Andiamo in Transilvania 
a menar la carioleta 
che l’Italia povereta 
no’ l’ha bezzi da pagar. 

E’ davvero difficile da credere oggi, ma così canticchiava il ricco nord del Triveneto all’inizio del ‘900, quando la madrepatria italiana non aveva abbastanza soldi (“i bezzi”)  per pagare gli stipendi e il sogno americano era costituito nientemeno che dalla Transilvania, in Romania!

L’Italia, si sa, è spesso terra dalla memoria corta e la locuzione di Cicerone “historia magistra vitae” non accompagna sempre un popolo nella sua memoria collettiva.
Gli stranieri vengono a “rubare” lavoro, portano delinquenza, “invadono” le città… eppure non molto tempo fa erano gli italiani a subire gli stessi pregiudizi, con sofferenze, in viaggio con il dolore nel cuore e la speranza negli occhi.
Nei primi anni del ventesimo secolo, erano proprio gli italiani ad abbandonare le povere terre del Veneto e del Friuli alla ricerca di migliori condizioni di vita in Romania. Oggi, gli italiani che fanno valutazioni “etniche” dimenticano di frequente che chi ha lasciato la propria vita alle spalle con una carriera lavorativa e una famiglia, scegliendo un futuro da badante o muratore con la laurea in tasca, non lo fa affatto a cuor leggero.

I rumeni e gli italiani hanno un passato comune di emigrazione ed immigrazione e la storia, non molto lontana,  ne è testimone.

Nel giro di trent’anni, dal 1871 al 1901, il numero degli emigranti italiani che lasciano il loro paese e vanno in Romania cresce da 870 a 8000 persone(!) Visto il grande flusso migratorio e l’interesse per la Romania, nel 1901, il ministero degli Esteri italiano pubblica un “manuale dell’emigrante italiano in Romania“, contenente tutte le procedure burocratiche da seguire per raggiungere il paese, superando i severi controlli della dogana romena. Passaporto valido, contratto di lavoro e permesso di soggiorno, questi erano i documenti indispensabili per poter entrare in Romania. Era prassi comune espellere gli emigranti alla scadenza del loro permesso di soggiorno.
Situazioni non molto distanti dalle attuali  con un solo particolare: i ruoli sono inversi! Non vi sembra un paradosso storico?!

Nel 1892 il delegato italiano Beccaria Incisa scrive a proposito dei lavoratori nostrani in Romania che “gli italiani sono molto contenti degli stipendi che ricevono, molto più alti di quelli che possono avere nel loro paese“, “In un anno la somma totale dei risparmi accumulati dai lavoratori italiani è di circa 4 milioni di lire, in oro” rapporterà qualche anno dopo l’ispettore per l’immigrazione Di Palma.
Gli emigranti lavoravano nell’edilizia, costruivano ferrovie, erano minatori, fornivano in buona parte manodopera qualificata – motivo per cui negli anni ’40 Mussolini li richiamerà in Patria, riducendo drasticamente gli espatri – .
Hanno costruito in Romania infrastrutture, strade, chiese, teatri, ponti, scuole… In più, sono stati i maestri pietrai italiani a costruire,  per le grandi famiglie nobili rumene, dei monumenti funerari considerati delle vere e proprie opere d’arte e ad insegnare ai rumeni il mestiere.

Nel 1930 le statistiche mostrano che in Romania vivevano circa 60.000 italiani, una piccola ma consistente comunità, con inevitabili problemi di integrazione sociale.
Il governo rumeno usava spesso la mano pesante contro gli emigranti che creavano problemi “d’ordine pubblico” o che,  semplicemente, non avevano documenti in regola. I rimpatri erano all’ordine del giorno. In seguito alle proteste degli operai rumeni  contro gli stranieri che, a loro dire,  gli “rubavano il lavoro” (vi ricorda qualcosa questa frase?) il governo rumeno vara la legge dei mestieri, che imponeva la precedenza degli operai rumeni nelle assunzioni.
Un documento dell’epoca emesso dal Ministero dell’Interno italiano ci da un’immagine della delicata situazione: “Stante il crescente afflusso dei connazionali in Romania, si dispone che le richieste d’espatrio vengano vagliate con massima severità per quanto riguarda la tenuta morale e politica degli interessati“.  Insomma una sorta di  Romania si, ma cerchiamo di fare bella figura!
Ma non era solo questo a rendere difficile la vita ai lavoratori italiani. Ricordo che mia nonna mi raccontò di una sua cugina che si era innamorata di un “talien” (come venivano definiti gli italiani), tale Simone Michetti. I genitori si opposero fortemente al matrimonio proprio perché lui era italiano. L’amore fu però più forte dei pregiudizi e i due scapparono al sud, vicino Tulcea (sede di una numerosa comunità italiana), dove si sposarono, comprarono un pezzo di terra e si dedicarono alla viticultura. Mi ricordo che si parlava poco di loro in famiglia, sottovoce, perché la storia di questo matrimonio che “non s’aveva da fare” fu all’epoca un grande scandalo. Ma i problemi non finirono qui. Quando arrivarono i comunisti, alla fine della seconda guerra mondiale, ordinarono il sequestro di tutti i loro beni.  Per evitare ripercussioni più gravi, Michetti fu costretto a rinunciare alla cittadinanza italiana e a cambiare, naturalizzandolo, il nome in Simion Micheti (con una singola “t”).  Dopo il 1950 Simion ebbe il permesso di tornare in Italia, per brevi periodi, per visitare quello che era rimasto della sua famiglia.
All’inizio degli anni ’50 in Romania vivevano ancora poco più di 10.000 italiani. Il regime comunista aveva vietato l’utilizzo della lingua italiana, chiudendo le scuole, le chiese cattoliche, le biblioteche. Era iniziata la dispersione della comunità italiana. Nel 1951  ebbe luogo un processo farsa a un gruppo di traditori e spie a favore del Vaticano e del centro di spionaggio italiano e, in seguito, molti vescovi e preti cattolici insieme al funzionario italiano Eraldo Pintori, furono condannati a molti anni di prigione. Alcuni morirono, come il prete Clemente Gatti, condannato a 15 anni di detenzione, torturato ed espulso dalla Romania, messo su un treno per Vienna e deceduto poco dopo.

Oggi in Romania vivono circa 3000 discendenti degli emigranti italiani, riconosciuti come minoranza etnica e rappresentati come tali nel Parlamento rumeno. La lista della personalità rumene di origine italiana sarebbe lunga da elencare: attori, scrittori, registi, giornalisti, medici, cantanti…  tutte professionalmente molto apprezzate e spesso presenti in prima persona nella difesa della comunità rumena in Italia, continuamente soggetta a pregiudizi e diffamazioni.
E’ il caso di dire che per una volta la memoria storica non è stata invana maestra!

Ebbene si, lo confesso, sono cresciuta in Romania degli anni ’80 con le canzoni di Al Bano e Romina, Toto Cutugno,  Ricchi e Poveri, Riccardo Fogli e Umberto Tozzi. Da adolescente, ho iniziato e finito amori tante volte con canzoni italiane in sottofondo. Quando andavo insieme alle mie cugine alle feste, ci vestivamo come Romina, con delle camicette bianche senza spalline, ci pettinavamo come lei, ballavamo come lei, cantavamo come lei (lo so, è una parolona!), che altro dire, era la nostra…Violetta!
Toto Cutugno era il nostro uomo ideale, il prototipo del maschio italiano.  Se l’Italia è diventata il nostro sogno, la nostra “America”, è “colpa” sua e della musica italiana. Sapevamo a memoria tutte le canzoni, senza capire granché, i loro ritornelli ci hanno accompagnati nel percorso complicato e spesso cupo di adolescenti in un regime dittatoriale. La musica italiana era la nostra finestra verso l’altro mondo, verso l’occidente proibito, e, credetemi, negli anni più bui del comunismo, era una specie di “salvagente” dell’anima.

Per il regime comunista, la musica straniera era un simbolo di decadenza morale, del capitalismo “marcio e pericoloso”, ma, non si sa per quale ragione, in radio andavano molto i cantanti italiani, qualche francese, i tedeschi della Germania dell’Est e Julio Iglesias. Assolutamente vietata la musica americana.  Qualcuno sostiene che il nostro dittatore Ceaușescu e la moglie gradivano la musica italiana perché pulita, solare, positiva, “innocua”, insomma, non era il rock o l’ heavy metal americano che trasmettevano sentimenti “sovversivi”, la voglia di fare rivoluzioni.  Le canzoni italiane parlavano d’amore,  non quello carnale (il sesso era tabù), dei bei sentimenti,  degli “sguardi innocenti”,  del “restare vicini come bambini”, dei “raggi di sole”, del “sorriso che sa di felicità”. Come dicevo prima, non capivamo bene l’italiano e penso che neanche la censura dell’epoca capiva che, tra tutti questi “sguardi innocenti”, si parlava anche di amore fisico, anche se non esplicito.

Negli anni ottanta, Ceaușescu ci fece un altro grande regalo: permise la trasmissione della serata finale del Festival di Sanremo, solo per un paio d’anni, è vero, ma fu abbastanza per farci sognare. Il paese era tutto davanti alla tv a guardare uno spettacolo che sembrava arrivare da un altro pianeta: fiori, luci, abiti eleganti, lusso, musica romantica e uomini bellissimi. Lo so che è difficile da capire ma, dovete credermi, per noi l’Italia rappresentava il vero sogno di Libertà. Quando uscì, la canzone “L’italiano” era diventata il nostro secondo inno nazionale  e Toto Cutugno era per noi l’Italiano vero(!).

Nessuna sorpresa allora sul fatto che questi cantanti italiani nei paesi dell’est, Romania compresa, abbiano ancora oggi tanto successo. Per gli italiani è difficile da capire, i critici musicali con la puzza sotto al naso sono spesso ironici nei riguardi di questa generazione musicale che ha trovato una secondo giovinezza ad Est. Anche i miei amici mi prendono spesso in giro, teneramente, sulla mia “educazione musicale”, sulla lacrimuccia che verso ascoltando “Come vorrei” dei Ricchi e Poveri, e sul poster di Toto Cutugno che avevo messo nella mia stanza davanti al letto e che mi salutava ogni mattina. Perciò, non mi toccate Al Bano e Romina, che mi arrabbio!

M-am gândit să scriu despre români și italieni, despre destinul lor comun de emigranți și imigrați, despre memoria colectivă adesea prea superficială și despre memoria individuală, care e profundă și niciodată uitucă. Cum vă spuneam, nu-mi plac stereotipurile cu care judecăm prea ușor oameni, comunități sau popoare. Iar în ceea ce ne privește, suntem judecați adesea pe nedrept de către italieni, dar același lucru îl facem și noi cu ei. Avem cu toții prea multe prejudecăți,  care ne umbresc judecata.

Am hotărât să scriu lasând poveștile de viață să vorbească în locul meu.

Aveam pe vremuri o prietenă pe care o chema Micheti, era un nume de familie foarte rar în zona Transilvaniei, unde era ușor să întâlnești nume ungurești sau nemțești. Simona Micheti avea origini italiene,  străbunicul ei venise în România, la începutul secolului al 20-lea, o dată cu primul flux migrator din nordul Italiei spre România. A intrat în România, la fel ca toți cei aproximativ 12.000 de muncitori italieni, cu un pașaport, un contract de muncă și i s-a eliberat un permis de ședere. Înainte de a porni în această aventură, a studiat “ghidul emigrantului în Balcani”, unde li se ofereau toate infomațiile necesare: cum puteau ajunge în România, pe mare sau pe uscat, de ce documente aveau nevoie pentru a lucra,  care erau salariile la vremea respectivă.  S-a îmbarcat cu vaporul până la Constantinopol și de acolo a plecat spre Constanța. A găsit imediat de lucru, era un muncitor calificat, și a lucrat mulți ani în construcții, împreună cu alte câteva mii de muncitori italieni care au construit drumuri, poduri, căi ferate, bănci, școli, biserici, monumente funerare. A avut parte de proteste din partea muncitorilor români, care se vedeau amenințați de străini, și cereau statului român să aibă prioritatea la angajări, ceea ce s-a și întâmplat prin 1925, când s-a votat “Legea meseriilor”. A simțit discriminarea pe propria piele, atunci când s-a îndrăgostit de o româncă, iar familia ei nu putea accepta ca fata lor să se mărite cu un italian.

Domnul Micheti a făcut o mică avere, pentru că, în acea perioadă, cum reiese dintr-un raport al ministrului italian la București, “muncitorii italieni primeau salarii mult mai mari decât le-ar fi primit în patria-mumă”.  S-a căsătorit, în cele din urmă, tot cu o româncă și s-au stabilit lângă Tulcea, la Greci, unde au plantat viță de vie și au devenit viticultori, au produs mulți ani vin, până când au venit comuniștii la putere și le-au confiscat tot. Au fost obligați să renunțe la cetățenia italiană, și-au naturalizat numele, care a devenit Micheti, cu un t, ca să sune mai românesc, cu doi t suna prea capitalist. În 1935, în România existau, conforma recensământului, circa 60.000 de italieni. În 1950, rămăseseră vreo 10.000. Acum, în România trăiesc peste 3000 de descendenți ai italienilor, sunt recunoscuți ca minoritate etnică și au un reprezentant în Parlamentul României.

Povestea familiei Micheti m-a fascinat la vremea respectivă, și am studiat mult despre emigrația italiană în România de la sfârșitul secolului al 19-lea și începutul secolului 20. Mai ales că lucram part time ca traducător pentru firma unui prieten de-al meu, care avea ca asociați doi italieni, din nord. Erau primii ani după căderea comunismului, când oameni de afaceri italieni au început să facă  investiții în România post-comunistă, majoritatea în Transilvania. Veneau să cucerească piața, unii și pe românce, continuând ceea ce au început prin 106 d.Hr, strămoșii lor în Dacia. Giovanni, unul dintre asociați, era din Treviso și nu venise doar ca să facă investiții și bani în România, dar și să afle mai multe despre trecutul tatălui său, care fusese preot catolic în România, condamnat la 15 ani de închisoare, în 1951, într-un proces farsă al “unui grup de spioni și trădători în favoarea Vaticanului și a centrului de spionaj italian”. M-a rugat să mă documentez pentru el, nu găsise nimic în italiană, doar în română. În urma acelui proces mulți episcopi catolici și oameni de afaceri au fost condamnați la închisoare, unii au murit, sub torturi (preotul Clemente Gatti),  alții au fost ulterior expulzați. După 1950, regimul comunist a început procesul de dispersie a comunității italiene, au fost închise școlile, bisericile, bibliotecile, li s-a interzis să mai vorbească italiana, mulți au fost nevoiți să-și naturalizeze numele. Le-au fost confiscate toate bunurile. Tatăl lui Giovanni a fost expulzat după 5 ani de închisoare. Giovanni trăiește acum în România, a obținut cetățenia română și e unul dintre primii oameni de afaceri italieni veniți în România dupa 1990. A candidat și la alegeri și a fost o vreme consilier local.

Poate ar fi normal ca cercul să se încheie cu povestea mea, chiar dacă nu am ajuns în Italia cu nici un flux emigrațional, poate doar unul amoros, dacă există așa ceva. Din respect pentru toți emigranții români în Italia care au povești impresionante, despre care s-a scris și s-a vorbit mult, care au fost adesea victime ale campaniilor anti-românești din presa italiană, care au simțit pe propria lor piele senzația de neputință atunci când cei din jur te judecă doar pentru că ești român, nu o să închei cu povestea mea, pentru că nu cred că poate fi reprezentativă. Nu cred că există un final la această poveste, sau poate că un final așteptat ar fi acela de a vorbi despre italienii care au uitat prea ușor trecutul lor de emigranți, de timpul în care “românii erau ei”, dar asta înseamnă că îi judec și nu e asta intenția mea.  Așadar vă las pe fiecare dintre voi să scrieți propriul final.

Într-o seară mă întorceam acasă cu mașina. La un moment dat mașina din fața mea frânează brusc și oprește, eu fac aceeași manevră, îl claxonez enervată pe șofer, când văd că tocmai ne tăiase strada o pisică neagră. În spatele meu se opriseră alte mașini. Mă întrebam: “să trec?”, “să nu trec?”… Nu sunt superstițioasă, dar, spun și eu la fel ca  filozoful și istoricul Benedetto Croce (care a trăit ultima parte a vieții sale la Napoli)  “nu cred, dar sunt precaută”. Dacă îți trece prin fața mașinii o pisică neagră (mai ales seara), e o nebunie să mergi mai departe, asta înseamnă că îți chemi ghinionul, așa că te oprești și aștepți să treacă altul înaintea ta. Am așteptat câteva minute bune cu toții până când a sosit un tânăr pe o motocicletă și a trecut pe lângă noi în viteză. Am pornit cu toții mașinile și am plecat.  Băiatul meu se amuza, iar eu mă gândeam la sutele de superstiții care există în imaginarul colectiv napoletan (și nu numai) și, iată că mă condiționează.  Vin din Ardeal unde superstițiile sunt privite ca un semn de suficiență culturală, dar locuiesc de 12 ani în Italia, care este, probabil, una dintre cele mai superstițioase țări. Tot repertoriul de gesturi, cuvinte, comportamente, obiecte care au rolul de a îndepărta orice formă de rău se numește, în italiană, scaramanzia. Și ca să înțelegeți cât de înrădăcinate sunt superstițiile în mentalitatea colectivă iată câteva dintre ele (fiecare are o explicație și nerespectarea lor poate deveni nefastă):  nu se pune niciodată pâinea răsturnată pe masă, nu se răstoarnă sarea pe masă, nu se pune pălăria pe pat, nu se deschide niciodată o umbrelă în casă, nu se trece niciodată pe sub o scară, nu se aprind niciodată trei țigări de la același chibrit, nu se numără banii pe pat, nu se așază la masă dacă sunt 13 persoane, nu se iese din casă dacă 17 a lunii cade într-o vineri și aș putea continua pagini întregi.

Cum spuneam, fiecare superstiție are o explicație, spre exemplu, pâinea răsturnată ne trimite în timp în Evul Mediu, când pâinea se cocea în cuptoare comune, unde mergea și călăul,  a cărui pâine era coaptă răsturnată, pentru a putea fi deosebită de celalalte. Sarea era foarte scumpă și prețioasă (de aici și termenul de salariu) și era un simbol al prieteniei, tocmai de aceea când cădea pe masă era considerată o jignire. Pălăria pe pat poartă ghinion, pentru că, de obicei, în trecut, preotul care venea în casa unui muribund își punea pălăria pe pat. Niciodată nu pot sta 13 persoane la masă, pentru că e un număr care amintește de cina cea de taină și de trădarea lui Isus.

Odată create superstițiile și transmise din generație în generație, a fost creat și antidotul. Cum te poți apăra,  așadar,  de nenoroc, de ghinion, de influențele negative ale celor din jur, de blesteme, de farmece, cum poți atrage norocul sau soarta bună spre tine? Romanii au găsit antidotul și au împânzit orașele cu el:  în situl arheologic de la Pompei (unde este conservat orașul antic, îngropat de Vezuviu, după erupția sa din anul 79 d.Hr), au fost scoase la suprafață sute de organe sexuale masculine, în teracotă, ceramică, piatră, care erau așezate de romani în toate colțurile orașului sau deasupra caselor, pentru a le proteja de spiritele malefice și pentru a aduce noroc. Obiectele erau însoțite de inscripția, în latină, hic habitat felicitas (aici locuiește fericirea). Organul sexual masculin avea, pentru romani,  valoare apotropaică,  fiind un simbol al fertilității, al bunăstării, și îl expuneau inclusiv în spațiile publice tocmai pentru a fi protejați de întâmplări nefaste și nu pentru că erau obsceni.

Mai aproape de zilele noastre, antidotul mult mai utilizat, mai ales la Napoli, este cornul roșu, care trebuie să fie din coral, făcut de mână, nu trebuie cumpărat, ci primit în dar. Cornul roșu nu lipsește din nici o casă, mașină, magazin, birou, instituție publică, foarte des este purtat la gât, lângă o cruciuliță, ca expresie a sacrului și profanului care stau la baza întregii culturi napoletane. Pe lângă obiectul in sine, funcționează, în mod indispensabil, gestul coarnelor, reprezentat doar cu arătătorul și cu degetul mic în sus. Acest gest a intrat atât de profund în limbajul non-verbal încât a fost utilizat în repetate rânduri chiar și de unii președinți ai Italiei, atunci când li se făceau urări nedorite,  dar și de fostul premier Silvio Berlusconi, în pozele de grup de la întâlnirile la nivel înalt. În imaginarul colectiv, acest simplu gest are puterea de a trimite înapoi la expeditor orice formă de manifestare negativă, verbală sau non-verbală.

Pe cât sunt de numeroase și ciudate superstițiile, pe atât de amuzante pot fi antidoturile, spre exemplu, să atingi o cocoașă îndepărtează răul, așa încât și astăzi puteți vedea pe străzile din Napoli persoane care se apropie de un cocoșat și îl salută ca pe un vechi prieten, atingându-i ușor cocoașa.  Dacă nu ai un cocoșat pe aproape, poți pune mâna pe un obiect de fier sau, pentru bărbați, antidotul e mult mai simplu și la îndemână, e același simbol al fertilității și al bunăstării folosit în antichitate de către romani.

P.S. Mulțumesc lui Matei, fiul meu, care m-a ajutat la munca de documentare pentru a scrie articolul.