Știați că a existat un prinț al macaroanelor, încoronat după ce a rostit un sonet în fața membrilor Academiei macaroanelor, la Chioggia, în 1734? Este vorba de marele aventurier Casanova, care, spun documentele vremii, nu a avut doar pasiunea pentru femei, dar și pentru…macaroane. Se pare că armele lui secrete erau: pasta, ceapa, carnea de porumbel, ciocolata și stridiile. Legenda spune că, in 1760,  nevoit să fugă din Firenze împreună cu una dintre amantele sale,  s-a oprit la un han, unde a gătit chiar el o gustoasă pastă cu unt și parmezan, la care a adăugat scorțișoară, renumită pentru calitățile afrodisiace. Doar că au mâncat atât de mult amândoi încât au fost nevoiți să amâne pentru a doua zi nebuniile amoroase. Întorcându-ne la macaroane, e interesant de știut că intre 1400 și 1500, în zona Padova, s-a dezvoltat un gen literar am putea spune bizar, intitulat poezie maccheronică. Particularitatea stă în utilizarea unui limbaj numit chiar maccheronico, un amestec de cuvinte latine și italiene, grosolan și confuz, în contrast cu limbajul academic. După 1700, macaroanele au ispirat sute de sonete, cântece populare, poeme, mai ales în cultura napoletană.

Am fost de curând în țară și am mai ieșit cu prietenii la o poveste. Inevitabil s-a discutat despre imaginea pe care o au românii din Italia. Nu știu ce aș mai putea spune pentru că, în ultimii ani, mi-am cam epuizat toate subiectele, am auzit opinii, puncte de vedere, dezbateri serioase la nivel înalt. Am asistat la campanii neinspirate și costisitoare care ar fi trebuit să schimbe percepția italienilor asupra comunității românești. Cei care le-au gândit,  însă, au uitat un amănunt important: imaginea unei comunități e construită din imaginile individuale ale membrilor ei, iar italianul va “judeca” românii din perspectiva subiectivă a vreunul român pe care îl cunoaște personal:  fie că e vorba de muncitorul care i-a reparat  ceva în casă sau i-a montat mobila Ikea, badanta care îi ingrijește părinții neputincioși, asistenta pe care a cunoscut-o în vreun spital,  eleva căreia i-a predat italiana, studenta care îi e colegă la universitate,  hoțul care i-a spart casa ecc.

Am spus mereu că adevărații ambasadori în care statul român ar trebui să investească mai mult sunt cei peste 1 milion de români care trăiesc în Italia.  Unul dintre ei este Robert Dancs și, cum în Italia e foarte cunoscut, mi-am întrebat prietenii din țară dacă auziseră de el.  Răspunsul a fost, din păcate, unanim negativ. Robert e un băiat de 11 ani, născut în Italia, cu părinți români, din Borșa (unde se întoarce în vacanță în fiecare an), și care a devenit o adevarată vedetă în Italia, după ce anul trecut a fost protagonistul unei comedii de enorm success “Sole a catinelle”, semnată Gennaro Nunziante,  cu Checco Zalone. Băiatul a fost ales dintre 80 de candidați, apreciat fiind pentru talentul, naturalețea, modestia și bunul simț. Filmul a avut mare success la public asta și pentru că actorul care joacă rolul principal este un comic italian foarte cunoscut,  care e o garanție a succesului la public pentru toate filmele în care joacă. Imaginați-vă doar că un alt film al său , “Che bella giornata”, a încasat mai mult decât “La vita è bella”, a lui Roberto Benigni.

Invitați în toate emisiunile de divertisment de la cele mai importante posturi de televiziune din Italia,  cei doi au vorbit nu numai despre film, dar mai ales despre Robert, micul fenomen. În repetate rânduri Checco Zalone a spus că a fost norocos să îl întâlnească pe Robert, mai ales că tot filmul se concentrează în jurul personajului interpretat de el. “Nu știu cui ar trebui să-i mulțumesc, lui Dumnezeu sau României pentru succesul acestui film, a spus actorul”, care încheie adesea interviurile cu “Viva la Romania”.

Recunosc, m-am simțit bine auzind astfel de cuvinte, mai ales că sunt rare, și tocmai de aceea m–am gândit să împărtașesc cu voi bucuria mea.

Quando ero piccola, mia nonna cucinava spesso maccheroni, con formaggio di pecora, con pangrattato e zucchero, con noci e con marmellata di prugne. Mi ricordo che le bolliva molto, perché mio nonno li preferiva così e anche perché non esisteva ancora il concetto di pasta “al dente”. E’ inutile dire che per un italiano è un vero sacrilegio la pasta con la marmellata, come il ketchup sulla pizza, un vero orrore culinario. Ah, mi ero dimenticata proprio quello che mi piaceva di più: spaghettini al latte e vaniglia. Gli italiani hanno dimenticato che all’inizio, intorno al 1270, la pasta si cucinava con ingredienti dolci, come miele, zucchero e cannella, prima che fosse scoperto l’ingrediente principale per la pasta, il pomodoro. Dal punto di vista storico, la pasta con pangrattato e zucchero, per esempio, non è proprio un orrore culinario.

Domenica si mangiava brodo di pollo con spaghettini sottili, chiamati “tăieței”. Era un piatto indispensabile non solo la domenica ma anche ai matrimoni del paese. Mia nonna li faceva a mano, con tanta attenzione agli ingredienti e, siccome metteva le uova dalle nostre galline, la pasta veniva di un giallo intenso. La stendeva sul tavolo e poi tagliava con un coltello gli spaghettini, alcuni era più sottili, altri più grossi, erano imperfetti, ma erano fatti con le nostre mani e proprio per questo ci sembravano deliziosi. Dopo anni, mia mamma ricevette da una sua amica dalla Germania dell’ Ovest (c’era ancora il Muro di Berlino all’epoca) una macchinetta per preparare gli spaghettini, aveva più opzioni, potevi farli in vari forme, ma questo non cambiava nulla, perché sempre con brodo di pollo  o con pangrattato e noci li mangiavamo la domenica.
Gli italiani li avrebbero chiamati in vari modi: spaghetti, bucatini, vermicelli, linguine e li avrebbero cucinati in mille altri.
Noi preferivamo sempre le stesse ricette veloci, che saziavano e si potevano mangiare anche fredde. Ancora oggi, quando vado in Romania, mia mamma mi cucina pasta con pangrattato e zucchero, ammetto che mi piace perché ha l’aroma dolce e nostalgica dell’infanzia.

Sono stata da poco in Romania. Sono uscita spesso con gli amici e, inevitabilmente, abbiamo parlato dell’immagine negativa che (ancora) hanno i rumeni in Italia. Non so più che cosa aggiungere, in tutti questi anni ho esaurito gli argomenti e le argomentazioni. Ho sentito tante opinioni, dibattiti sterili anche ad alto livello che veramente non avevo più troppe cose da dire. Così ho chiesto se avevano sentito di Robert Dancs, il piccolo rumeno diventato un fenomeno in Italia. Nessuno ne sapeva niente e allora ho spiegato chi è questo bambino che ha fatto un film in Italia di grande successo.
Ha 11 anni, è nato in Italia da genitori rumeni (di Borșa, Maramureș, al nord della Romania, dove passa anche le vacanze) e in Italia è diventato famoso dopo aver girato un film con uno dei più grandi attori comici di oggi, Checco Zalone.  Si tratta di “Sole a catinelle”, il film di Gennaro Nunziante.
Robert è stato scelto tra 80 ragazzi che si sono presentati ai provini. Ha vinto  per la sua naturalezza, gentilezza, buon senso ed educazione. Queste sono state le parole di Zalone in tutte le interviste che ha rilasciato dopo l’uscita sul grande schermo.
Il Film ha avuto grande successo soprattutto grazie all’attore protagonista, Checco Zalone, ormai garanzia di successo. Basti solo considerare che uno dei suoi film, “Che bella giornata” ha incassato più de “La vita è bella” di Roberto Benigni!
Invitato in tutte le trasmissioni tv dopo l’uscita del film, Checco ha detto che il film ha avuto successo anche grazie al piccolo Robert e perciò si sente spesso in dovere di “ringraziare Dio e la Romania” concludendo i suoi interventi  con un “Viva la Romania”.
Lo ammetto, mi è piaciuto sentire queste parole e volevo condividere con i miei amici rumeni queste (purtroppo rare) emozioni.