Non so se il dittatore rumeno Nicolae Ceaușescu e la sua consorte Elena sognavano di andare sulla luna e guardare il frutto delle loro manie di onnipotenza, ma la megalomane Casa del Popolo a Bucarest di certo l’avrebbero vista, dato che è una delle tre cose che si dice si riescano a vedere dalla Luna, (ndr insieme alla Muraglia Cinese e il Pentagono americano). Con questo enorme edificio (e non solo questo, purtroppo), i due sono entrati nella stessa storia che alla fine li ha puniti: non sono riusciti ad inaugurare la costruzione da record perché furono fucilati durante la rivoluzione anti-comunista del dicembre 1989.
I primati però restano: il più grande e costoso edificio amministrativo del mondo, il secondo come grandezza, dopo il Pentagono, il terzo come volume dopo Cape Canaveral in Florida e la Piramide di Quetzalcoatl di Messico. Il volume della Casa del Popolo supera inoltre del 10% la Piramide di Cheope.

I numeri sono da capogiro: 84 metri di altezza, 340.000 metri quadri, 4 livelli sotto terra, 17 piani fuori terra, 3100 stanze, un reticolo di tunnel sotterranei percorribili in auto che collegava la Casa del Popolo all’aeroporto di Bucarest  (nel caso in cui il dittatore avrebbe dovuto scappare dalla furia del popolo), due bunker antiatomici, un labirinto di stanze ed enormi magazzini. Sette anni di lavoro ininterrotto, con l’ausilio di 20.000 operai e 200 architetti, un milione di metri cubi di marmo estratto dalla Transilvania (in quegli anni la richiesta di marmo fu così alta che le pietre tombali dovettero essere realizzate in altri materiali), 3500 tonnellate di cristallo, 700.000 tonnellate di acciaio e bronzo e 900.000 di metri cubi di legno. Tutti materiali di provenienza autoctona.

Per cinque anni, a partire dal 25 giugno del 1984, quando ebbero inizio i lavori, il dittatore accompagnato dai ministri ha visitato ogni sabato alle 14.00  il cantiere e ha seguito da vicino il corso dei lavori, stravolgendo spesso il progetto, che si doveva conformare perfettamente la sua mania di grandezza.
Negli anni ’80,  Ceaușescu decise di voltare le spalle alla Unione Sovietica e di ispirarsi al modello cinese e coreano, per il quale aveva una vera e propria venerazione. Gli storici dell’arte parlano ironicamente di uno stile architettonico “greco-coreano”  e sono estremamente critici su questa sorta di “classicismo socialista”, sull’analfabetismo culturale ed estetico, sul gusto devastante per il “gigantismo”, che caratterizza la costruzione della Casa del Popolo. Tutto ciò non ha impedito però  alla prestigiosa rivista americana Newsweek di includere la Casa del Popolo tra le nuove meraviglie del mondo moderno, assieme all’Opera di Sidney e al Golden Gate di San Francisco.

Il risvolto della medaglia fu che 40.000 costruzioni, tra case, ospedali, chiese e sinagoghe furono demolite per far posto al nuovo grandioso edificio, un quinto del centro storico di Bucarest distrutto, 57.000 famiglie sradicate dalle loro abitazioni da un giorno all’altro e obbligate a trasferirsi in negli appartamenti stretti dei palazzoni grigi edificati dal regime comunista. Un numero ancora oggi sconosciuto di operai morirono sul lavoro e altrettanto ignoto è il numero delle persone che si suicidarono dopo aver perso in una notte tutto in seguito alla demolizione dei loro immobili. Le leggende parlano di corpi seppelliti nei sotterranei del palazzo, per nascondere il vero prezzo di vite umane che il popolo dovette pagare per veder edificare la “sua Casa”.
E’ invece storia e non  leggenda purtroppo il fatto che, mentre il regime edificava il suo costosissimo monumento, la gente pativa la fame, giustificata dalla “legge dell’alimentazione razionale” che prevedeva un certo numero di calorie da assumere a persona. Tutto il cibo prodotto in patria veniva venduto all’estero in cambio della valuta straniera necessaria per mantenere i costi della Casa del Popolo.
Nel 1989 la rivoluzione anti-comunista mise fine al regime dittatoriale di Nicolae Ceaușescu, alla sua megalomania e con essa all’ultimazione dei lavori di costruzione del palazzo. Il nuovo governo propose la demolizione della Casa del Popolo, ma, a questo punto, fu proprio il popolo, tramite referendum, a decidere che l’edificio doveva rimanere come simbolo di tutti i sacrifici che ogni rumeno sopportò negli anni della sua costruzione.

Oggi la Casa del Popolo è diventata il Palazzo del Parlamento e, inclusa in tutte le guide turistiche di Bucarest, si può parzialmente visitare pagando un biglietto d’ingresso di 5 euro. Si è calcolato che se qualcuno volesse dedicare almeno un minuto alla visita di ogni stanza del palazzo, impiegherebbe almeno 3 giorni e mezzo per vederlo tutto! (tranquilli, la visita dura circa 30 minuti)
Resta ancora il mistero sulla zona sotterranea, dove è vietato l’ingresso, e proprio per questo le leggende nate negli anni ’80 trovano ancora terreno fertile. I dipendenti della Casa del Popolo sostengono che di notte i fantasmi degli operai morti si aggirano per i corridoi e che dai sotterranei si sentono rumori inquietanti. Nel 2002, il regista Costa Gavras ha girato qui le scene del film Amen, (ndr che avrebbe dovuto girare nel Vaticano ma gli fu negato il permesso). Michael Jackson si esibì nel suo primo concerto in Romania proprio nella piazza della Casa del Popolo, davanti ad un fiume di persone che il grande viale – più ampio degli Champs Elysées di Parigi – a fatica trattenne.

Nel 1990, il magnate Rupert Murdoch tentò di comprare l’edificio offrendo l’incredibile cifra di 1 miliardo di dollari senza riuscire a convincere le autorità di allora.
Si narra che i costi della non ancora ultimata realizzazione siano di 3.3 miliardi di euro, capitale rimasto nelle mani del popolo a memoria di una folle mania di grandezza al cui prezzo ogni rumeno ha suo malgrado contribuito.

Nu am simțit vreodată că, într-o altă viață, am trăit în Italia și nu am visat că în această viață voi trăi în Italia. În adolescență visul în care îmi plăcea să evadez, fugind de realitatea anostă și monotonă a comunismului, era Parisul. “Vinovate” au fost profesoara de franceză di liceu care ne aducea la școală, pe ascuns, revistele Paris Match și ne dădea nu doar lecții de franceză dar și de eleganță și rafinament, noțiuni  incompatibile cu ideologia comunistă și cu uniformele noastre închise la culoare, făcute să ascundă orice formă.  A doua “vinovată” a fost prietena mamei mele, tanti Elena, care se căsătorise cu un francez în anii ’60 și care ne aducea din Franța, în fiecare an când venea în România,  haine elegante,  colorate, frumoase și parfumate,  care ne îndemnau să visăm Parisul.  Am iubit limba franceza și am dat examenul la facultate din franceză, nu știu dacă am făcut-o sperând că într-o bună zi o să plec la Paris, mai ales că era imposibil de imaginat așa ceva, în anii ’80, anii cei mai duri ai comunismului. Am ajuns la Paris abia după 25 de ani, între timp am uitat franceza, profesoara mea din liceu a murit, dar tanti Elena continuă să se întoarcă în fiecare an în România și hainele ei  elegante au același miros de vanilie și lavandă.

Am visat Parisul și am ajuns la Napoli…știu că la prima vedere poate părea o ironie a sorții, o glumă a destinului, dar cred că e doar o împlinire a unei pre-destinări, sau pur și simplu o schimbare de destinație, una dintre multele la care suntem supuși în traseul nostru existențial. M-am tot gândit dacă au fost momente în care, în vreme ce visam Parisul,  Italia mi-a dat tîrcoale și mi-a pus la lucru imaginația, dacă mi-a dat semne că îmi voi împlini sau desăvârși destinul la un moment dat în acest loc…reușesc doar să-mi amintesc că dansam cu Mia și Elvira, verișoarele mele, la balurile de sâmbăta seara, pe melodiile lui Al Bano și Romina Power și ne emoționam când ascultam cântecele lui Toto Cutugno,  îmbrățișate cu vreun băiat frumos de care eram îndrăgostite; îmi amintesc că am plâns când a murit comisarul Cattani din serialul “La Piovra” ( “Caracatița”), răpus de gloanțele mafioților, dar și când am citit o carte a Orianei Fallaci, “Dacă soarele moare“. Cam astea sunt amintirile mele în ceea ce privește Italia,  dinainte de 1989.  Nu am visat așadar Italia și nici nu am învățat italiana pentru a-mi împlini un vis ascuns.

Am ajuns în Italia întâmplător, dacă se poate numi întâmplare o poveste de iubire care îți schimbă viața. Am învățat italiană târziu, trăind printre italieni. Italia e țara mea adoptivă,  iar italiana a devenit a doua mea limbă, în care scriu, citesc, visez și cânt, în care îmi cresc copilul, în care le povestesc prietenilor cât e de frumoasă România și cum vampirii sunt doar o legendă.

Unii prieteni din România îmi spun adesea că mă invidiază pentru că trăiesc în Italia.  Horia, spre exemplu, e convins că, într-o altă viață a fost italian și a trăit în Toscana, pasiunea lui pentru acest loc e totală, adoră să gătească paste și cunoaște cele mai bune vinuri italienești. Visează să se retragă la bătrânețe în Toscana,  într-o casă înconjurată de viță de vie. O bună prietenă are amintiri tandre și romantice legate de Italia, unde a scris chiar și un roman de dragoste cu mulți ani în urmă,  inspirat de povestea de iubire pe care a trăit-o aici.  În fiecare an ne propunem să ne întâlnim la Napoli, pe o terasă, să stăm la o cafea lungă și la o poveste și mai lungă, dar încă nu am făcut-o. Multe prietene își fac concediile de ani buni în Italia, altele adoră să meargă la shopping la Milano sau Roma. Știu prea bine că Italia îi atrage, îi cucerește iremediabil pe toți cei care vin aici o dată și se întorc mereu. Prietenii mei din România îmi spun că sunt norocoasă să trăiesc într-o țară binecuvântată cu atâta frumusețe. Italia este pentru străini, și nu doar pentru români, un loc în care la dolce vita se scurge în ritmul lui carpe diem sau al lui dolce far niente…locuri comune care, în mod paradoxal,  fac din Italia o țară ieșită din comun. În fața unor astfel de stereotipuri atât de înrădăcinate în imaginația colectivă, cum poți să-i explici unui străin de ce, pentru prima oară, după multe decenii, anul acesta sunt mai mulți italienii care decid să emigreze decât emigranții care ajung în Italia în speranța unei vieți mai bune?

Nu am visat să trăiesc în Italia, dar trebuie să mărturisesc că acum nu cred că aș putea trăi în altă parte. Doar dacă vreo întâmplare “neîntâmplătoare” mă va purta în alt loc în care nu am visat vreodată să trăiesc și despre care voi scrie, fără îndoială…cine știe în ce limbă?

Nel calendario ortodosso rumeno c’è una sola festa pagana che possiamo ritrovare con il suo stesso nome, Sânziene, che si celebra il 24 giugno, insieme alla nascita di San Giovanni Battista. Come succede sempre quando il sacro si intreccia con il profano, la festa è diventata nel tempo un misto affascinante di religione, paganesimo, esoterismo e anche stregoneria. In una sola parola: mistero. Non è un caso che il più grande storico delle religioni, il rumeno Mircea Eliade, sia stato attratto da questa festa a tal punto da scrivere un romanzo in tre volumi intitolato proprio “Noaptea de Sânziene” (La Foresta proibita).

“Alcuni dicono che questa notte, esattamente a mezzanotte, i cieli si aprono…ma forse solamente per quelli che sanno guardarli; potrebbero succedere tanti miracoli, ma devi imparare a vederli, altrimenti non ti accorgi nemmeno che sono dei veri miracoli”. Ecco come descriveva Eliade questa notte, il cui significato va oltre il sacro o il profano, oltre la razionalità.

Ma che cosa è, in realtà, la Festa di Sânziene?  Le sue origini si perdono lontano nel tempo. C’è chi sostiene che sia di origine geto-dacica, legata al rito del sole, altri invece gli attribuiscono origini romane e fanno riferimento al culto di Diana e della sua bellezza. Le sânziene sono delle bellissime fanciulle dotate di poteri magici che,  nella notte tra il 23 e il 24 giugno,  scendono sulla terra e con la loro danza sfiorano campi e prati, così le erbe e le piante ricevono proprietà terapeutiche capaci di curare qualsiasi malanno. I loro balli donano fertilità alla terra e ricchezza ai campi in un ciclo cominciato con il solstizio del 21 giugno. La parola rumena sânziene e composta da “sân“, che vuol dire “santo” e “ziane”, “zâne“, che significa “fate“. Il nome stesso di queste fanciulle suggeriscono proprio i loro poteri straordinari. La parola si riferisce anche a un fiore di campo, sânziene, di colore giallo-dorato, molto profumato, chiamato il fiore del solstizio estivo, forse perché la sua vita è breve, come se sbocciasse solo per celebrare l’inizio dell’estate e la sua ricchezza e la presenza delle fate sulla terra.

I ragazzi e le ragazze dei villaggi preparano con riti speciali l’arrivo delle fate nella loro notte magica. IL 23 giugno, prima  del tramonto, le ragazze vanno ai campi e raccolgono i fiori gialli,  che profumano di fieno e miele, con i quali intrecciano poi delle coroncine. Uno dei miei ricordi più belli dell’infanzia vissuta nel villaggio dei nonni e proprio questo: raccoglievo anche io i fiori, intrecciavo delle coroncine che poi  lanciavo ui tetti delle case. Una per ogni membro della famiglia. Se era giovane, il rituale era diverso, la coroncina doveva rimanere sul tetto, perché così portava fortuna e un bel matrimonio alle fanciulle in età da marito. Per gli anziani, le coroncine dovevano restare sul tetto perché,  se cadevano,  significava una morte vicina. Le coroncine si lanciavano anche sulle stalle degli animali, per lunga vita e in salute. Le fate sânziene proteggevano anche i morti, perciò andavo con le ragazze del villaggio al cimitero a riporre una coroncina dorata su ciascuna croce. Nel frattempo, al tramonto,  i ragazzi accendevano fuochi sui prati per attirare le fate e i loro poteri benefici. Siccome le fate sono raffigurate nell’immaginario collettivo con una bellezza unica, c’è anche un rituale che si doveva compiere la mattina del 24 giugno: all’alba, le anziane del villaggio andavano sui campi e raccoglievano la rugiada dai fiori di sânziene, con la quale le fanciulle si lavavano poi il viso per rimanere sempre giovani e belle. Non so se mia nonna abbia mai creduto in questi miracoli, ma quel giorno ci faceva sempre lavare con la rugiada.

Il rispetto di questi riti è alimentato dalla credenza che la fate buone potevano trasformarsi in streghe se non venivano celebrate a dovere. Entriamo ora nel campo più  esoterico e misterioso della Notte delle fate. Non molto distante dal villaggio dove vivevano i miei nonni (a pochi km da Cluj-Napoca, in Transilvania)  c’è una foresta diventata famosa in tutto il mondo come “Triangolo delle Bermuda della Transilvania“. Si tratta della “Pădurea Baciului“, la “Foresta del Pastore“, che deve il nome a un pastore scomparso in circostanze più che misteriose insieme alle sue 200 pecore circa 50 anni fa. E’ uno dei luoghi che gli studiosi dei fenomeni paranormali ritengono frequentati da UFO, con presenza di attività poltergeist,  luci inspiegabili tra gli alberi, sfere che si muovono nel cielo, nel quale chi entra perde facilmente la cognizione del tempo e non ha più il ricordo di ciò che vi ha fatto. Gli amanti di questi fenomeni sono arrivati a sostenere che la Foresta Baciu (guarda caso, ha il mio stesso cognome!) sia un portale d’accesso verso un’altra dimensione.

Vi chiederete che c’entra tutto ciò con la Notte di Sânziene? Beh, in questo luogo arrivano gruppi da tutta la Romania proprio nella notte tra il 23 e il 24 giugno, per avvistare le fanciulle che scendono solo questo giorno sulla terra (ndr ognuno avvista quello in cui crede, in verità). Gli anziani del posto parlano di sparizioni misteriose e c’è una leggenda che ognuno di loro vi racconterà e che mio nonno ha raccontato a me:  un ragazzo che avventuratosi di notte nella foresta maledetta ne uscì il giorno dopo con i capelli bianchi, farneticante e confuso, muto e sordo… siccome non riuscì a raccontare niente di quello che gli era successo, il mistero si è fatto con gli anni sempre più fitto e tutti hanno indicato come unica spiegazione che le fate, sorprese nel loro rituale notturno, si sono vendicate. Anche le belle fanciulle possono diventare dispettose e vendicative senza pietà!

Citando ancora Mircea Eliade, nella Foresta proibita “il cielo si apre, si può avvistare l’aldilà, si può uscire dal tempo e dallo spazio, si può vivere un attimo come se fosse un’eternità”, dove se non in una Foresta misteriosa come Pădurea  Baciului si potrebbe mai avere una visione più spettacolare?

După pizza, probabil cea mai cunoscută mâncare italienească în lumea întreagă sunt spaghetti alla carbonara. Există un Carbonara Club și o Carbonara Day, 17 ianuarie, când, în toate restaurantele italienești din lume se gătește această rețetă. Pe cât e de simplă, pe atât e de greu de gătit bine, chiar dacă ingredientele sunt puține, genuine, iar prepararea ei nu necesită mare talent culinar. Și, tocmai pentru că e așa de simplă, au apărut o mulțime de variațiuni pe această temă, unele considerate adevărate “orori culinare” de către bucătarii italieni, cum ar fi smântâna, care știu că în România se adaugă adesea la rețeta originală. Ca să nu mai vorbim că am întâlnit persoane care pun bulion! Sigur că fiecare rețetă se poate adapta la o anumită realitate geografică și gastronomică , din lipsa unor ingrediente, dar, atunci când ai totul la dispoziție, nu are sens să supui rețeta originală la adevărate torturi culinare.

În ceea ce privește originea acestei rețete, există mai multe variante, nici una însă nu poate fi considerată cea oficială. Cert este că nu apare în nici o carte de bucate, înainte de 1950. Locuitorii din regiunea Abruzzo susțin că rețeta originală au creat-o ei, se numea cacio e ova  (brânză și ou),  romanii au inclus-o printre mâncărurile lor tradiționale, cei din Marche revendică și ei prima rețetă, modificată ulterior. Numele ar proveni de la cărbunarii care urcau în munți și luau cu ei, ca hrană rece, spaghetti cu brânză și ou, gătite cu o zi înainte. Sau de la numele unei organizatii politice secrete din secolul al 19 lea, carboneria, născută în sudul Italiei, ai carei membri, când se întâlneau, găteau o variantă de spaghetti alla carbonara. Sau de la piperul negru, ca și cărbunele, ingredient indispensabil în rețeta originală. Ultimii care revendică originea acestei rețete sunt americanii, care, ajunși în Italia în 1944, au adus cu ei bacon-ul și l-au adăugat la rețeta deja existentă, cu brânză și ou. Un lucru e cert, nici un bucătar italian nu vă poate spune cu precizie unde s-a născut această mâncare, dar cu toții vă vor da aceleași ingredinte pentru 4 persoane:

• 350 gr spaghetti
• 150 gr guanciale (slănină afumată) sau pancetta (un fel de kaiser), care e mai puțin grasă  (bucătarii italieni interzic baconul, dat fiind faptul că îl consideră un “americanism” care nu are nimic de-a face cu rețeta originală)
• 100 gr de pecorino,  care poate fi amestecat cu parmezan
• sare și piper

•  Spaghetele se pun la fiert, sub formă e evantai, într-o oală cu multă apă; adăugați sarea doar când apa începe să fiarbă
• Tăiați bucățele guanciale sau pancetta și îl puneți la prăjit (sau mai exact la rumenit), într-o tigaie fără ulei, pentru că e suficient de gras. Puneți două linguri de ulei de măsline doar dacă folosiți bacon. Pe măsură ce grăsimea se topește, slănina se va rumeni
• Bateți ouăle împreună cu pecorino și adăugați sarea și piperul
• Când spaghetele sunt fierte, se strecoară și se pun în tigaie, peste slănină
• Se ia de pe foc tigaia și se toarnă peste spaghete ouăle bătute, până când se încorporează bine. Bucătarii italieni nu amestecă pe foc, pentru că există riscul ca oul să se întărească și sosul nu va mai ieși cremos.

Sfaturile bucătarilor experți: nu folosiți smântână, nu amestecați pe foc ouăle cu spaghetele, puteți înlocui guanciale cu pancetta afumată, dar evitați baconul. Dacă puteți, folosiți ouă de casă, care vor da o culoare intensă spaghetelor.

După cum puteți observa, rețeta originală este foarte simplă și gustoasă, nu e păcat să o modificați după bunul plac, care nu e întotdeauna și pe placul experților?