vedea cum se realizează,  cu mare măiestrie, sculpturile care își vor găsi locul în vreun presepe,  din cine știe ce colț al lumii! Unul dintre laboratoarele cele mai vizitate, La Scarabattola,  aparține unei vechi familii de artiști din zonă, Scuotto, cu o tradiție de peste 200 de ani. Operele lor au făcut realmente înconjurul lumii. Regii Spaniei, și nu numai,  au devenit, de-a lungul timpului, clienți fideli. 

Formele din ceramică realizate în acest laborator sunt rezultatul unui efort artistic constant de căutare a unor elemente care, deși obtinute astăzi, să semene cu cele din trecut. Fiecare chip e făurit manual, cu mâinile și picioarele din lut. După ce sunt arse în cuptoare speciale, piesele modelate sunt pictate exclusiv cu tehnici și materiale din secolul al XVIII-lea. Ochii din cristal sunt introduși după uscare și finisați pentru a definitiva opera. Acest procedeu face ca expresia statuilor să fie extrem de realistă. Fiecare figură este îmbrăcată cu veșminte realizate și cusute pe corp. Stofele sunt vopsite folosind tehnici străvechi, pentru a conferi operei o amprentă personală unică. 

Toate aceste sculpturi dau viață unei scene esențiale din istoria umanității, aceea a nașterii lui Isus. Ieslea este reconstruită în cele mai mici detalii, la fel și locul în care s-a petrecut nașterea Domnului. Betleemul este recreat, prin intemediul unor scene de viață cotidiană, ai căror protagoniști sunt oameni simpli, pescari, păstori, tăietori de lemne, vânzători, florărese… Sunt reproduse fidel case, interioare de case, taverne, curți, care uimesc prin precizia și detaliile respectate cu strictețe. În fața unui presepe poți rămâne, fascinat,  ore întregi. E ca o mare scenă,  pe care se desfășoară un spectacol teatral,  în care forța imaginilor e mai puternică decât cea a cuvintelor.

Ca orice tradiție religioasă,  presepele e contaminat, mai ales în sud,  de către realitatea politică și socială, într/un amestec fascinant de sacru și profan. Sunt expuse, alături de magi, îngeri sau păstori, statute cu Berlusconi, Renzi, sau alți politicieni, nu doar italieni, cu fotbaliști ai Naționalei și ai echipei din Napoli,  nelipsit fiind,  de vreo 20 de ani, Maradona, regele napoletanilor. De asemenea, într-o reconstrucție modernă a realității, nu lipsesc actori, cântăreți, personaje care domină scena publică italiană sau scena internațională. Unele dintre cele mai celebre statuete care imită politicienii actuali, sau anumite scene de Crăciun, au fost expuse, de-a lungul anilor,  la Paris, Madrid sau New York, fiind considerate opere de mare valoare.

Există un adevărat ritual al realizării unui presepe și o ordine precisă în care sunt dispuse personajele: după ce se așază toate personajele care fac parte din viața cotidiană, doar în seara de ajun, la miezul nopții, statueta pruncului Isus își găsește locul în iesle, unde e pusă,  de către cel mai tânăr membru al familiei, la capătul unei procesiuni, care se desfășoară în fiecare casă. Cei trei magi, Melchiorre, Baldassarre e Gaspare,  sunt dispuși, la început,  departe de iesle, apoi, se apropie tot mai mult, pentru a ajunge, în mod simbolic,  în fața ieslei, în 6 ianuarie, de Epifanie, sărbătoare care evocă tocmai sosirea magilor,  cu daruri,  în fața Pruncului Isus.

Jocul preferat al băiatului meu, când era mic, era tocmai acela de a dispune, după bunul său plac, personajele în presepe, era un fel de regizor,  în miniatură,  al unui spectacol fantastic, plin de magie, mereu același și mereu altul, de peste 2000 de ani.
   

Il portale Celebrity Networth stima ogni anno i patrimoni degli sportivi ed elegge tra questi il più ricco.  Lo sportivo più ricco del mondo non è, al momento,  Roger Federer, Michael Jordan o Tiger Woods, come si potrebbe pensare, ma un rumeno, Ion Țiriac, ex tennista e oggi imprenditore di enorme successo.  Si calcola che il patrimonio di Țiriac supera i 2 miliardi di dollari, il doppio di Michael Jordan per intenderci!
Nel 2007,  è diventato il primo miliardario rumeno e Forbes lo ha inserito tra le 1000 persone più ricche del mondo occupando anche la nona posizione nella classifica negli scapoli più ricchi del pianeta.

La sua fama non è proporzionale alla sua ricchezza e proprio per questo motivo la notizia che sia lui lo sportivo più ricco del mondo ha sorpreso tutti. A questo punto è più che legittima una domanda semplice: chi è Ion Țiriac?

Come tennista, negli anni ’70, non è mai stato il numero 1 mondiale. Il suo anno migliore fu il 1968, quando fu stimato come ottavo giocatore del mondo.  I successi maggiori li ha ottenuti in doppio, insieme all’amico e connazionale Ilie Năstase  (che è stato numero 1 mondiale nel 1973), col quale ha formato una delle coppie più forti degli anni’70. Insieme hanno vinto più di 20 trofei, alcuni sul campo di Roland Garros. Non era un giocatore elegante, anche perché inizia la sua carriera sportiva come giocatore di hockey sul ghiaccio e questo si notava nel modo in cui si diceva che “impugnava la racchetta come un martello”. Era soprannominato sul campo da tennis  come conte Dracula, non solo per le sue origini transilvane (è nato a Brașov, nel 1939), ma soprattutto per il suo volto severo e misterioso, dietro il quale si nascondeva invece una grande ironia.  Disse una volta:  “sarei stato il miglior giocatore del mondo, se solo avessi saputo giocare a tennis“. Le qualità tennistiche di Ion Țiriac non erano certamente di primo livello. Spesso però sopperiva col cuore e con la furbizia, il mestiere, talvolta persino con l’aperta scorrettezza ed antisportività. Non mancano le leggende su di lui:  si racconta di come staccasse a morsi i pezzi dei bicchieri, tradendo le sue origini di “giostraio”, di quando minacciava fisicamente con la racchetta qualche giornalista per un articolo sgradito o ancora di quando tracannava in scioltezza bicchieri su bicchieri di whisky. 

Dopo il ritiro dal tennis professionistico, negli anni ’80, diventa un uomo d’affari in Germania, dove comincia ad allenare e a fare da manager  a molti campioni, come Mary Joe Fernandez, Guillermo Vilas, Marat Safin,  Steffi Graf,  Goran Ivanisevic e Boris Becker. Quest’ultimo diventerà, grazie al suo manager e allenatore, il più grande tennista degli anni ’80 e ’90. La leggenda narra che un giorno Ion Țiriac  si presentò in una Rolls Royce a casa di un giovane molto promettente di 17 anni, per impressionare la sua famiglia e convincerla a lasciare che fosse lui ad allenarlo: la famiglia del giovane Boris Becker accettò e Țiriac dimostrò di avere già grande fiuto per gli affari.

Con la caduta del regime comunista, nel 1989,  inizia vari affari in Romania. Come manager e imprenditore ha mostrato un talento eccezionale per il business: ha fatto investimenti nel ramo bancario ed assicurativo, ha fondato una banca e una compagnia di assicurazione che portano il suo nome, una compagnia aerea e tante altre attività secondarie, nel settore immobiliare. Un aneddoto di colore: recentemente si è lamentato durante un’intervista della mancanza di manodopera nei suoi cantieri, dove ha dovuto assumere cinesi e indiani visto che “tutti i rumeni lavorano in Italia”!

Nel 2002,  ha costruito a Madrid il parco giochi del tennis mondiale, diventato uno degli impianti più importanti del circuito ATP e, dal 2008, diventando direttore del Mutua Madrid Open. Nel 2013, L’International Tennis Hall of Fame gli ha dedicato una stella, come massimo riconoscimento del suo talento come manager sportivo. 

Ion Țiriac è, senza dubbio, un personaggio intrigante, con il suo volto misterioso, indecifrabile, dei grandi baffi che nascondono il viso e occhiali da sole scuri di cui non si separa mai. In Romania è una specie di guru della finanza, dell’economia, una persona da cui si va a chiedere consigli di tutti i generi: affari, investimenti, tennis, politica, donne… Per quanto riguarda le donne, è riconosciuto come un tombeur de femmes, un grande seduttore, ammette che gli sono sempre piaciute e ha confessato, non molto tempo fa,  di avere ben 33 figli, di cui solo 3 legittimi!  Ha aggiunto anche che quando sarà il momento di dividere la sua cospicua eredità non farà favoritismi: “Dividerò tutto in parti uguali, anche se penso che un figlio non debba ricevere niente dal padre; altrimenti come potrebbe nascere in lui lo spirito competitivo?”. 

Ogni anno è corteggiato dai partiti politici che gli propongono di candidarsi per vari incarichi.  L’ultima proposta è arrivata nella primavera del 2014, quando gli è stato chiesto di candidarsi per diventare presidente della repubblica. La sua risposta è stata più che chiara : “Non sono stato capace di essere eletto presidente nella mia famiglia, come potrei chiedere di diventarlo per un intero paese?”. 

În anul 2000,  mă aflam în Danemarca, cu o bursă de studii în jurnalism, oferită de către Fundația daneză pentru Democrație. Pot spune că am fost martora unui moment de cumpănă din istoria acestei țări, perceput de-a dreptul dramatic,  nu doar de către clasa politică,  dar mai ales de către cetățeni. Pentru prima oară,  Danemarca nu mai era cea mai necoruptă țară din lume, pierzând locul fruntaș,  în clasamentul anual realizat de Transparency International. Au urmat demisii, dezbateri, autocritică publică, un fel de mea culpa generalizat. Îmi amintesc că ceea ce m-a surprins cel mai mult a fost reacția cetățenilor de rând, educați după principiul elementar care prevede respectarea legilor de către toți și plata necondiționată a taxelor și impozitelor. Cuvinte ca evaziune fiscală, corupție, mită, șpagă nu existau în limba daneză, pentru că exprimă concepte abstracte, într-o țară cu economie dezvoltată, evaziune fiscală redusă şi servicii publice de calitate,  care satisfac nevoile cetăţenilor şi ale mediului de afaceri.  Nu am auzit nici măcar o singură dată, în 5 luni, un danez care să se plângă că plătește prea multe taxe și impozite, dar am cunoscut mulți care au încercat să-mi explice un lucru elementar: nu poți să pretinzi să ai servicii publice eficiente,  dacă nu plătești impozitele.

Cum fiecare bursier trebuia să aleagă o temă de cercetare, am decis să realizez un studiu comparativ între corupția din România și cea din Danemarca. În același an, în clasamentul Transparency, România ocupa locul 67, iar Italia, 38.  Am avut posibilitatea să stau de vorbă cu primari și cu angajați din administrația publică,  pentru a înțelege cum e percepută corupția în țara în care,  ani la rând, teoretic, nu au existat cazuri de corupție.  Unul dintre primari a admis că în primăria lui a existat, totuși, un caz de “corupție”. Am pus ghilimelele de rigoare și o să înțelegeți de ce. Iată despre ce era vorba: una dintre angajate primise într-o zi, de la un cetățean, o cutie de bomboane de ciocolată.  A luat-o, a desfăcut-o și a împărțit-o cu toți cei din birou. “Asta a fost salvarea ei, mi-a spus primarul, că nu a ținut bunul ilicit doar pentru ea, ci l-a împărțit cu ceilalți”.  Am rămas fără cuvinte, dar speram ca primarul  să îmi dea și alte exemple de corupție, din aceea adevărată, nu desprinsă parcă din poveștile danezului Hans Christian Andersen. Asta a fost tot, a trebuit să mă mulțumesc cu…o cutie de ciocolată. Și totuși, pierderea primului loc în clasament nu a fost cauzată de bomboanele primite de angajata de la primăria din Ry, ci de un caz de corupție înregistrat cu un an înainte, legat de sponsorizarea unei campanii electorale.

Au trecut  de atunci 14 ani. În 2014,  în clasamentul realizat în funcție de indicele de percepție a corupției, între Danemarca și Italia, sau România, e o distanță de vreo 68 de poziții și de mulți ani lumină în ceea ce privește mentalitatea și educația în spiritul  legalității. Din 2000 până acum, Italia a pierdut vreo 30 de poziții  și a ajuns să ocupe locul 69, împreună cu România, Grecia și Bulgaria. Codașele Uniunii Europene au obținut anul acesta 43 de puncte din 100.  Vestea bună, dacă poate fi văzută ca un aspect pozitiv, este că nici România și nici Italia nu au coborât în clasament, față de anul trecut, sunt stabile,  cu alte cuvinte, nu au făcut nici un fel de progres. Veestea proastă e că România este în acceași zonă a clasamentului de vreo 14 ani,  ceea ce ridică mari semne de întrebare asupra întregii campanii împotriva corupției, desfășurată în ultimii ani, de către ANI,  DNA și alte instituții.

În ceea ce privește Italia… au trecut peste 20 de ani de la imensa operațiune judiciară Mani pulite (Mâini curate), care a dus la arestarea multor politicieni, la dispariția multor partide politice, dar nu și a corupției.

În ultimele zile,  scandalul declanșat de relația dintre mafie și politică, la Roma, a ținut prima pagină a ziarelor și a demonstrat, încă o dată,  dacă mai era nevoie,  cât de actual este sistemul în care politicieni, de dreapta, stânga sau de centru sunt la totala dispoziție a rețelelor mafiote, infiltrate în toate structurile.  Un analist politic spunea,  zilele trecute,  că operațiunea Mâini curate, în mod paradoxal, a murdărit noua generație de politicieni, contaminată de corupție.  Operațiunea Mafia Romana a dus la arestul a 37 de persoane,  peste 100 sunt cercetate și au fost sechestrate bunuri în valoare de peste 200 de milioane de euro. Fostul primar al capitalei, Gianni Alemanno,  este cercetat pentru complicitate cu mafia.

Este doar ultimul caz dintr-o lungă listă care demonstrează că, în ultimii 20 de ani, toate cele 4 organizații criminale din Italia: Cosa Nostra siciliana, Camorra, ‘Ndrangheta și Sacra corona unita s-au infiltrat în toate structurile de putere și au creat un sistem perfect, exportat cu succes în toată Europa. Caracatița nu e doar o metaforă,  sau titlul unui mare film de succes din anii ’90, ci o realitate. Afinitățile dintre România și Italia nu sunt doar de natură istorică și culturală. Corupții noștri și corupții lor sunt frați întru latinitate, până la urmă, de la Râm ne tragem toți, nu-i așa?  Dovada ultimă a înfrățirii totale dintre cele două țări este tocmai locul 69,  ocupat în clasamentul realizat de Transparency International.

Acum doi ani, un ministru italian s-a “trezit”,  peste noapte,  cu o vilă de 210 mp,  la Roma, lângă Coloseum, pe care a plătit 600.ooo de euro, când, de fapt, prețul real era de aproape 2 milioane. Restul sumei fusese plătit de un om de afaceri, care i-a cerut fostului ministru să-i faciliteze anumite licitații.

Diferența dintre o vilă lângă Coloseum și o cutie de bomboane de ciocolată e de vreo 2 milioane de euro și de…68 de poziții în clasamentul Transparency International.