Mă leagă de România oamenii dragi, cei care trăiesc încă și deopotrivă cei plecați în altă lume, dar care trăiesc prin amintirile mele, când blânde, când dureroase, când duioase. Locurile în care am poposit în trecut, pentru o vreme, care mi se părea infinită, sau pentru un timp, închis între unități de măsură necruțătoare, locurile,  ca spațiu fizic,  nu au puterea de a mă atrage spre ele, dacă nu mai sunt locuite de oamenii pe care i-am iubit, care m-au iubit și pentru care aș fi vrut să opresc timpul în loc.

Am fost de curând la Mintiu, locul meu suflet, satul în care am copilărit și am fost fericită așa cum nu am mai fost niciodată și nicăieri. Acolo mă întorceam mereu, oricât de departe m-ar fi dus drumurile sau rătăcirile, acolo îmi regăseam sufletul, de multe ori desprins parcă de ființa mea, din dorința de a se adăposti de prea multă înstrăinare, acolo eram eu însămi, pentru că mă proteja iubirea simplă și mereu prezentă a bunicilor. M-am oprit în fața casei care,  odinioară,  era paradisul meu și unde timpul era bun și răbdător. Casa nu mai e a noastră și nu mai e aceeași, au schimbat-o noii proprietari, dar teii din față sunt aceiași.

Mă așezam cu Tata Bun, bunicul meu, pe bancă seara, sub teii înfloriți, și ascultam șuieratul trenului care se auzea în depărtare. Dacă se auzea clar în aer, atunci știam că a doua zi va fi vreme bună. Nu știu dacă există vreo lege a fizicii care să justifice o astfel de teorie, însă nu avea importanță, Tata Bun avea întotdeauna dreptate. M-am așezat pe bancă, sub teii înfloriți și am început să plâng. Pentru că mă uitam în jur și nu mai găseam  nimic din locul meu privilegiat, din timpul acela privilegiat pe care îl credeam atât de bun cu noi.  Rămăsese doar parfumul florilor de tei și șuieratul unui tren în depărtare. Și sufletul meu făcut bucăți și reconstruit de atâtea ori, ca într-un puzzle în care piesele devin tot mai multe și tot mai greu de potrivit.

Tot pe acceași bancă, bunica mea, deja bolnavă, în momentele ei de luciditate, îmi lua mîna stângă și mi-o ținea între mâinile ei noduroase și puternice, îmi pipăia cu migală degetul inelar să vadă dacă am verighetă. Când îl vedea pe Fabio, iubitul meu italian, mă întreba mereu, cu tristețe și neputință: “A venit să te ducă, așa-i?”.

A suferit mult că am plecat din țară, cred că a murit neîmpăcată, pentru că eu eram departe. Îmi spunea mereu să nu plec, să rămân în țara mea, pentru că nicăieri nu o să-mi fie bine. Ea fusese nevoită să își lase locurile de suflet, oamenii dragi, în martie 1944, când s-a refugiat în România din Bucovina, și a rămas toată viața cu o tristețe iremediabilă, a tânjit mereu după un loc și un timp din care istoria a izgonit-o cu violență.

Bunica mea a rămas cu sufletul și cu gândul la Bucovina ei, gătea ca acasă, și-a construit casa după modelul celor din Bucovina, țesea la războiul de țesut covoare ca acasă, și-a creat spațiul ei interior, care, în timp, a devenit aproape incompatibil cu cel exterior. Nu a avut prietene, nu se așeza niciodată cu vecinele la o poveste, nu-i plăcea să vorbească despre ea. Pe noi ne iubea într-un mod ciudat, mai presus de cuvinte sau de gesturi, de care,  parcă, se ferea cu “premeditare”. Cu bunicul era într-un război tacit, fără armistiții, de parcă îl vedea vinovat de exilul ei într-o lume care simțea că nu-i aparține.

A rămas legată definitiv de locurile din care a alungat-o războiul, iar bunicul meu nu avea nici un rol și nici o vină în istoria asta blestemată. După 50 de ani, Bucovina era tot paradisul ei pierdut, în care rămăseseră atâția oameni dragi, pe care i-a revăzut prea rar în toți anii ăștia. Când a avut accidentul vascular îl aștepta pe unchiu-meu, la Mintiu, în poartă,  pentru că plecau la Cernăuți; a trăit întoarcerea asta cu emoții prea intense care au doborât-o.

În timp ce stăteam pe bancă, sub teii înfloriți, mă gândeam la plecări, la întoarceri… la viața care ne prinde uneori în jocul cinic al plecărilor fără întoarcere.

Non ci posso credere! Parto da Napoli verso la Transilvania, sulle tracce del conte più misterioso del mondo, Dracula, e appena arrivo leggo che forse lui si trova invece a Napoli, nel Chiostro della Chiesa di Santa Maria la Nova!  Forse allora non era a caso la scrittrice inglese Marry Shelley chiamava Napoli “un paradiso abitato da demoni” e faceva nascere il suo personaggio Victor Frankenstein sulla Riviera di Chiaia,  a Napoli!

Mentre gli storici rumeni litigano da più di mezzo secolo sul luogo in cui si troverebbe la tomba di Vlad III, il principe della Valacchia, (ndr si discute sulla tomba dato che del corpo non c’è traccia), tra il Monastero di Snagov o Monastero Comana, entrambe vicino a Bucarest, una studentessa laureanda di Napoli insieme a dei ricercatori italiani ed estoni sembrano aver risolto il mistero, con una teoria più che sconvolgente. Il principe Vlad III non sarebbe morto nella battaglia contro i turchi che ebbe luogo nel dicembre del 1476, non fu decapitato e la sua testa non fu mandata al sultano di Costantinopoli come certa storia tramanda.  Fu invece solo fatto prigioniero e poi riscattato dalla figlia illegittima, Maria Balsa, adottata a sette anni dal re di Napoli, Ferrante d’Aragona che, alla fine di una sua spedizione nell’Est, tornò con una piccola bambina di origini slave ma nobili.
La figlia riscattò il padre dai turchi pagando una congrua somma di denaro e lo portò a Napoli, alla corte del re d’Aragona, anche lui appartenente all’Ordine del Dragone, come il principe Vlad III.  A Napoli morì, probabilmente di vecchiaia, e fu seppellito nel Chiostro della Chiesa di Santa Maria la Nova, nella cripta di famiglia del suo genero, il conte Giacomo Alfonso Ferrillo, nipote del re.

Ditemi voi onestamente se la storia del conte Dracula, l’impalatore, il sanguinario può mai concludersi con una tranquilla morte di vecchiaia a Napoli…
Molta dell’aura misteriosa che ha accompagnato nei secoli l’immagine del principe Vlad  è dovuta proprio al fatto del mistero sulla sua morte e sepoltura.

Alcune leggende popolari rumene raccontano del fantasma del principe della Valacchia che terrorizzava i nemici sui campi di battaglia, anche molti anni dopo la sua morte. Altre narrano che, dopo la sua decapitazione da parte dei turchi, le sorgenti della zona hanno pianto lacrime di sangue e dalla terra arrossata crescevano arbusti rossi, spinosi,  mai visti. Un’altra leggenda parla di alcuni monaci del Monastero di Snagov (uno dei presunti posti dove sarebbe seppellito il Principe Vlad) che, di nascosto, presero il suo corpo,  dopo la decapitazione, seppellendolo dentro il monastero, davanti all’altare. E’ stata addirittura data una ragione per la posizione della sepoltura: ogni volta che il prete esce dall’altare per dire la messa, con i piedi sulla tomba del principe, aiuterebbe la salvezza della sua anima.

Negli anni trenta, gli archeologi rumeni hanno fatto ricerche in zona, trovando solo una tomba con dentro uno scheletro che aveva la testa e che perciò non poteva essere il principe decapitato. Nell’altro luogo, dove si presume si trovasse la tomba di Vlad l’Impalatore,  il Monastero Comana (a sud di Bucarest), gli archeologi hanno trovato i resti di un uomo decapitato, senza nessuna insegna nobiliare e si crede che sia il corpo del principe della Valacchia, Vlad.
Si crede, si presume, potrebbe…parole che hanno avvolto nel mistero più fitto l’immagine del conte Dracula e del suo destino dopo la morte, alimentando così l’idea della sua immortalità, intorno alla quale Bram Stoker ha creato la sua storia.

I ricercatori che vogliono riscrivere la storia, indagano sull’associazione trovata sulla tomba napoletana del Drago, simbolo draculiano, e le sfingi contrapposte, simbolo di Tebe – in egiziano Tepes – da qui la supposizione (eccone un’altra!) che sulla tomba ci sia scritto proprio “Dracula Tepes”.

Il mistero di una figlia illegittima, Maria Balsa, tenuta in gran secreto alla corte del re di Napoli, Ferrante d’Aragona, e sposata con il conte Ferrillo, è forse quello che sorprende di meno. Il Principe Vlad ha avuto 5 figli dai suoi due matrimoni e moltissimi figli illegittimi (ndr. si parla di centinaia), tra i quali, probabilmente anche Maria. Già due anni fa, lo studioso italiano Raffaello Glinni aveva scoperto nella chiesa di Acerenza, vicino a Potenza, una serie di opere d’arte, realizzate da alcuni artisti su richiesta della famiglia nobile Balsa-Ferillo. Nella chiesa ci sarebbe raffigurato il blasone di famiglia della presunta figlia di Dracula, rappresentato da un drago, un ritratto di Maria Balsa, raffigurata come una santa che schiaccia sotto il piede un drago inferocito e persino un possibile ritratto del padre, il principe Vlad III.  Nella chiesa di Acerenza c’è anche il ritratto di Sant’Andrea, il protettore della Romania.

Per quanto riguarda il destino del conte Dracula (mentre già lo vedo spuntare tra i pastori di San Gregorio Armeno…), restiamo nell’attesa che i ricercatori  facciano le dovute verifiche ed ottengano i permessi per esaminare il contenuto della tomba, e aspettiamo nel mistero più assoluto del potrebbe, si presume, si crede…

Când un străin intră într-un bar,  în Italia,  și spune : “O cafea, vă rog“, e privit cu îngăduință și înțelegere, iar barmanul îi oferă un simplu espresso.

Cînd un italian intră în bar poate să aleagă dintr-o listă infinită de feluri de cafea: ristretto, corto, lungo, doppio, decaffeinato, macchiato, macchiato lungo,  ristretto in vetro, corretto, caffè freddo, cappuccino…în funcție de propriile gusturi, de anotimp, de oră, dar și de starea de spirit. Există două reguli de fier:  cafeaua se bea în cănițe mici – tazzine– iar cappuccino se bea doar dimineața, nicidecum la prânz sau seara.

Ziua unui italian începe devreme cu o cafea, făcută în casă, cu celebra mașină Moka. În câteva minute, toate încăperile se umplu de un parfum intens și unic,  fără de care nu se poate începe o zi. Când ies dimineața pe balcon să-mi ud florile, simt aroma de cafea de la vecina mea, mult mai matinală decât mine,  și mă încarc de energie și chef de viață. Mulți preferă să bea prima cafea la bar, însoțită de un cornetto (croissant), cu ciocolată neagră, albă, dulceață, fructe de pădure, cereale, cremă de vanilie ecc. Ziua se termină tot cu o cafea, după cină.

La bar mergi nu doar să bei o cafea (în picioare, lângă tejghea, așa încât poți schimba două vorbe cu barmanul),  dar mai ales să “socializezi”, să te întâlnești cu prietenii, să citești ziarele, să joci cărți, să faci poilitică și să vezi meciurile de fotbal ale Italiei. Barul e un fel de agorà modernă, mai ales că multe dintre baruri sunt în piețe sau pe străzi, cu două, trei mese pe trotuar, un bar care se respectă nu e niciodată izolat. E un continuu du-te vino de persoane, miresme, arome și …saluturi. S-au scris cărți și s-au filmat scene în baruri, tocmai pentru că fac parte integrantă din existența italienilor. Dacă ești în căutarea unui loc intim și romantic în care să-ți duci iubita, nu poate fi nicidecum un bar. Nu e un loc romantic, dar e vital,  indispensabil.

Barurile în Italia deschid la 6 dimineața și închid la miezul nopții. Italienii beau cafea la orice oră, nu doar dimineața. Uneori, când ieșim seara cu prietenii la o pizza, înainte de a ne întoarce acasă e un adevărat ritual să ne oprim la un bar pentru o cafea și un cornetto, chiar și la miezul nopții!  Unul dintre  stereotipurile  cu care sunt caracterizați italienii în străinătate este tocmai acela că sunt băutori de cafea împătimiți. Probabil e unul dintre puținele locuri comune care nu-i deranjează pe italieni, dimpotrivă le dă un sentiment de superioritate și de aroganță, justificată dacă ținem cont de faptul că barurile și cafenelele din întreaga lume au în meniu felurile de cafea create de fantezia fără limite a italienilor.

Știu că o să vă par arogantă și eu, însă cred că mulți barmani din România ar trebui să facă un curs despre tipurile de cafea italienești, dacă tot le au în meniu.  Am fost la un bar în Bistrița și am cerut un caffè macchiato, adică un espresso simplu cu o “pată” de lapte (de aici și numele macchiato). Am fost întrebată dacă doresc macchiato ristretto sau tip cappuccino. Până la urmă am cerut doar un fresh de portocale.

O să vă descriu câteva dintre principalele feluri de cafea pe care le puteți cere la bar: corto sau ristretto, e un espresso redus la doar câteva picături, care conservă aroma densă a cafelei, dar are un conținut mai mic de cofeină;  lungo, e un espresso diluat,  chiar dacă e mai puțin dens, are mai multă cofeină; macchiato (lungo sau corto), se adaugă la espresso o picătură de lapte ;  caffè schiumato, e un fel de macchiato, la espresso se adaugă spumă de lapte cald; caffè corretto, e un espresso cu câteva picături de grappa (țuică) sau altă băutură alcoolică ; marocchino, se servește în pahar de sticlă, se pune întâi spuma de lapte și se adaugă apoi cafeaua; cappuccino, e o cafea espresso cu lapte și spumă de lapte; moccacino, e un cappuccino cu frișcă, ciocolată caldă și cacao. Barmanii italieni sunt și romantici, pentru că atunci când îți pregătesc un cappuccino, spre exemplu, îți desenează deasupra spumei o inimă, o stea,  un soare, o floare…nu întâmplător un artist napoletan a definit cafeaua “poezia vieții“!

Cum să nu-ți începi ziua fericită când ți se dăruiește o inimă, chiar și efemeră,  făcută din spumă?

I

Lo sapete che l’unico cimitero allegro del mondo ha sede proprio nella rigida e ortodossa Romania? Tombe e lapidi addobbate a festa, colori sgargianti ed epitaffi umoristici su piccoli e grandi episodi della vita e della morte….

Un amico mi ha chiesto recentemente di spiegare come mai l’ortodossismo,  religione così rigida (ndr solo per gli italiani in verità… per noi rumeni un atteggiamento “ortodosso” è definito paradossalmente “cattolico”!), tolleri l’esistenza di un Cimitero Allegro – Cimitirul Vesel –  come questo di Săpânța, nella regione di Maramureș, al nord della Romania. Bella e complicata domanda!
Unico cimitero del suo genere, patrimonio Unesco, riflette in realtà la concezione che avevano sulla morte gli antichi daci, che credevano nell’immortalità dell’anima e nel passaggio ad una vita migliore,  dove li aspettava il loro dio,  Zamolxes. Il mio amico mi è sembrato perplesso, in fondo anche altre religioni hanno il loro dio che li aspetta e l’anima immortale… e allora forse è meglio spiegare che interpretazione hanno dato i rumeni alla morte e alla “vita” dopo la morte, un mix di paganesimo dacico innestato nel sacro ortodossismo. Solo per fare qualche esempio, ancora oggi, quando muore un uomo, gli amici lo vegliano per tre notti e tre giorni, non lo lasciano mai solo, nella convinzione che se verrà lasciato anche per un solo istante l’anima andrà nell’oltretomba più triste. Si danno il cambio incessantemente, mangiano, bevono, giocano a carte in presenza del defunto, raccontano storie divertenti su di lui, ognuno a suo modo, allegramente. Alla fine della veglia, la bara aperta viene trasportata fino alla chiesa dove, dopo la celebrazione della messa e la benedizione del popă, viene finalmente chiusa e condotta al luogo della sepoltura. Dopo le operazioni di interramento i presenti condividono cibo e bevande in un ultimo corale saluto.

Altro esempio significativo è la celebrazione del 1 novembre, giorno dei defunti. I cimiteri si popolano dalla prima mattina, e per tutto il giorno, di allegria. Amici, parenti, bambini usano soggiornare tra le tombe in attesa di visite e visitando a loro volta altri defunti. Le tombe stesse si animano, diventano all’occorrenza tavole da pranzo, banconi di un bar, tutto il cimitero diventa luogo di un’allegra festa conviviale in cui l’elemento predominante è incredibilmente la Vita. Infine sconfinate luminarie animano la notte fino all’alba successiva.

Con una simile visione sulla morte, si dovrebbe cominciare a comprendere meglio il perché dell’esistenza di un Cimitero allegro, un luogo in cui si ride in faccia morte, la si esorcizza, dove i defunti si raccontano in prima persona con umorismo, barzellette, frasi divertenti. Autoironia che comincia spesso ben prima della morte stessa, quando l’aspirante defunto progetta, scommettendo a volte sulla propria fine,  il proprio epitaffio, i colori, il soggetto, il testo in rima baciata, incaricando della realizzazione un artista locale.

Eccone qualche testimonianza:

“Io riposo quì e mi chiamo Braieu Toader/Finché ero vivo molte cose mi piacevano/ Bere, mangiar bene e andare molto a donne/Ho amato la vita finché ho potuto baciare”.

“La grappa è veleno puro/Che porta pianto e tormento/Anche a me li ha portati/La morte mi ha messo sotto i piedi/Chi ama la grappa/Come me finirà/Perché io la grappa ho amato /E con lei in mano sono morto”.

Nel Cimitirul Vesel  – un vero cimitero di campagna, diventato museo all’aria aperta – ci sono oltre 800 tombe, realizzate, per la maggior parte, dall’ideatore di questo strano camposanto, uno scultore locale, Stan Ioan Pătraș, che decise di incidere le tombe del cimitero e realizzò, nel 1935,  la prima croce in legno “dipinta di blu”.  Il colore, riconosciuto adesso come albastru de Săpânța (azzurro di Săpânța), è stato scelto perché, nel simbolismo locale, rappresenta la speranza e la libertà. Le vignette sono disegnate in stile naif, con colori sgargianti, giallo, rosso, verde, e sintetizzano insieme al testo la vita del defunto, i suoi hobby, i suoi vizi e qualche volta anche la causa della morte.

“Il mio destino fu di morire sposa promessa/Sono morta a causa di un motore/Vicino al villaggio di Sarasau/Un guidatore crudele mi ha lasciato al suolo.”

Uno degli epitaffi più “apprezzati” è quello della suocera:

“Sotto questa croce pesante/ Giace la mia povera suocera/Se viveva ancora tre giorni/C’ero io sotto e lei leggeva/Voi che passate di qua/Provate a non svegliarla/Perché se ritorna a casa/Mi sgrida di nuovo/Ma io farò in modo/ Che non torni più./Resta qua, cara mia suocera”.

Una passeggiata tra le tombe del Cimitero allegro, molto curato e sempre pieno di fiori, vi darà l’immagine di un popolo che ha trasformato in arte il suo modo di esorcizzare la morte. Lasciano perplessi tutta questa esplosione di colori, le immagini naif che accompagnano gli epitaffi umoristici, tutto ciò che non ci si aspetta di ritrovare in un luogo di sepoltura. Nell’atelier del nuovo scultore popolare che realizza le croci, Dumitru Pop, troverete croci “prenotate” non solo per gli abitanti del paese, ma anche per americani, tedeschi, italiani, qualche giapponese. Turisti che, dopo aver visitato il cimitero di Săpânța, hanno deciso che vogliono riposare qui.

Tutta questa visibilità mediatica, e anche il fatto di essere diventato il cimitero un patrimonio Unesco, non piace molto agli abitanti di Săpânța, che vorrebbero poter continuare a seppellire e piangere (o ridere!) i loro morti in tranquillità, senza dover chiedere permessi alle autorità o al Ministero della Cultura. Infatti, nel 2013,  il ministero si è trovato in una situazione quasi assurda, quando ha scoperto che alcune persone hanno rimosso le croci dei loro cari per ristrutturarle o sostituirle, senza avvisare le autorità. Ogni croce è ormai considerata monumento storico e si può immaginare la perplessità degli ispettori che hanno trovato croci mancanti nel cimitero!

Il Cimitero Allegro è considerato secondo alcuni tra le più belle necropoli del mondo e una delle principali attrazioni turistiche della Romania.

Qualche anno fa, il compositore irlandese, Shaun Davey, ha trasformato in musica le rime degli epitaffi scritti sulle croci, realizzando un concerto chiamato “Voices from the Merry Cemetery”, per 180 musicisti e voci. L’opera è stata presentata al prestigioso Ateneo Romeno di Bucarest ed ha riscosso  un grandissimo successo. Un altro irlandese, Peter Hurley, organizza dal 2010 a Săpânța, un festival interculturale di musica e tradizioni, intitolato “Drumul Lung spre Cimitirul Vesel” (Il lungo viaggio verso il Cimitero Allegro).

Attenzione, se ci state facendo un pensierino, sappiate che i posti sono prenotati e le liste di attesa sono lunghe… calcolate bene i tempi dunque!