Vi ricordate la serie Tv “Uccelli di rovo” che uscì circa 30 anni fa ed ebbe un immenso successo in tutto il mondo, compresa l’Italia? Vi ricordate Richard Chamberlain che era padre Ralph, innamorato di Maggie, con la quale ebbe anche un figlio?
Un amore sofferto e disperato che durò una vita.

La lettera che 26 donne hanno mandato al papa Francesco, confessando di essere amanti dei preti e di parlare a nome di migliaia di donne che vivono nel silenzio, mi ha fatto inevitabilmente ricordare il film. Le donne chiedono al papa di essere ricevute per poter raccontare le loro storie d’amore vissute con dolore e sofferenza. Chiedono che la legge sul celibato sia rivista e cambiata. “Noi amiamo questi uomini e loro amano noi”, scrivono, aggiungendo che le uniche alternative possibile sono l’abbandono del sacerdozio o la persistenza a vita di una relazione segreta, che riempie il loro cuore di un dolore devastante.
Per le “amanti” dei preti, rimanere in clandestinità può sembrare una soluzione ipocrita, ma si vedono costrette a scegliere questa via, perché i preti non sono capaci di scegliere tra l’amore per Dio e l’amore per la loro donna. Secondo le firmatarie della lettera, il sacerdote servirebbe con più slancio la Chiesa se non fosse obbligato a rinunciare alla vocazione dell’amore coniugale, unita alla vocazione sacerdotale e avrebbe l’appoggio della moglie e dei figli nel suo percorso sacerdotale. “Speriamo con tutto il cuore che tu benedica i nostri amori”, concludono le 26 donne. Il mondo di fede ortodossa che mi ha cresciuto non pone limitazioni di questo tipo ai sacerdoti, sono abituata a pensare al mio parroco come a uno che ha una famiglia anche al di fuori della chiesa; diversamente, il tema del celibato nella chiesa cattolica è un argomento tabù che solo ultimamente è stato rimesso in discussione. Il Papa ha espresso la sua posizione durante una conversazione con il rabbino Abraham Skorka: “ Per il momento sono a favore del celibato, con i pro e i contro che implicano, perché sono dieci secoli di esperienze più positive che errori. Se ipoteticamente, il cattolicesimo occidentale rivedesse il tema del celibato, lo farebbe per ragioni culturali (come in Oriente) e non come opzione universale”. La posizione del papa è molto chiara, ma non si può comunque ignorare una realtà che spesso è tema di scandali nei media, quando esce fuori la storia di qualche prete che ha rinunciato con sofferenza alla sua vocazione sacerdotale per poter vivere accanto a una donna o per poter prendersi cura di un figlio.

In Italia ci sono dei blog che hanno come tema proprio l’amore tra una donna e un sacerdote, come per esempio http://blog.libero.it/leieilsacerdote/ e anche un sito http://sacerdotisposati.altervista.org/ . I sacerdoti sposati, per esempio, si considerano non contro la chiesa, ma a favore della riforma della chiesa e la prima legge che si dovrebbe abolire, secondo loro, è proprio quella del celibato.

Despre modul în care presa din Italia reflectă imaginea românilor, cea mai mare comunitate de emigranți din peninsulă, s-a vorbit si se va vorbi încă mult. S-au făcut dezbateri, s-au cheltuit milioane din banii publici pentru a promova imaginea românilor din Italia, cu campanii scumpe și inutile, subiectul e prea complex pentru a fi tratat superficial și nici nu cred că pot fi emise judecăți care să nu pară mai degrabă prejudecăți, înrădăcinate deja în mentalitatea colectivă, din păcate. Nu vreau să par gravă și prea serioasă, însă nici superficială. Așadar m-am gândit să scriu despre cum au introdus, în ultimii ani, regizori italieni de success printre personajele de film (nu vorbesc de actori, ci de personaje) români. Cred că o prezentare a acestor personaje poate fi sugestivă pentru ceea ce ne place să numim “percepția pe care o au italienii asupra noastră”. Nu o să fac nici un comentariu, vă las vouă această plăcere .

La vita è una cosa meravigliosa, un film din 2010, al regizorului Carlo Vanzina, tatăl comediilor all’italiana, o are printre personaje pe Doina, tânăra iubită a unui polițist care, în timpul unor interceptări telefonice, descoperă că iubita lui româncă era o prostituată de lux (escort). Întrebată de ce face meseria asta, se justifică spunând că vrea să deschidă o pompă de benzină în România. (aici există un joc de cuvinte cu conotații sexuale, legat de cuvântul pompă, referindu-se la sexul oral).

În filmul Pazze di me, de Fausto Brizzi, ce altceva decât badantă poate fi Bogdana, o româncă ce are grijă de bunica familiei, o cercetătoare genială, bolnavă de Alzheimer. Aiurită, comodă, superficială și amatoare de cafea, Bogdana e printre protagonistele filmului.

Un boss in salotto, e un film recent care a avut mare succes în Italia. Într-o scenă aproape suprareală și absurdă, personajul central al filmului, un presupus boss al mafiei, se preface că e român, un fel de servitor într-o familie burgheză, vorbește o limbă română inexistentă amestecată cu napoletana, se lansează într-o teorie despre “bagascia” (care înseamnă femeie de stradă, în italiană), explicând că în română înseamnă “mămăligă”, cântă un cântec în napoletană și spune că este vorba de un cântec de dragoste foarte cunoscut în România.

Sotto una buona stella, regizat de Carlo Verdone, într-una dintre scenele inițiale, protagonista se preface că e româncă, angajată de o familie să zugravească, să repare, să restructureze casa și, scuzându-se cu evident accent estic, spune că a confundat fusul orar din Italia cu cel din București și a început lucrările prea devreme, deranjând astfel vecinii. În același film, într-o altă scenă, același personaj se preface că e badantă, tot româncă.

Într-o serie tv de mare success transmisă de Rai, Fuoriclasse, dedicată adolescenților, exista un personaj, un elev român, foarte sârguincios, ambițios, cu părinți români care țin foarte mult ca băiatul lor să fie premiant. Scenaristul a considerat poate că un astfel de personaj e atipic și l-a implicat într-o scenă de delincvență, în care băiatul nu ezită să fure un pistol, să încerce să jefuiască o benzinărie, și asta doar pentru că i l-a cerut fata de care era îndrăgostit. Aceeași fată care, într-o altă scenă, îi cere băiatului să-i spună vorbe de dragoste doar în română.

În fine, filmul de debut regizoral al lui Alessandro Gassman (film în care joacă și Mădălina Ghenea), cu titlul Razza bastarda e o reinterpretare cinematografica a unui spectacol teatral “Roman e il suo cucciolo”, care a avut un succes extraordinar în Italia. Filmul, patronat de Amnesty International, reia o temă de actualitate, cea a integrării emigranților, și o tratează în modul cel mai serios și dramatic cu putință. Protagonistul, interpretat chiar de Gassman, e un român, Roman, un comerciant de droguri, care trăiește la periferia societății și care încearcă să îi ofere un alt viitor fiului sau, Nicu. Filmul e centrat în jurul raportului complicat și adeseori exploziv între tată și fiu. Personajele vorbesc un amestec de română, romanes și dialect roman. atmosfera e apăsătoare, dominată de agresivitate, de degradare morală și de violență exacerbată. Filmul a avut mare succes la critică și la public.

O să vă întrebați probail, la fel ca și mine, când vor dispărea stereotipurile în ceea ce-i privește pe români și vom întâlni în filmele italienești personaje ca: un medic, un profesor, un pictor, un cercetator români. Mă tem că e o intrebare retorică.

M-am născut într-un sat din Transilvania unde peste 80% dintre locuitori erau maghiari, am învățat să vorbesc amestecând româna și maghiara cu ușurință, pentru că prietenii mei de joacă erau toți maghiari, educatoarea mea era româncă, vecina noastră care avea grijă de noi când ai mei erau la serviciu era unguroiacă și se numea Marinéni. Pistàbacsi ne ducea cu șareta la școală și pe tata îl ducea pe teren (tata era primarul comunei și, în timpul liber, era instructor al ansamblului de dansuri populare ungurești). Prietena mea cea mai bună era unguroiacă, se numea Suszana, dar eu îi spuneam Boby. La 8 ani m-am mutat la Bistrița, un oraș săsesc din Transilvania, unde toate școlile aveau secții in limba germană, sașii erau încă numeroși, asta înainte de a emigra în Germania, mă plimbam prin oraș și mi se părea un mic Turn Babel, se vorbea româna, germana, maghiara și romanes. La școală prietena mea de suflet se numea Edith, mama săsoaică și tata maghiar, vorbea fluent trei limbi și avea blugi nemțești pe vremea comunismului. La liceu am studiat franceza și germana, pentru că vroiam să vorbesc cu Edith nu doar în română, ci și in germană. Facultatea am facut-o la Cluj, Koloszvàr, Klausenburg, oraș multiethnic, multicultural și, implicit, multilingvistic. Uneori când intram in vreun magazin eram salutată în maghiară și eram intrebată ce doresc tot în maghiară. Nu am reușit să învăț foarte bine maghiara și acum îmi pare rău. Eram prinsă cu rusa, pe care o studiam la facultate cu speranța că voi citi Anna Karenina în rusă, ceea ce s-a și întâmplat, dar mult mai târziu. Pe lângă rusă și franceză, am învățat portugheza, pentru că profesorul de portugheză era un om fascinant. În ultimul an de facultate am câștigat o bursă de cercetare în domeniul literaturii portugheze și am zburat spre Lisabona, unde am stat un an de zile. Am învățat portugheza, m-am îndrăgostit de Lisabona, de portugheză, de Pessoa, de fado, de saudade și am citit zeci de cărți în portugheză. După ceva ani am câștigat o bursă de jurnalism independent și am stat 5 luni în Danemarca, unde am încercat să învăț daneza, m-am dedicat studiului cu toată seriozitatea, am încercat toate metodele, inclusiv cea despre care se spune că funcționează impecabil, m-am îndrăgostit de un danez. Am învățat suficient cât să înțeleg când îmi susura “Jeg elsker dig”, “te iubesc”. De 12 ani trăiesc în Italia, in sud, la Napoli. Italiana e a doua limbă, chiar dacă limba mea se suflet rămâne tot portugheza. Am trăit jumătate din viața mea de până acum învățând limbi străine și am avut norocul să o fac nu în biblioteci, sau nu numai în biblioteci, dar mai ales trăind alături de vorbitorii de maghiară, germană, portugheză, daneză, italiană. M-a fascinat mereu să înțeleg filozofia unui popor prin intermediul limbii, a structurii lingvistice și, credeți-mă, e o experiență fără egal. Crearea unui blog bilingv mi s-a părut o consecință firească a unui parcurs lingvistic complex, care are un început, dar nu și un sfârșit.

De multe ori, când mă întorc acasă în concediu și mă întâlnesc cu prieteni sau rude, îmi cer să le dau rețete de paste italienești, adăugând că vor rețete simple, pe care să le poată găti acasă. Nu știu de ce dar în țară există ideea greșită că nu poți găti paste cu ingredientele noastre, că trebuie să mergi la restaurant dacă vrei să mănânci o farfurie de paste bune. Mie nu mi-a plăcut niciodată să gătesc, când eram în România și munceam câte zece ore pe zi, gătitul nu avea loc în viața mea, pentru că nu aveam timp și nici nu mă pasiona. Foarte rar duminica găteam ceva, dar de cele mai multe ori mergeam la mătușa Otilia care gătea excelent, sau la mama acasă, la Bistrița, care mă aștepta întotdeauna cu mâncărurile mele preferate. Când lucram la Cd Radio, paradisul nostru culinar se numea mâncarea chinezească. Comandam cu toții la ora prânzului orez cu bambus, de obicei, și eterul se învăluia în mirosurile și aromele asiatice. Am învățat să gătesc în Italia, de la socrul meu care avea un hotel în Toscana și e un bucătar extraordinar. Am început cu rețete simple, tradiționale, rustice, ca la mama acasă, casarecce, cum spun italienii. Nu rețete elaborate, sofisticate, de restaurante rafinate, ci rețete pe care le învățase de la mama, de la bunica, tocmai tipul de bucătărie care a fost redescoperit în ultimii ani în Italia și care e foarte căutat și apreciat de turiști. Așadar, când cineva în România îmi cere rețete de paste inevitabil mă gândesc la bucătăria simplă, cu ingrediente ușor de găsit la noi, rețete pe care să le poată găti și studenții în cămine, și cei care preferă bucătăria tradițională, rețete simple, rapide dar delicioase. Să gătești paste are un mare avantaj, acela că e foarte rapid, intr-un sfert de oră ai pregătit un prânz gustos si consistent. Sigur, când trebuie să le gătești zi de zi și să inventezi mereu câte o rețetă nu e chiar așa de simplu. Așa crede Mia,  spre exemplu, care mă întreabă cu stupoare adesea dacă intr-adevăr gătesc in fiecare zi altceva,  pare un efort imens, cu siguranță pentru româncele obișnuite să gătească sâmbăta pentru toată săptămâna. Sigur că, dacă măsori timpul petrecut sâmbăta în bucătărie cu cel pe care îl petrec eu zilnic pentru a găti pastele, e identic, probabil. Mai e ceva, însă, faptul că în Italia pauza de masă e respectată cu sfințenie de toți, de la 13 la 16 toți sunt acasă și mănâncă în familie. E o tradiție care mi-a plăcut de la început, poate și pentru că eu aveam doar amintirea prânzului duminical în familie. În concluzie, blogul nostru va avea și o categorie dedicată artei culinare, vă vom propune rețete simple, vă vom da sfaturi utile, fără a avea însă aroganța de a vă învăța să gătiți, pentru că nu suntem profesioniste ale artei culinare, avem doar un pic de experiență dobândită în bucătăria italienească.