Am crescut într-o casă plină de cărți. Biblioteca mare ocupa doi pereți din sufragerie, iar cea mică era în camera noastră, a mea și a surorii mele, deasupra patului, era așa de plină și grea, încât uneori mă temeam că o să cadă peste mine în timp ce dorm.  Eram încă prea mică să-mi imaginez paradisul având forma unei biblioteci, întocmai ca Luis Borges, sau să-mi doresc să mor îngropată sub cărți.  Îmi dădeam seama cât de multe sunt cărțile care ne umpleau casa,  doar atunci când făceam curățenia de Paște si trebuia să luăm fiecare carte,  pe rând, și să o curățăm de praf. Fiecare raft avea două rânduri. Pe cel din spate, multă vreme,  ai mei au așezat cărțile “cenzurate”,  de regim sau de educația lor,  prea rigidă. Când am crescut și am înțeles trucul, am început să căutăm doar cărțile ascunse, era jocul nostru preferat. Le răsfoiam nerăbdătoare și curioase, convinse că vom descoperi cine știe ce mari secrete ale lumii,  ascunse cu măiestrie între pagini.  Am început, la vârsta potrivită,  cu secretele corpului uman, deslușite din cartea de Sexologie care a rămas și acum, după atâția ani, tot pe raftul din spate. După ce terminam explorarea noastră în lumea cărților interzise, le așezam cu grijă la locul lor, iar pe cele din față le alineam perfect, convinse că părinții noștri nu o să-și dea seama de nimic. Mama ne-a mărturisit, mult mai târziu, că uneori exageram cu alinierea lor și tocmai de aceea îi săreau în ochi. Era forma ei de complicitate tacită cu noi.

De când m-am născut, cărțile au fost, așadar,  o prezență permanentă în viața mea, dar pasiunea mea pentru ele nu s-a manifestat în mod automat, nu s-a născut dintr-o dragoste la prima vedere, nu mi s-a transmis la naștere, prin cine știe ce genă misterioasă, sau,  cel puțin,  nu mi-am dat seama de acest lucru prea repede. Relația mea cu cărțile a fost una dificilă, complicată, adesea impusă cu forța, mai ales în copilărie, când preferam să bat câmpii, la propriu, la bunici, la Mintiu sau la Tăure,  de dimineața până seara, cu prietenii de joacă, în căutarea unui deal, a unei păduri, a unui izvor, a unei flori, mereu altele și mereu surpinzătoare. La vârsta aceea,  nu erau cărțile cele care mă atrăgeau,  sau cel puțin nu aveam timp să le ascult chemarea, eram atentă la dansul norilor, pe care îi priveam întinsă în iarbă, la culorile sângerii ale frunzelor de toamnă, la cerul înstelat, uneori atât de plin de parcă se prăvălea peste noi…eram atentă la cântecul cucului în primăvară și la muzica, niciodată aceeași și niciodată monotonă,  a ploilor de vară rostogolindu-se pe acoperișul casei.

Îmi amintesc perfect că, într-o vară, aveam vreo 9 ani,  mama mi-a dat să citesc Aventurile lui Oliver Twist,  a lui Charles Dickens, două volume…l-am urât pe bietul orfan palid, slab, curajos și cinstit care m-a chinuit o vară întreagă. Eram la bunici și stăteam închisă în casă cu cartea în față, în timp ce prietenii mei erau afară și zburdau fericiți și fără griji.  Eu citeam și plângeam, și nu îmi aminteam nimic din toată povestea. Sora mea avea temă să îmi pună  întrebări din carte, să fie sigură că o citesc cu adevărat.  La sfârșitul vacanței, după un chin de o vară, am închis cartea aia pentru totdeauna. Nu știu cum am reușit să o păcălesc pe sora mea, dar adevărul e că Aventurile lui Oliver Twist nu le-am citit,  până la capăt,  nici până astăzi.  Și, ca să înțelegeți cât de tare m-a marcat episodul ăsta,  vă spun că nu i-am cumpărat lui Matei, băiatul meu,  cartea și nici nu am văzut filmul,  în nici una din cele 5 versiuni cinematografice!  Și nici nu l-am obligat vreodată să citească o carte. În schimb, îi fac cadou, cu fiecare ocazie câte o carte, pe care o alege el, de cele mai multe ori, dar uneori nu rezist și îi cumpăr carțile pe care mi-ar plăcea să le citească. O dată m-a întrebat ce cadouri primeam de ziua mea când eram mică.   I-am răspuns că primeam numai cărți, de la colegii de clasă, de la prietene, am colecții întregi formate de-a lungul anilor, toate cu urarea de “La mulți ani” și numele celui care mi-a dăruit-o, scrise pe prima pagină. Spre exemplu, am toată colecția cărților lui Jules Verne, care nici măcar nu îmi plăceau. Lui Matei îi era imposibil să-și imagineze o lume în care copiii primesc de ziua lor doar cărți, nu jocuri, nu un  iPhone, un iPad,  un iPod sau orice alt obiect care se răsfoiește cu un simplu touch.

Adevărul e că, dintre toate cărțile pe care le-am primit, pot spune că una a fost esențială. Aveam vreo 12-13 ani și am primit cartea La Medeleni, trei volume. A fost pentru prima oară când am înțeles că întâlnirea magică cu o carte,  care te cucerește,  începe atunci când simți că nu te poți opri din citit, dar te oprești, totuși,  pentru că vrei să nu se termine prea repede și să amâni cât mai mult finalul. Cred că pasiunea mea pentru cărți s-a născut din dor…de oameni, de locuri, de întâmplări, de Medeleniul meu, care rămăsese undeva, departe, acolo unde lăsasem și o parte din sufletul meu de copil. Eram adolescentă și cărțile mă ajutau să mă înțeleg pe mine și să-i înțeleg pe ceilalți, să supraviețuiesc tuturor cataclismelelor sufletești, inevitabile la acea vârstă, dar și să evadez din spațiul tot mai cenușiu și mai apăsător pe care regimul comunist îl construia în jurul nostru.

Mai târziu a fost vremea cărților interzise, pe care țin minte că le citeam sub plapumă, seara, după ce stingeam lumina, cu o mică lanternă,  care lumina suficient cât să reușim să citim printre rânduri și să dăm drumul fanteziei noastre neîmblânzite. Îmi amintesc perfect că așa am citit Patul lui Procust, al lui Camil Petrescu, pe care mama ne-o interzisese, bănuiesc că din pricina unor scene prea erotice,  pentru a mai rămâne un tabu. În anii de liceu am citit cu frenezie tot ce se putea și ce nu se putea citi, eram ceea ce s-ar putea numi o bulimică de cărți, dacă ar exista o astfel de patologie. Apoi au urmat anii de la Litere, cu zeci de cărți devorate, între cele din bibliografia obligatorie pentru fiecare examen și cele alese în deplină libertate, de pe o listă imaginară a cărților care mi se păreau atunci indispensabile, chiar vitale.

În ultimii 13 ani, pasiunea mea pentru cărți m-a salvat de la dezrădăcinare și de la dezadaptare.  Știu că poate părea excesiv și patetic, însă, în timp ce scriu, privesc biblioteca din fața mea, cu multe rafturi pline de cărți în română,  pe care mi le-am adus de acasă,  aceleași cărți care m-au însoțit peste tot, în toate casele în care am locuit de-a lungul timpului. Îmi dau seama că, de multe ori, simplul gest de a lua o carte în română din bibliotecă și de a o reciti, sau doar răsfoi, avea o putere regeneratoare, era ca un fel de întoarcere,  provizorie,  la matcă. La fel cum orice carte în italiană citită mă apropia și mai mult de lumea din jur, și nu doar pentru că îmi ușura comunicarea la nivel lingvistic.

Matei are în biblioteca lui cărți în italiană și cărți în română, care așteaptă,  răbdătoare,  să fie citite. Nu i-am făcut niciodată o listă cu lecturi obligatorii, dar i-am citit, de când s-a născut,  și încă îi mai citesc în fiecare seară, înainte de culcare, o poveste, un capitol dintr-un roman, o poezie…Știu că pasiunea pentru cărți nu se transmite genetic, dar cred în puterea exemplului. Plăcerea de a citi se naște din plăcerea de a asculta. Deocamdată, Matei preferă să (mă) asculte.  Am dreptul să mă plâng, oare,  că am un copil prea “ascultător”?

Ador muzica napoletană,  însă Maria Nazionale nu e printre artistele mele preferate.  Am fost foarte surprinsă când am aflat că vine în România cu două megaconcerte de muzică napoletană, promovate ca și cum ar fi fost evenimentul muzical al anului. Când prietenii mei din țară, știind că trăiesc la Napoli, m-au întrebat despre Maria Nazionale, am fost cât se poate de sinceră: nu e “una dintre cele mai iubite artiste pop din Italia”, așa cum era prezentată,  și nici un ambasador al muzicii napoletane în lume. Le-am mai spus că, tocmai de aceea, după părerea mea, nu au absolut nicio justificare prețurile biletelor, și mi-am exprimat îndoiala că organizatorii vor reuși să le vândă pe toate. În Italia, spre exemplu, pentru artiști mari care adună zeci de mii de oameni pe stadioane sau în teatre,  și asta de mulți ani, plătești 80-100 de euro un bilet bun.  Nu vreau să fiu polemică, dar cred că e important să se dea lucrurilor justa lor valoare. Maria Nazionale e o cântăreață bună, cântecele ei de iubire sunt cunoscute la Napoli (Ragione e sentimento, Scema io te voglio bene, Ciao, ciao)  însă,  la nivel național, e considerată prea legată de filonul neomelodic (varianta napoletană a manelelor de la noi), prea regională sau “provincială”, pentru a putea avea succes în alt loc decât la Napoli. Poate în România, unde muzica napoletană etnică a avut mare succes prin anii 2000.  Îmi amintesc că,  acum ceva vreme, l-am auzit pe Nino d’Angelo, declarând într-un interviu, că,  pentru prima oară de când cântă, s-a aflat timp de 12 săptămâni pe primul loc în top, cu albumul Senza giacca e cravata, dar nu în Italia, ci… în România!  Se întâmpla în 2004. După câțiva ani, în 2010,  Nino d’Angelo,  împreună cu Maria Nazionale, au participat la Festivalul Sanremo cu un cântec în napoletană și au fost eliminați în prima seară, fiind victimele unui adevărat linșaj mediatic din partea criticilor muzicali.  Maria Nazionale a “crescut”, muzical vorbind,  la umbra lui Nino d’Angelo și a fost privită cu aroganță și judecată aspru de către critici,  tocmai pentru apartenența ei la tradiția neomelodică. Este considerată prea etnică pentru a fi clasică și prea neomelodică pentru a fi asociată numelor mari ale muzicii napoletane.

Mă simt nevoită să fac un scurtă paranteză pentru a explica de ce italienii adoră muzica napoletană clasică și o ignoră, cu un oarecare snobism, pe cea care se îndepărtează de filonul tradițional, fie că e etnică, fie neomelodică. Muzica napoletană clasică a traversat două secole, al 19 lea si al 20 lea,  și este considerată astăzi patrimoniu al umanității.  De-a lungul anilor, a  intrat în repertoriul marilor interpreți ai lumii:  Elvis Presley,  cu Feel me now, care este o reinterpretare a cântecului “Mallafemmena”,  Dean Martin, cu That’s amore, Frank Sinatra, cu Blushing Moon (Luna rossa).  Placido Domingo, Luciano Pavarotti, José Carreras, Andrea Bocelli,  Elton John, Paul Mc Cartney, Charles Aznavour, Caetano Veloso  au inclus,  adesea, în repertoriul lor,  numeroase cântece napoletane: ‘O sole mio, Reginella,  Caruso, Tu vuò fà l’americano, ‘O sarracino, Maruzzella, Tammurriata nera, Lacrime napulitane, Torna a Surriento, Funiculì funiculà,  I’ te vurria vasà, Te voglio bene assaje ecc.

După al doilea război mondial, muzica clasică napoletană a fost exportată cu succes în America, datorită emigranților italieni, mai ales din sud,  care au plecat în America  și au dus cu ei tot ceea ce putea să le aline dorul de casă, iar muzica era leacul cel mai eficient.  În Italia, în schimb, la Napoli, filonul clasic a fost încet încet abandonat și muzica s-a adaptat vremurilor și exigențelor impuse de public și de condițiile de viață precare de după război.  A apărut un gen numit sceneggiata napoletană, care este o adaptare, între muzică și teatru popular, a temelor predominant sociale (cel mai important reprezentant este Mario Merola).  Sub influența muzicală a acestuia se formează și Nino d’Angelo, care descoperă mai apoi, filonul neoetnic,  un mix intre jazz și muzica etnică, cu influențe arabe. În ultimii 15 ani, neomelodicul a predominat în spațiul muzical napoletan, luând însă forme care se îndepărtează radical de tradiția muzicală și de filonul etnic descoperit de Nino d’Angelo.

În timp ce muzica napoletană tradițională continuă să aibă succes în întreaga lume, la Napoli,  continue să predomine muzica neomelodică și protagoniștii ei,  strâns legați de mediul criminalității organizate locale (camorra). Din când în când un cântăreț neomelodic este arestat pentru complicitate cu camorra, însă asta îi creștea cota. Au încă mare succes,  în cartierele de periferie,  cântecele care deplâng iubiri pierdute, dar mai ales cele care vorbesc despre indivizi certați cu legea, condamnați și dați în urmărire, niște fugari care dobândesc o aură eroică, așa-numiții latitanti. Un exemplu eclatant e un cântec intitulat tocmai Nu latitante,  care a devenit mai apoi un film. Imaginați-vă că,  uneori,  cântecele sunt scrise de către un boss al camorrei cu talent muzical și vise de mărire…artistică!  Adesea, piesele conțin mesaje codificate trimise celor aflați în închisoare. E o realitate greu de înțeles, însă neomelodicii au milioane de vizualizări pe youtube, sunt nelipsiți de la nunțile și botezurile din periferie, adună mii de fan la concertele pe care le organizează, au un cachet impresionant, câștigă enorm și declară puțin. Au propriile canale tv, publică zeci de cd-uri, vând sute de mii de còpii, între cele oficiale și cele false (la Napoli singura industrie care este înfloritoare este cea a falsurilor de orice fel).  Orice asemănare cu maneliștii de la noi e pur întâmplătoare.

În fața invaziei neomelodicilor pe piața muzicală napoletană, mulți artiști au simțit nevoia, în ultimul timp,  să se întoarcă la tradiția clasică și să dea o mai mare vizibilitate, la nivel național, muzicii napoletane. Există un Festival al muzicii napoletane transmis, în fiecare an, de Rai, televiziunea publică, acceași care a inclus in programul său un spectacol susținut de către unul dintre ce mai mari artiști napoletani, Massimo Ranieri, cânțăreț, dansator, actor de teatru și de film,  din păcate necunoscut în România. Mi-ar fi plăcut să-l văd cântând la Cluj și sunt sigură că v-ar fi încântat, desigur, doar dacă vă place muzica napoletană clasică. Îmi puteți spune că gusturile nu se discută, mai ales cele muzicale, și aveți dreptate. Nu sunt un critic muzical, așa că sunt subiectivă și am dreptul să spun că îmi place mult Massimo Ranieri și mai puțin Maria Nazionale.

Aștept să citesc în presa din România despre succesul pe care l-a avut Maria Nazionale. De gustibus non disputandum.

Până atunci, ascultați-l pe Massimo Ranieri, într-un concert splendid susținut la Stadionul Olimpico din Roma.

Accade spesso che i nomi di due delle capitali dell’Est Europa si confondano, visto che si somigliano troppo. I nomi, non le città! Molte volte, nei quiz televisivi, ho sentito la domanda: ” Qual’è la capitale della Romania, Bucarest o Budapest?”, nel tentativo di chiarire questo dubbio di toponimia. Mi viene istintivamente di giudicare negativamente quelli che non hanno le idee troppo chiare, dimostrando ignoranza in geografia, ma poi mi dico che forse è anche colpa di una città se non riesce ad affermare una propria identità che la renda diversa da tutte le le altre agli occhi dei turisti.

Trattandosi della capitale della Romania, spesso mi viene chiesto un parere su Bucarest, se è bella, se vale la pena di essere visitata. Premetto che la Transilvania austro-ungarica, il nord, da dove vengo, ha sempre guardato con un pizzico di arroganza la Bucarest del sud troppo “balcanica”, caciarona, rumorosa, a tratti approssimativa (per gli italiani, “balcanico” in Romania è un termine che racchiude molti dei pregiudizi che in Italia si associano spesso agli abitanti del sud). Non nascondo che ogni volta che incontro in aeroporto un turista straniero che mi dice con ammirazione che “la Transilvania è tutt’altra cosa” rispetto a Bucarest e al sud della Romania in generale, mi sento gratificata.

No, non è la mia città del cuore, l’avrete capito, né quella dei miei sogni e, quando vivevo ancora in Romania,  non ho mai pensato di trasferirmi nella capitale e di lasciare  Cluj -Napoca, come hanno fatto tanti miei amici, inseguendo i loro sogni (in Romania l’emigrazione lavorativa va verso sud).  Perciò, fidatevi di me e di ciò che vi dirò su Bucarest perché non mi sento coinvolta emozionalmente, anche se la metà dei miei parenti vive lì. Quando una delle mie zie di Bucarest ha saputo che stavo scrivendo un articolo sulla sua città  mi ha detto “Ah, finalmente prendi in considerazione anche a noi!”.

Beh, non avrei potuto esimermi! Non sarà la mia città preferita, ma è pur sempre il cuore economico, politico e culturale della Romania la città rumena più visitata dai turisti stranieri. Bucarest vanta 37 musei, 22 teatri, 2 teatri dell’opera, 3 auditorium, numerose biblioteche pubbliche, librerie e i tipici book-caffè. Indicata spesso come  la “Parigi dell’Est” (come del resto Budapest, giusto per alimentare la confusione), per la particolare architettura d’ispirazione francese, fatta di ampi viali e di gloriosi edifici della Belle Epoque, ma anche per l’ambiente culturale cosmopolita dell’epoca. Per completare il paragone, uno dei monumenti più belli di Bucarest è l’Arco di Trionfo,  dal quale inizia Șoseaua Kiseleff, un grande viale anche più lungo e più largo del celebre Champs Elysées. Non a caso,  nel 2004, il film biografico Modigliani,  di Mick Davis, è stato girato proprio nella Piccola Parigi, Bucarest. 

Prima di scrivere l’articolo ho fatto un’ indagine personale tra i miei amici e conoscenti,  per vedere un po’ che cosa viene in mente quando si pensa a Bucarest…

Citando in ordine sparso, ecco cosa ho raccolto: Casa del Popolo, l’edificio più grande del mondo dopo il Pentagono, la squadra di calcio Steaua București e lo stadio Arena Națională (che ospiterà quattro partite  durante gli Europei itineranti di calcio del 2016), i ragazzi drogati e malati che vivono da vent’anni nelle fogne e nei cunicoli della città,  i cani randagi e le vari leggi sull’eutanasia canina che hanno sconvolto l’opinione pubblica internazionale. Qualche fan di Michael Jackson ricorda Bucarest perché è ancora convinto che il più bel concerto dell’artista sia stato Dangerous, Live in Bucharest, nel 1992, tra l’altro anche il primo mega-concerto pop in un paese ex-comunista.  

Direi che Bucarest, con i suoi quasi 2 milioni di abitanti, non sia tra le capitali turistiche più gettonate dell’Europa, anzi, molto probabilemnte è tra le capitali meno conosciute. Una città ancora tutta da scoprire. Ogni anno, arrivano qui circa 700.000 stranieri: italiani, americani, tedeschi, inglesi e francesi, ma più della metà vengono per affari e solo una piccola percentuale, circa il 10% , è attratta dalle bellezze della città.  L’ente nazionale del Turismo parla anche di un’altra categoria di turisti, il 15%, che viene per ragioni sentimentali.  Il motivo lo potremmo trovare in una famosa canzone degli anni cinquanta, considerata un vero inno delle ragazze di Bucarest: “Fetițe dulci ca-n București, în toată lumea nu găsești” (“Ragazze dolci come a Bucarest non le trovi da nessuna parte nel mondo”)  – ehm, se state pensando a quello, sappiate che è finito il turismo sessuale low-cost degli anni ’80!

Comincerei a parlare di questa città dal nome che, probabilmente, deriva dalla parola rumena “bucurie”, che significa felicità, gioia. La giusta traduzione sarebbe quindi la “città della gioia“.  Ma il documento che attesta la sua nascita racconta tutt’altro. Secondo le fonti storiche antiche, la città è stata fondata nel 1459, sulla riva del fiume Dâmbovița,  da Vlad Țepeș, il leggendario Dracula, proprio lui!  Vlad III fece costruire la fortezza di Bucarest, prima di una lunga serie di fortificazioni, allo scopo di difendere la Valacchia dagli attacchi dei turchi. Verso la fine del sedicesimo secolo, Bucarest era la più grande città cristiana del sud-est europeo.

E’ curioso che il documento che attesta la nascita della città,  firmato proprio da Vlad l’Impalatore,  si conclude con una terribile maledizione. Terminare un contratto con una maledizione era un’usanza abbastanza comune all’epoca ma, trattandosi della firma autografa del Principe del Male gli studiosi considerano tale invettiva piuttosto nefasta per questo luogo. Inveendo contro il venditore della terra e la sua gente “e lui e la sua carne saranno distrutti dalla parola di Dio e nell’oltretomba la sua anima sarà con Giuda e Arius (teologo berbero, dichiarato eretico nel 325 d.c. e poi riabilitato, per le sue idee sulla non deità del figlio di Dio)  e con gli altri che hanno detto: il suo sangue cadrà su di loro e sui loro figli, questo è ora e sarà per sempre, amen” (documento originale conservato nel Museo Nazionale di Storia di Bucarest).

Si può immaginare che con un simile auspicio in città ci fu un proliferare di libri di malefici e anatemi, dei veri best-sellers, e il commercio a base di maledizioni fu più fiorente che mai.
La storia della città nei secoli a venire non fu affatto benevola e sono molti quelli che credono che la lunga serie di alluvioni, terremoti, incendi, invasioni, epidemie che hanno colpito Bucarest, i 40 anni di folle dittatura comunista, siano la conseguenza della sua nascita maledetta dal temuto Vlad Țepeș. Lo stesso che la tradizione popolare vuole che sia sepolto a pochi chilometri da Bucarest, nel Convento di Snagov, su un’isola, nel mezzo di un lago (ma avete letto che si parla anche di sua una sepoltura a Napoli?).
E di maledizione in maledizione, si dibatte anche su cosa abbia influito di più sulla morte del dittatore Ceaușescu, fucilato con la moglie nel giorno di Natale del 1989 durante la Rivoluzione anti-comunista. Si, perché come se non bastasse il fatto di governare in una città maledetta, nel 1984, per ordine suo, furono demoliti molti edifici e più di 20 chiese (molte considerate monumenti storici) , tra cui Spitalul Brâncovenesc (Ospedale Brâncoveanu) e la chiesa che era lì accanto. Sulla chiesa c’era un’iscrizione, del 1800, che prediceva che “colui che toccherà questa costruzione finirà ucciso dal suo popolo in un giorno di festa”.  Detto fatto!

Bucarest non è una città monumentale,  né appariscente a prima vista,  va scoperta a poco a poco, perché nasconde le sue bellezze e anche i suoi misteri, tra le vie e nei quartieri. Per decenni, è stata vittima della politica architettonica folle del dittatore Ceaușescu, che sognava di costruire un’intera città nuova,  sul modello coreano o cinese, distruggendo quella antica. La Casa del Popolo, attualmente sede del Parlamento rumeno, richiese il sacrificio di centinaia di edifici storici, chiese e abitazioni (Casa del Popolo? Leggi qui.). Com’è facile immaginare, proprio questo monumento che testimonia un periodo tra i più bui della storia del paese, rappresenta oggi la più grande attrazione turistica della capitale.  La Casa del Popolo è nel Guiness World Record con tre primati:  il più grande, il più costoso e il più pesante edificio amministrativo del mondo! Davanti al grandioso edificio si apre la Piazza della Costituzione, luogo in cui si sono svolti, dopo la caduta del comunismo,  quasi tutti i grandi eventi musicali internazionali.

In questa città dai mille volti, non è facile trovare una mappa che possa guidare i turisti nella ragnatela di piazze, strade, boulevards, vicoli, o viuzze, ma forse proprio il fatto di lasciare tutto al caso, alla fortuna, offre al turista l’opportunità di scoprire una città meno scontata,  ma piena di posti affascinanti.  La piazza San Giorgio (Piaţa Sfântul Gheorghe) con l’omonima chiesa è considerata il centro esatto di Bucarest. Qui è situato il km “zero”, punto ideale da cui si misurano le distanze del paese. La piazza non è distante dall’edificio dell’Università. A sud della Piazza dell’Università si estende la vecchia Bucarest, chiamata Curtea Veche, Corte Antica,  fatta costruire da Vlad l’Impalatore, con numerosi edifici in stile neogotico di suggestiva bellezza.  Sono imperdibili nel centro storico la Chiesa della Corte Antica, risalente al XVI secolo,  celebre per i suoi magnifici affreschi,  Carul cu bere (Carello di birra), uno dei più famosi ristoranti di Bucarest,  inaugurato nel 1879 e Hanul lui Manuc (La Locanda di Manuc), il più antico albergo di Bucarest, costruito all’inizio del 1800. Sempre nella Città Antica è molto suggestiva la zona Lipscani,  così chiamata perché un tempo vi si aprivano le botteghe di commercianti tedeschi provenienti per lo più dalla città di Lipsia. Ancora oggi molte delle strade portano nomi derivati dalle attività artigianali e commerciali che vi si svolgevano, o da quello della provenienza dei mercanti che vi operavano.

Lasciando la Corte Antica, non lontano troverete il viale più antico di Bucarest che oggi è la via più alla moda della città: Calea Victoriei, con i negozi più costosi della capitale, che ospitano numerose marche di lusso. Lungo il suo tracciato si affacciano molte delle principali attrazioni cittadine, tra cui la Piazza della Rivoluzione, resa famosa dalla caduta di Ceausescu il 21 dicembre 1989, in cui vennero documentati i suoi ultimi minuti al potere e la sua fuga in elicottero. Vari monumenti, fra cui il memoriale del Rinascimento, rendono omaggio ai romeni che vi persero la vita. Sulla piazza si affaccia una piccola ma bellissima chiesa ortodossa, Chiesa Crețulescu,  del 1722 costruita in mattoni rossi. Circondata da un quartiere di grigi edifici tipici del regime di Ceausescu,  è una delle chiese nascoste di Bucarest. La città è impreziosita da numerose chiesette bizantine e da molti monasteri, salvati dalla demolizione, come la Chiesa Stavropoleos e il Monastero Antim.

Bucarest è una città che ha trovato nella cultura la sua ancora di salvezza spirituale negli anni della repressione comunista. Testimoni sono i numerosi teatri, musei, biblioteche, gallerie d’arte che rendono la capitale rumena affascinante per gli amanti della cultura. Tra i 22 teatri della città più importanti: l’Opera Romena, al cui ingresso si trova la statua del compositore George Enescu, il Teatro Nazionale, ricostruito nel corso degli anni sessanta dopo la distruzione con i bombardamenti del 1944 da parte delle truppe tedesche, l’Ateneo Romeno, diventato il simbolo culturale della città. Tanti sono anche i musei che è possibile ammirare nella città di Bucarest, se ne contano addirittura 37: si va dal Museo Nazionale d’Arte che conserva oltre 70mila capolavori, al Museo di Storia della Romania, dal Museo Nazionale Cotroceni situato all’interno dell’omonimo palazzo dove risiede il Presidente della Repubblica al Museo della Musica, tanto per citarne alcuni. E ancora il Museo del Villaggio,  uno dei più grandi musei etnografici all’aria aperta in tutta Europa.  Non va dimenticato poi il Museo di Storia Naturale Grigore Antipa, uno dei primi musei al mondo specializzato in questo settore: vanta oltre 30mila pezzi unici. 

Una visita a Bucarest non può essere completa senza una passeggiata nei numerosi parchi della città, con i loro laghi artificiali, o lungo il fiume Dâmbovița, magari di sera, per renderla veramente romantica. Quando cade la notte, la città apre le sue porte verso un mondo di divertimento ed intrattenimento dove c’è solo l’imbarazzo della scelta, tra tanti ristoranti, casinò, pub, discoteche, club, che rendono la vita notturna davvero interessante.
Attenti a malefici e fatture comunque…ricordatevi che siete sempre nella città fondata dal conte Dracula!

Îmi amintesc că, în urmă cu ceva vreme, eram în țară, în concediu și mă uitam la un talk-show pe teme de actualitate.  Mi-a atras atenția unul dintre invitați, care îmi dădea senzația că a ajuns acolo din greșeală, era elegant, educat, vorbea frumos, nu se enerva, nu ridica niciodată tonul, era echilibrat și extrem de decent, îmi plăcea ceea ce spunea și modul în care își exprima propriile opinii,  fără să fie arogant sau ofensiv.  În plus, știa să asculte, nu întrerupea niciodată. Pe alocuri mi se părea ușor ingenuu sau chiar utopic, dar visătorii romantici au farmecul lor. Nu știam cine e, iar când am aflat că era Bogdan Stanoevici,  mi-am făcut, mai întâi, un mea culpa, pentru că nu recunoscusem actorul care m-a făcut și pe mine să visez, prin anii ’80,  la fel ca pe multe adolescente cu înclinații romantice (au trecut peste 25 de ani, am scuze pentru că nu l-am recunoscut.) Am aflat,  apoi,  că s-a întors în România, după 22 de ani trăiți în Franța. M-am simțit,  imediat,  solidară cu el și cu toate cauzele pe care le susținea.

Nu e ușor să te întorci în România, după atâția ani. Am considerat,  mereu,  că e foarte greu să pleci,  dar că întoarcerea  întotdeauna mai complicată, indiferent de motivele care te-au determinat să te întorci. Adaptarea într-o altă realitate culturală, lingvistică și socială, fără a renunța la propria identitate,  e o provocare imensă,  însă re-adaptarea la propriul tău spațiu cultural,  după o lungă absență, nu e niciodată o experiență simplă, dimpotrivă, e plină de contradicții, de îndoieli, de conflicte interioare, născute din incompatiblitatea inițială cu lumea din jur. Tocmai de accea, dați-mi voie să mă simt solidară cu orice persoană care decide, la un moment dat, să se întoarcă în propria țară și nu se mulțumește să fie doar un spectator. Dimpotrivă, si da da fare (se pune pe treabă), cum ar spune italienii, și, odată numit ministru delegat pentru românii de pretutindeni, începe să bată Europa, stă de vorbă cu reprezentanții comunităților de români, încearcă să înțeleagă dificultățile, mai ales la nivel birocratic, cu care se confruntă, face propuneri, găsește,  uneori,  soluții. E, fără îndoială,  un bun comunicator, citești peste tot în presă despre “isprăvile” sale,  despre cum taie lemne cu fierăstrăul la Festivalul Usturoiului din Bistrița, despre cum știe să dănțuiască în șură la Groși. Îl vezi,  apoi,  în mijlocul  copiilor români din Micherechi sau a românilor din Valea Timocului, vorbind despre importanța limbii române. Stârnește, inevitabil, polemici și dezminte cu vehemență, atunci când declarațiile îi sunt răstălmăcite. “Gurile rele” spun că e un bun agent electoral, chiar dacă nu e înrolat politic.

E un personaj interesant, fără îndoială, tocmai de accea m-am gândit că poate ar trebui să-l contactez, doar e ministrul românilor de pretutindeni, deci și al meu. Așadar, i-am trimis un mesaj pe facebook, în care îi spuneam,  pur și simplu,  cine sunt și ce fac pe blogul meu bilingv,  în încercarea de a crea o imagine diversă despre România, în rândul italienilor. Mi-a răspuns imediat și mi-a spus că i se pare o idee excelentă,  a fost extrem de disponibil și deschis, nu neg că am fost surprinsă, nu mă așteptam să răspundă, așa încât i-am propus un fel de interviu pe care să-l public pe blog.  Așa a început dialog meu sincer și neconvențional cu Bogdan Stanoevici.

L-am întrebat ce ar face dacă ar fi un tânăr strălucitor și ar trăi în România anului 2014, ar pleca sau ar rămâne?
Eu aș rămâne în România, însă este un punct de vedere strict personal. Cred că e limpede și din faptul că am decis să mă întorc acasă. Nu vreau să îi culpabilizez pe cei care pleacă și nici nu vreau să îi transform în eroi pe cei care rămân sau se întorc. Cei care care au plecat o știu deja, iar cei care vor pleca, o vor constata: experiența exilului, chiar și pentru aceia care reușesc profesional și se integrează, nu este sută la sută roz. Pentru români, comunitatea din care vin, cercul de prieteni și, în primul rând, familia sunt extrem de importante. Să reconstruiesti așa ceva la distanță e aproape imposibil, așa că dorul după ele nu se ostoieste niciodată.  

Desigur, un tânăr promițător – un cercetător, de exemplu – poate căuta în altă țară un laborator cu dotări de excepție. Un altul poate dori să obțină satisfacții materiale mai mari, deseori nu doar pentru sine, ci pentre a-și susține familia rămasă în țară. Acestea sunt realități, nu putem face abstracție de ele. Însă eu cred că drumul pe care este angajată România va șterge, nu peste mult timp, marile diferențe de ordin economic. Vor fi mai puțini cei care pleacă. Și sper că vom reuși să dezvoltăm o Românie în care cei care au plecat deja să își dorească să revină.

Am  vorbit,  apoi, despre stereotipuri, despre acele locuri comune cu care suntem judecați sau judecăm,  la rândul nostru; despre cum mă simt, uneori, spre exemplu, de două ori discriminată, o dată pentru că sunt româncă, apoi, pentru că locuiesc la Napoli, judecată,  în mod stereotipal,  atât în Italia, cât și în România. L-am întrebat dacă a fost “victima” unor astfel de judecăți bazate pe locuri comune, ca român,  în Franța,  ca  “francez”, în România.

Suntem cu toții oameni și suntem cu toții subiectivi. E foarte comod să generalizezi, să nu îți iei timpul să cunoști fiecare om în parte și să îi dai șansa să îți demonstreze ce poate cu adevărat. Sigur că m-am găsit și eu în situația de a judeca și de a fi judecat superficial. Însă trebuie să învățam, cu toții, din astfel de experiențe.  

Vrem să ne păstrăm profilul românesc, însă trebuie să o facem în contextul european în care trăim, simultan cu acela al unui proces de globalizare care nu mai poate fi frânat. Suntem români și cetățeni ai lumii, oameni liberi, decenți și mândri de ceea ce suntem. Și, nu în ultimul rând, trebuie să ne respectăm pe noi înșine, în sensul cel mai profund. Numai așa vom ajunge să pretindem, fără eforturi artificiale, respectul pe care îl vrem de la cei din jur.

Cât despre întoarcerea mea, vă pot spune că sunt un om energic și optimist – nu vreau să fiu judecat după vorbe, cât mai ales după fapte. Occidentalii au învățat asta de ceva vreme, o vom învață și noi. M-am întâlnit de multe ori în Franța cu oameni modești ca înfățișare, zgarciti cu vorbele, despre care am aflat ulterior că sunt regizori faimoși sau mari producători.  

 Bogdan Stanoevici e un personaj carismatic, are, în opinia mea,  ceea ce francezii numesc “le physique du rôle”, nu doar pe scenă, dar și când stă în mijlocul mulțimii. Mă întreb adesea dacă a fi actor îi dă credibilitate sau, dimpotrivă,  îl penalizează.

Mă flatați cu tot ce spuneți.  Pentru mine a fi actor nu a însemnat să profit de șansa de a fi “băiat simpatic”, ci să îmi ating un vis din copilărie. Iar actoria presupune efort fizic, mental și sufletesc. Înseamnă să îți iei toate resursele și să le pui la dispoziția rolului, a spectatorului. Voi face un joc de cuvinte și voi spune că a fi ministru, ca și a fi actor, înseamnă a fi “public servant”, slujitor al publicului.

În privința credibilității, mă voi repetă: să lăsăm acțiunile mele să vorbească pentru mine. Știu că trăim, din păcate, într-o era a tabloidelor, iar actorii sunt – prin prezența lor publică – în atenția mass media. Însă a fi actor înseamnă a fi foarte, foarte om. Și mulți actori sunt angajați în cauze sociale, în campanii umanitare de mare amploare, în România și în întreaga lume. Așa că nu pot decât să fiu mândru că aparțin unei bresle care da dovadă de responsabilitate în viața cetății.  

 Mi-a plăcut mult atunci când a spus, într-un alt interviu,  că ar dori să rămână un “român de pretutindeni”. Eu sunt pasionată de poetul portughez Fernando Pessoa și îmi place să cred că sunt un “cetățean al lumii”.  Îl întreb pe Bogdan Stanoevici dacă e o utopie.

Suntem, fără doar și poate, “cetățeni ai lumii”, însă suntem și români, una nu o exclude pe cealaltă. Oriunde am trăi, oricât de largi ar fi orizonturile noastre, ducem România cu noi. Îmi permit să îl citez pe unul dintre marii noștri scriitori, care trăiește la Paris: “Eu locuiesc în limba română , care nu este pentru mine un instrument , ceva pe care pot să o schimb ca pe o cămașă, ci este pielea pe care n-o poți schimba: stai, mori în ea .”

 Fără piesa românească, marele mozaic universal nu ar fi complet – ce ar fi lumea fără Brâncuși, fără Eminescu ori Ionesco, fără Enescu sau Cioran? Ar fi o lume mai săracă în spiritualitate, mai îngustă în libertăți, mai cenușie și lipsită de creativitate. Iar lucrul de care avem nevoie acum este să învățam să vedem în noi înșine aceste calități pe care le vede o lume întreagă. Să lucrăm la defectele noastre și să ne atingem potențialul pozitiv, ca oameni și ca români. 

Îi spun că am scris de curând pe blog, un articol despre Brâncuși,  în italiană, pentru că mi-am dat seama că, în mod inexplicabil,  nu e cunoscut suficient în Italia. Am vorbit despre cum a rămas Brâncuși,  fundamental, român, până la capăt, despre ceea ce îmi place să numesc “duplicitatea” culturală, lingvistică și afectivă în care trăim noi, cei plecați departe.

Duplicitar nu mă simt, pentru că nu trădez o cultură pentru alta. Sunt un român care a trăit și în Franța. Așadar – ca și dumneavoastră, ca și mulți alții – am trăit sau trăim oriunde în lume, însă rămânem, fundamental, români. Funcționăm în alte culturi, le deprindem și ni le însușim, însă nu ne putem desprinde de moștenirea noastră.

Ca ministru, încurajez și văd din ce în ce mai multe exemple de integrare reușită a unor români de valoare în comunitățile în care trăiesc peste hotare. Văd structurandu-se o adevărată societate civilă românească în alte țări, o societate civilă vie, activă. DPRRP și Ministerul Afacerilor Externe, guvernul din care fac parte – toate autoritățile române sunt implicate în susținerea unei astfel de societăți civile, care să permită românilor din întreaga lume să își conserve și să își dezvolte identitatea românească, devenind – în același timp – o voce semnificativă și un partener de dialog responsabil pentru autoritățile din țările de reședință. Și, ca să închei cu un compliment pe deplin justificat, blogul dumneavoastră este exemplul perfect că se poate trăi frumos și demn în două culturi.

 Aș fi vrut să-l întreb, în final,  dacă a visat vreodată să îl joace pe Don Quijote, pe scenă…  Sunt sigură că ar fi fost convingător și fascinant…

Mirela Baciu