În limba română termenul de “macaronar” a ajuns să oficializeze definiția unui popor, italienii sunt, în imaginarul colectiv, “macaronari”. În urmă cu ceva ani, termenul era utilizat adesea în sens peiorativ. Același fenomen s-a înregistrat și în Franța, spre exemplu, unde, cu termenul de “Les Macaronis”, utilizat în mod depreciativ, erau numiți emigranții italieni. Termenul de “macaronar” e utilizat mai mult in afara Italiei, unde cuvântul pasta vine înlocuit cu macaroane, care definește toate tipurile de paste, indiferent de formă sau mărime. În Italia, însă, termenul de maccheroni se utilizează mai rar și asta pentru că au intrat în limbajul comun termeni ca rigatoni, sedani, lumaconi, tortiglioni, tagliatelle, spaghetti. În ceea ce privește originea macaroanelor există tot atât de multe teorii cât de variate sunt tipurile de paste. Potrivit legendei, Marco Polo a adus în Italia pasta, în 1292, la întoarcerea sa din China. Firește că italienii nu au putut accepta ideea că tocmai pasta, mândria lor națională, să aibă origini asiatice. Așa că specialiștii s-au pus pe treabă și au descoperit, într-un act notarial din 1279, încheiat la Genova, o listă a lucrurilor inventariate, printre care există și una “bariscella plena de macaoni”, adică un coș plin de pastă. Este pentru prima oară când se vorbește într-un document despre pasta uscată, și asta cu 13 ani înainte ca Marco Polo să se întoarcă din Asia. Sigur că nu se poate vorbi de inventarea pastei, mai ales când este vorba de niște ingrediente atât de simple și primare, ca grâul și apa. Așadar, s-a acceptat teoria potrivit căreia producerea și consumul de pastă sunt doar consecințe naturale ale evoluției unui popor. Producția de pastă la nivel industrial a început în jurul anului 1700, la Napoli. În prezent, Italia este cel mai mare producător și consumator de pastă din lume, urmată de Statele Unite, Brazilia și Rusia. În medie, un italian consumă circa 28 de kg de pastă pe an.

Când un napoletan e fericit, are ceva de sărbătorit sau pur și simplu vrea să-și înceapă ziua bine, intră într-un bar și plătește două cafele, una pentru el și una pentru persoana care va intra după el în bar, un perfect necunoscut. “E ca și cum ar oferi o cafea lumii…”, spunea unul dintre cei mai mari scriitori napoletani, Luciano de Crescenzo. Acest obicei tipic napoletan se numește “il caffè sospeso”, are origini îndepărtate în timp, unii îl plasează pe la jumătatea secolului al 19-lea, alții după sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Criza economică postbelică i-a obligat pe mulți să renunțe până și la cafeaua cea de toate zilele. Cine își putea permite oferea o cafea…umanității. Il caffè sospeso nu e doar o tradiție napoletană, dar și o filozofie de viață. La începuturile experientei mele de viață la Napoli îmi plăcea să intru în vreun bar, mă așezam la masă și priveam fascinată lumea care intra și ieșea în continuu, se oprea preț de câteva clipe pentru a bea o cafea, (care efectiv era o gură de cafea), obligatoriu însoțită de un pahar de apă, din când în când intra cineva și punea aceeași întrebare :“Scusi, c’è qualche sospeso?”, iar barmanul îi indica ceașca de cafea care aștepta răbdătoare. Norocosul zâmbea, își bea cafeaua dintr-o înghițitură, mulțumea și ieșea fericit. Apoi intra un altul care comanda două cafele, una pentru el și una pentru necunoscutul care va intra în bar poate tocmai când va ieși el. Era o experiență umană unică, care m-a ajutat să înțeleg că acest obicei e o adevărată filozofie de viață, ce poate fi rezumată în câteva principii esențiale: generozitatea, contactul uman, redescoperirea fericirii prin gesturi simple și naturale. Marele artist napoletan Eduardo de Filippo spunea acum 50 de ani: “Cafeaua este poezia vieții, un obicei care e suficient pentru a-l face pe un om fericit”.

Sono nata in un paesino della Transilvania, dove l’80% degli abitanti erano ungheresi, ho imparato a parlare mischiando facilmente il romeno e l’ungherese, perché i miei amici erano ungheresi, la mia maestra di asilo era rumena, la nostra vicina che si prendeva cura di noi quando i miei erano al lavoro si chiamava Marinèni e faceva delle zeppole con la marmellata di prugne squisite. Il marito, Pistàbacsi, ci accompagnava a scuola con la carrozza, dopo portava mio padre, che era il sindaco del comune, in giro per i paesini. Nel tempo libero, mio padre era anche l’istruttore di ballo per il gruppo popolare ungherese del comune. La mia migliore amica si chiamava Bobby ed era ungherese. A 8 anni ci siamo trasferiti a Bistriza, una città sassone nel nord della Transilvania, dove tutte le scuole avevano sezioni in tedesco e ungherese. I sassoni, “sașii”, erano ancora numerosi, prima che molti emigrassero in Germania. A Bistriza si parlava rumeno, tedesco, ungherese e romanes. A scuola, la mia amica del cuore si chiamava Edith, aveva la mamma sassone e il papà ungherese, parlava tre lingue ed è stata la prima ad avere jeans “capitalisti” portati dalla Germania dell’Ovest (all’epoca c’era ancora il Muro di Berlino). I cinque anni di università li ho fatti sempre in Transilvania, a Cluj Napoca, la capitale della regione, “Cluj, Koloszvar, Klausenburg”: questi erano i tre nomi che si potevano leggere all’ingresso nella città. Spesso quando entravo in qualche negozio mi si chiedeva in ungherese cosa desideravo. Non sono riuscita ad imparare bene l’ungherese e me ne pento, anche se ricordavo ancora parecchio di quello che avevo imparato da piccola. Ero troppo impegnata con la scoperta e lo studio della lingua russa e con le letture dei classici russi. All’università ho studiato anche il portoghese, perché il professore era una persona affascinante. Dopo la laurea ho vinto una borsa di studi e ho vissuto per un anno in Portogallo, a Lisbona, mi innamorai perdutamente di questo paese e della sua lingua. Non è successa la stessa cosa in quei 5 mesi vissuti in Danimarca a studiare il giornalismo preso la Fondazione per la democrazia. Il danese è difficile, freddo e duro. Ho imparato abbastanza per capire quando qualche danese affascinante mi sussurrava “Jeg elsker dig”, che vuol dire “ti amo”. Da 12 anni vivo in Italia, a Napoli. L’italiano è la mia seconda lingua, anche se la mia lingua del cuore rimane il portoghese. Ho vissuto più della metà della mia vita fino adesso studiando le lingue e non solo nelle biblioteche, ho avuto la fortuna di impararle vivendo in mezzo ai ungherei, tedeschi, portoghesi, danesi, italiani. Mi ha sempre affascinato cercare di capire la filosofia di un popolo attraverso la sua lingua e la sua struttura linguistica. Credetemi, è un’esperienza bellissima, senza paragoni. Creare un blog bilingue mi è sembrata la conseguenza naturale di un percorso linguistico complesso, che ha un inizio, ma no una fine.

Spesso, quando torno a casa in vacanza, mi chiedono tutti ricette di paste, specificando sempre “ sai, ricette che possiamo fare anche noi a casa” . Ho capito che in Romania c’è quest’idea che le paste non si possano cucinare sempre con gli ingredienti che si trovano da noi e che, per mangiare un buon piatto di pasta, devi andare al ristorante. Non ho mai saputo cucinare e non ho mai avuto la passione per la cucina. Quando ero in Romania non cucinavo quasi mai, mangiavo fuori, o andavo spesso a mangiare da mia zia Otilia e, il fine settimana, dai miei, a Bistrita. In radio, dove lavoravo dalla mattina alla sera, a pranzo il nostro paradiso culinario era il riso al bambù che ordinavamo al ristorante cinese. All’improvviso l’aria si riempiva di arome orientali. Ho imparato a cucinare in Italia, me l’ha insegnato mio suocero, che aveva un albergo in Toscana ed è un ottimo chef. Ho iniziato con ricette semplici, tradizionali, quelle “caserecce”, come le chiamano gli italiani. Non ricette elaborate, ricercate, ma quelle che aveva imparato dalla sua mamma o dalla nonna e che aveva impreziosito un pò, proprio il tipo di cucina che è stato riscoperto negli ultimi anni in Italia e che è molto ricercato tra i turisti stranieri. Perciò, quando qualcuno mi chiede in Romania di dargli qualche ricetta di paste io penso alla cucina semplice, rustica, con ingredienti facili da trovare o da adattare, ricette che si possono preparare anche nei campus, nelle cucine “povere”, ricette veloci ma squisite. Cucinare pasta ha un grande vantaggio, è molto veloce, in un quarto d’ora hai preparato un piatto saporito che ti sazia. Il problema è che devi inventare ogni giorno un altra ricetta e questo fatto per la mia cugina Mia, per esempio, è impensabile, visto che da noi si cucina un giornata intera per tutta la settimana. Certo che se calcoliamo il tempo che passa Mia in cucina sabato con quello che passo io ogni giorno, secondo me c’è parità. In Italia il pranzo in famiglia è sacrosanto, per molti c’è la pausa pranzo dale 13 alle 16.00, quando chiudono negozi e alcuni ufficci. E’ una tradizione che mi è piaciuta sin dall’inizio, forse perché io avevo solo il ricordo del pranzo in famiglia di domenica. Per concludere, il nostro blog avrà anche una categoria di cucina, in cui vi proporeremo ogni settimana delle ricette semplici da preparare, dei consigli facile da sugire, senza avere la presunzione di insegnarvi a cucinare.