Când am venit,  pentru prima oară,  în Italia,  în 1993,  era o toamnă târzie,  cerul era limpede, iar lumina era mereu blândă și caldă, chiar și în zilele cu ploaie.   Nu era o toamnă ruginie, nici amară, nici roșietică, era o toamnă galbenă, verde, albastră… Am ajuns pe coasta Amalfi (care avea să devină, patru ani mai târziu, patrimonio Unesco) și am avut sentimentul, pentru prima oară în viață, că descoperisem paradisul terestru. Mă simțeam copleșită până la lacrimi de atâta frumusețe, priveam în jur și…plângeam.  

Lămâii cocoțați pe stânci, în locuri greu de imaginat, aveau crengile împovărate de fructe: lămâi enorme, care păreau niște pepeni,  de un galben strălucitor, orbitor în zilele cu soare. Nu există o licoare mai îmbietoare și mai delicioasă decât limoncello, băutura preparată cu coajă de lămâie, pe care o puteți gusta, aici,  la tot pasul. Totodată, nu există un spectacol mai fermecător decât acela al lămâilor care, atârnând peste mare,  îi conferă o culoare imposibil de descris: un amestec,  aproape alchimic,  de verde, galben și albastru. Mă gândeam la toți poeții care au găsit inspirație în aceste locuri și mi-am amintit versurile lui Goethe, poetul iremediabil îndrăgostit de Amalfi:  Conosci tu la terra dove il limon fiorisce? /Laggiù, laggiù voglio con te fuggire. (Cunoști,  tu,  locul în care lămâii înfloresc/ Acolo, acolo vreau să fug cu tine). 

Nu eram singura care, odată ajunsă la Amalfi, a avut certitudinea că intrase în paradis. Înaintea mea, la începutul secolului al XX-lea, un rafinat scriitor italian, Renato Fucini, cunoscut, la vremea respectivă, pentru atitudinea sa extrem de critică la adresa orașului Napoli (pe care îl considera un loc terificant),  în momentul în care a intrat la Amalfi, a rostit faimoasele cuvinte:  Il giorno del giudizio, per gli amalfitani che andranno in Paradiso,  sarà un giorno come tutti gli altri. (În ziua Judecății de Apoi, pentru amalfitanii care vor ajunge în paradis, va fi o zi ca oricare alta).

Îmi amintesc că am citit cuvintele astea pe o placă, amplasată pe poarta de intrare în oraș, înainte de a mă pierde prin labirintul de străzi înguste,  întortocheate, parcă cioplite cu mâinile în munte, într-o armonie arhitecturală perfectă, care l-a determinat pe renumitul arhitect Le Corbusier să exclame: Nu e posibil așa ceva, dar există!

Niște prieteni italieni mi-au spus că, pentru a înțelege înțelesul cuvintelor,  care te întâmpină la intrarea în oraș, trebuia să urc pe colina cea mai înaltă, acolo unde se află cimitirul din Amalfi, într-un loc numit, în mod paradoxal,  Belvedere cimitero monumentale. Cimitirul este cu vedere la mare, domină peisajul și oferă o viziune paradisiacă asupra vieții și asupra morții. De acolo, de sus, peisajul e sublim. Marea, cerul și pământul se contopesc în mod divin. Pentru amafitani, paradisul e în fiecare zi. Am înțeles, de acolo, de sus, și versurile lui Salvatore Quasimodo (poetul sicilian, premiul Nobel pentru literatură, pe care le-a scris la Amalfi): Aici e ușor să uiți de moarte și să ți-o imaginezi ca pe un ecou luminos al peșterilor,  în zilele în care marea e tumultuoasă,  iar vocea sirenelor amenințătoare.

Nu întâmplător, pentru a explica originile unui astfel de loc,  nu a fost suficientă o simplă explicație istorică, potrivit căreia orașul Amalfi ar fi fost întemeiat, în secolul al IV-lea d.Hr,  de către un grup de cetățeni ai Romei, pe care împăratul Constantin i-ar fi invitat să se stabilească la Constantinopol. În drum spre capitala bizantină,  ar fi naufragat pe coastele regiunii Puglia, unde au întemeiat orașul numit Melphi. La scurt timp, au ajuns, cu îmbarcațiunile lor,  într-un loc aflat între Munții Lattari și Marea Tireniană, unde au fondat un mic sat pescăresc, numit Amalfi. Dincolo de adevărul istoric, apariția acestui loc a dat naștere multor legende,  care vorbesc despre nimfe, sirene, eroi sau sfinți.

Una dintre ele povestește că Hercule s-a îndrăgostit nebunește de nimfa Amalfi. Când zeii au decis că aceasta trebuie să moară tânără, Hercule aproape că a înnebunit, de durere,  și a căutat cel mai frumos loc,  în care să o îngroape. A ales o coastă,  înconjurată de mare și stânci, un peisaj de o frumusețe sălbatică, cu o mare albastră ca ochii nimfei. În acest loc, pe care l-a numit Amalfi,  a construit un mormânt din smarald, ca mărturie eternă a iubirii lor.

O altă legendă descrie aceste locuri ca fiind adăpostul a trei sirene, Leocosia, Ligea și Partenope, care îi atrăgeau, cu cântecele lor,  pe marinarii ce își pierdeau nu doar mințile, dar și viața. Se spune că singurii care au reușit să iasă nevătămați din aceste locuri blestemate au fost Ulise și oamenii lui. Ca să scape de magia cântecului lor dulce și ispititor, Ulise a înfundat cu ceară urechile mateloţilor, iar el s-a legat de catargul corăbiei, rămânând nemișcat,  până când glasul sirenelor s-a pierdut în depărtare.

 Un astfel de loc, născut parcă printr-o conspirație “norocoasă” a zeilor, nu putea să nu aibă și protecția unui sfânt, mai exact, sfântul Andrei, considerat și în zilele noastre, patronul spiritual al orașului Amalfi.

O legendă narează că, în noaptea de 27 iunie 1544, navele piratului Ariadeno Barbarossa se apropiau amenințătoare de Amalfi, pe care intenționau să-l atace și să-l distrugă. În momentul în care santinelele au dat alarma, locuitorii orașului s-au îndreptat spre capela în care se aflau relicvele Sfântului Andrei și s-au rugat ore întregi, până târziu, în noapte. Când totul părea pierdut, ca prin minune, s-a pornit o furtună teribilă pe mare, care a distrus toate navele. Piratul Barbarossa și-a pierdut viața, împreună cu întreaga sa armată.

Povestea relicvelor Sfântului Andrei este la fel de tulbure ca și istoria acestui oraș, considerat, până prin 1100, regina mărilor, pentru că domina peste celelalte trei republici maritime italienești (Genova, Pisa și Veneția).   Potrivit cronicilor, moaștele au fost transferate,  de la Patras la Constantinopol,  în jurul anului 357,  pentru a fi introduse în Biserica Sfinților Apostoli, înălțată de împăratul Constantin. În perioada celei de-a patra Cruciade, în 1208, Cardinalul Pietro Capuano a furat relicvele Sf  Andrei de la Constantinopol și le-a adus la Amalfi. În 1460, o parte dintre ele au fost duse de către Papa Pius II, la Roma,  și așezate în Catedrala San Pietro.

De sus, de pe colina cu priveliște paradisiacă, toate drumurile duc spre piața în care domină, maiestuoasă, Catedrala Sfântului Andrei, un complex monumental, construit într-un amestec de stiluri, romanic, arab, normand și remodelată,  ulterior,  cu elemente bizantine, gotice si baroce. Catedrala nouă a fost construită, în 1100,  lângă vechia Basilica del Crocifisso (Bazilica Crucifixului), înălțată, în secolul al IX-lea, pe ruinele unui templu antic. Curtea interioară, numită Grădina Paradisului (Il Chiostro del Paradiso),  a fost construită în în 1268, în stil arab și normand, și a fost inițial un cimitir, pentru nobilii amalfitani. Astăzi, e colțul de paradis în care proaspeții miri aleg să-și imortalizeze fericirea, între arcade și coloane albe, de o suplețe impresionantă.

Dacă vă aflați la Amalfi,  în 27 iunie, de sărbătoarea sfântului Andrei (considerat aici și protectorul pescarilor), puteți asista la o procesiune religioasă emoționantă,  în care bărbați îmbrăcați în cămăși roșii,  poartă statuia sfântului (numit de către amalfitani, în mod familiar, o’ viecchio,  bătrânul),  pe străzile orașului, până jos, în port,  unde așteaptă pescarii, care ridică pe umeri statuia și se întorc în piață, pentru ca apoi să urce cele 62 de trepte înalte ale Domului și să depună statuia în catedrală. Odată ajunși în biserică, pescarii așază, în semn de recunoaștere,  pentru minunile săvârșite de Sfântul Andrei, pește proaspăt sau peștișori din lemn și fier.

Din 1544, anul în care sfântul Andrei a săvârșit miracolul, salvând Amalfi,  sfântul protector a fost mereu celebrat de către locuitorii orașului: în vremurile sale de glorie, când număra peste 60.000 de locuitori și era considerat cel mai prosper oraș longobard, cel mai nobil, cel mai ilustru și îmbelșugat, dar și în perioada sa de decădere, care a durat câteva secole, culminând, în 1643, cu epidemia de ciumă care a redus drastic populația.

Amalfi și întreaga coastă au renăscut abia după 1800, când regele din Napoli, Joseph Bonaparte (fratele lui Napoleon Bonaparte),  cucerit de frumusețea acestor locuri, a decis să construiască o stradă care să lege Napoli de Coasta amalfitană.  Strada a fost inaugurată în 1854 și este considerată,  și astăzi,  una dintre cele mai frumoase din lume. De-a lungul timpului, a fost străbătută de milioane de turiști, dintre care mulți, iluștri,  de la Goethe, Wagner (care a compus aici opera Parsifal) și Ibsen (care a scris, la Amalfi, piesa de teatru Casa păpușilor),  la Wirginia Woolf, André Gide și Salvatore Quasimodo.  Ajunși aici, probabil,  în căutarea inspirației,  au descoperit și ei, la fel ca mine,  paradisul terestru.  

Quando il dittatore rumeno Nicolae Ceaușescu decise di costruire a Bucarest, la Casa del Popolo, un edificio gigantesco che rifletteva perfettamente la sua megalomania, non  pensava di sicuro che sarebbe finito nel Guinness dei primati! La sua monumentale ed egocentrica opera è invece entrata nella storia come il più pesante e costoso edificio amministrativo del mondo, il secondo come grandezza, dopo il Pentagono. I numeri sono da capogiro: 84 metri di altezza, 340.000 metri quadri, 4 livelli
sotto terra, 17 piani fuori terra, 3100 stanze, un reticolo di tunnel sotterranei percorribili in auto che collegava la Casa del Popolo all’aeroporto di Bucarest  (nel caso in cui ci fosse stata necessitàdi fuggire dalla furia del popolo), due bunker antiatomici, un labirinto di stanze ed enormi magazzini. Sette anni di lavoro ininterrotto, con l’ausilio di 20.000 operai e 200 architetti.

Nel Guinness dei primati è entrato anche un altro monumento, che ha una storia ben diversa dalla Casa del Popolo.

La Croce degli Eroi, collocata a 2291 metri di altezza,  sulla Vetta Caraiman, nei Monti Bucegi , tra le località turistiche di Bușteni e Sinaia, è la più alta croce del mondo in cima ad monte. L’idea di costruirla fu di Re Ferdinando e della Regina Maria per ricordare i soldati caduti durante la prima guerra mondiale. La croce sarebbe apparsa in sogno alla regina, che scelse il luogo e seguì poi personalmente i lavori, tra il 1926 e 1928. Alta quasi 40 metri e con un basamento di 8 metri, la Croce degli Eroi o la Croce di Caraiman è visibile da una distanza di oltre 35 chilometri.

All’epoca della sua costruzione, il monumento era il più alto del mondo.

Nel basamento si trovava un generatore elettrico che alimentava 120 lampadine di 500 watt ciascuna. Nel periodo interbellico, la croce era illuminata il 15 agosto, giorno dell’Assunzione della Vergine Maria, e per la celebrazione dell’Ascensione di Gesù, quando si festeggia, a tutt’oggi, anche la Giornata degli Eroi.
Il regime comunista tentò di tagliare i bracci della Croce, per collocarci una stella, ma non ci riuscì. Durante la dittatura la croce era illuminata raramente e l’indifferenza delle autorità agevolò azioni di vandalismo.
Attualmente, il monumento è illuminato ogni notte da 300 lampadine di 500 watt ed è meta dei percorsi turistici stranieri e rumeni.

Non poteva mancare dal Guinness dei primati la più grande ginnasta di tutti i tempi, la rumena Nadia Comăneci.

Sono in molti quelli che si ricordano ancora che ai Giochi Olimpici di Montréal del 1976, una ragazzina di quattordici anni, (1.53 metri e 39 chili), si presentò alle parallele asimmetriche con un body bianco a strisce rosse sui fianchi e il numero settantatré. Aveva i capelli raccolti in una coda di cavallo e una frangia che si apriva su due occhi neri,  grandi, che guardavano gli staggi di legno e poi per terra. In un attimo, dalla pedana spiccò il volo la perfezione, mai vista prima. I suoi movimenti erano precisi, rapidi, librandosi con leggerezza. Nadia sembrava di nuotare in un oceano d’aria, come diceva un cronista dell’epoca.

Quando concluse la sua performance, il pubblico l’accolse con una lunga ovazione. Attese col fiato sospeso il voto, e improvvisamente sul display comparve un enigmatico 1.00. Uno per dire dieci, perché il display era stato programmato per registrare votazioni solo fino a 9.99: Nadia fu la prima ginnasta di sempre ad ottenere il massimo punteggio che, in seguito, conseguirà ancora ben sei volte.  

Il primo dieci della storia della ginnastica è stato spesso paragonato ai quattro rigori parati, per la prima volta da un portiere, il rumeno, Helmuth Duckadam, soprannonimato l’eroe di Siviglia.

Nel 1986, riuscì, con una prestazione memorabile, a regalare il successo in Coppa dei Campioni alla Steaua Bucarest ai danni del più quotato Barcellona. Per una cinica ironia della sorte, la partita della gloria sarà per il ventisettenne baffuto anche l’ultima. Una grave trombosi alle mani ne pregiudicò per sempre la carriera. Qualche anno dopo, Duckadam entrò nel Guinness dei primati con i suoi quattro rigori parati.

Nel Libro dei record si ritrovano anche due grandi artisti rumeni, grazie alla loro venerabile età:  nel 1990, un anno prima della sua morte, la pianista Cella Delavrancea è salita sul palco per sostenere un concerto pubblico all’età di 103 anni, diventando la più anziana pianista del mondo. In un’intervista ha dichiarato che la sua longevità è dovuta al fatto che non ha conosciuto le malattie che distruggono l’anima: l’invidia, la gelosia e l’orgoglio. 

All’età di 97 anni, l’attore rumeno Radu Beligan è l’attore più anziano del mondo, ancora in attività. Nato il 14 dicembre 1918,  l’attore ha all’attivo oltre 70 anni di carriera, nel corso della quale ha interpretato tantissimi ruoli chiave della tradizione teatrale, oltre a vestire i panni di Leon Saint Pe nella commedia di Jean Anouilh , “L’ Egoista”, per ben 330 volte. Per la sua impressionante attività, ha ricevuto anche la Legione d’Onore francese.

Sempre grazie alla sua lunga carriera, durata dal 1968 al 2008,  è entrato nel Guinness dei primati anche Laurențiu Moldovan, il più longevo pilota di formula uno.

Il giorno prima di compiere 40 anni di carriera,  a 75 anni, corse per l’ultima volta: durante la gara, fu vittima di un incidente, il primo e l’ultimo della sua vita, che gli fu fatale. Il suo sogno, quello di entrare nel libro dei record come il più anziano pilota del mondo, si esaudì qualche anno dopo la sua morte.

La Romania è presente nel Guinness dei primati anche con altri record, tanto diversi tra loro.

Il poema d’amore più lungo del mondo è opera del più grande poeta rumeno di tutti i tempi.

Si tratta di Mihai Eminescu e del suo poema di 98 strofe, Luceafărul (Iperione). Sul sito ufficiale del Guinness, il poema viene descritto come un misto tra Via col Vento e Love Story,  per il suo romanticismo, e Star Trek, per i suoi elementi di fantascienza.

Il paio di gemelli più caro del mondo è stato acquisito in Romania, a Bucarest,  da Michael Jackson, nel novembre del 1996. L’artista pagò 39.750 dollari per i gemelli in oro e platino con diamanti e zaffiri, che indossò abbinati alla sua leggendaria divisa militare durante il tour mondiale HIStory.

Sono entrati ufficialmente nel Guinnes dei primati anche due abiti da sposa realizzati a Bucarest: il primo, con il più grande numero de cristalli, 50.000 tra perle e cristalli Svarowski. Il secondo ha lo strascico più lungo del mondo, di quasi 3 chilometri!  Si tratta di un velo di ben 4700 metri di taffetà, 5,5 metri di pizzo chantilly e 1875 gancetti. Pensate che per realizzarlo, dieci sarti hanno lavorato per 100 giorni! Per fare apprezzare l’abito in tutta la sua lunghezza,  una mongolfiera, ha sollevato la modella sui cieli di Bucarest. Il lungo strascico bianco batte il precedente record di 2 chilometri e 488 metri, detenuto da un disegnatore tedesco.

Infine, è rumena la bandiera più grande del mondo. Un tricolore largo quanto tre campi da calcio, con i suoi 79mila metri quadrati (330 metri per 220, per un peso di 5 tonnellate) è stato srotolato, nel maggio del 2013,  da duecento persone all’aeroporto di Clinceni, vicino  Bucarest.

Mi-e dor de bunici, de casa cu iasomie, de casa cu prispa înaltă și ferestrele mărunte,  în care încăpeau doar privirile noastre de copii curioși și nerăbdători,  în ajun de Crăciun; mi-e dor de tinda întunecoasă, care se lumina brusc de dragoste și de miros de pancove; mi-e dor de paturile înalte,  cu saltele din paie și perne cu pene de gâscă, unde noi, nepoții, dormeam înghesuiți, strânși în îmbrățișări vindecătoare, care ne alungau toate spaimele și neânțelegerile. Mi-e dor de banca din fața casei,  umbrită de teii bătrâni, pe care bunicul se așeza să-și odihnească piciorul de lemn și să ne potolească neastâmpărul. Mi-e dor de podul casei în care urcam să privim norii,  când leneși, când grăbiți, de pe ochiul de geam,  care ne părea un străjer pe acoperișul lumii. Mi-e dor să-l văd pe bunicul mângâind coama cailor, în timp ce le susura vorbe mie neînțelese.

În 2 octombrie, în Italia,  e Sant’Angelo, Ziua îngerilor păzitori și, totodată,  Ziua Bunicilor.

Pe bunicii mei i-am sărbătorit rar, atunci când trăiau. Îmi amintesc o sărbătoare de 80 de ani a bunicului meu, dar nu mi-l amintesc să fi suflat în lumânările de pe tort. Există o poză care a reușit să oprească acea clipă și a imortalizat momente de fericire pură, în alb și negru. E singura în care suntem împreună toți verișorii, înainte să ne fi rătăcit prin lume și să ne fi pierdut prin propriile neliniști. Nu-mi amintesc alte sărbători cu bunicii mei. Zilele lor de naștere cădeau, mereu,  în mijlocul săptămânii și în timpul școlii,  de parcă nu voiau să ne încurce și să ne dea peste cap viața frenetică,  pe care o duceam și care ne îndepărta de ei. Le-am spus rar la multi ani, de ziua lor, pentru că, la vremea aceea,  era complicată comunicarea și sunt sigură că ar fi preferat să ne strângă în brațe și nu să ne audă vocea neclară, bruiată de furtuni și de griji.  La țară, oamenii nu dădeau prea mare importanță zilei de naștere, unii nici măcar nu își aminteau când s-au născut. Nu aprindeau lumânări pe tort și nici nu așteptau să vină copiii,  de la oraș,  să îi sărbătorească. Țăranii erau prinși cu schimbarea anotimpurilor și nu cu număratul anilor care treceau. Își aminteau câți ani aveau doar atunci când murea cineva, și se întrebau dacă a fost mai tânăr sau mai bătrân decât ei.

Nu le-am făcut multe cadouri bunicilor de ziua lor, adevărul e că îmi amintesc așa de puține și-mi pare rău…o pălărie,  o vestă, o fustă din catifea, un batic…i-am avut atâta vreme lângă mine și mă tem că am pierdut vremea cu nimicuri,  în loc să le fi spus și să le fi arătat cât de mult îi iubeam!

Suntem leneși și comozi atunci când ne iubim părinții sau bunicii, suntem zgârciți în vorbe, în gesturi sau în daruri, suntem distrați și grăbiți,  convinși fiind că ei sunt fericiți,  oricum, oricât de mult sau oricât de puțin le-am dărui,  și dovezile ni se par de prisos.

Nu pot să-mi imaginez copilăria fără bunici și nici ceea ce sunt acum,  fără umbra lor învăluitoare, aplecată, mereu,  peste mine, protectoare. Mă consider omul cel mai norocos de pe pământ,  pentru că m-am putut bucura de ei,  mulți ani,  și pentru că nu au plecat niciodată,  cu adevărat,  de lângă mine. Ei sunt îngerii mei păzitori.

De aceea, mi se face nespus de dor de ei în această zi de toamnă blândă, de început de octombrie, în care se simte în aer mirosul,  dulce amar,  al strugurilor tămâioși. Îl adulmec cu nesaț și redevin copil în curtea bunicilor. De ziua lor, împărtășesc cu băiatul meu doruri și amintiri și ne scufundăm amândoi în melancolie. El a avut nenorocul să crească cu bunicii departe, pe cei din România îi vede de două ori pe an, pe cei de aici, doar duminica. I-au lipsit,  toți anii aceștia,  lucrurile simple, cele de zi cu zi, pe care să le trăiască cu bunicii. Mersul la școală de mână cu bunicul sau prânzul pregătit de bunica, spre exemplu.

În cei trei ani de grădiniță, a suferit enorm de mult pentru că, în 2 octombrie,  era singurul fără bunici la spectacolele pe care le pregăteau copiii, cu poezii, cântece, desene și cadouri.  În final, când cântau cu toții imnul bunicilor, Tu sarai (scris, în 2005 de către Walter Bassani), și dăruiau flori de nu mă uita, simbolul acestei sărbători, băiatul meu plângea.

Sunt sigură, însă,  că amintirile lui Matei despre bunici îi vor mângâia sufletul și îi vor modela spiritul,  atunci când,  adult fiind, va încerca să înțeleagă cine e, de fapt, și își va da seama că, la multe întrebări,  va găsi răspuns tocmai în copilăria de acum și în dragostea nemăsurată a bunicilor, care îmbătrânesc așteptând anotimpul întoarcerilor.

Se vi proponessi un viaggio in Transilvania, nella città di Brașov (la seconda più visitata della Romania, dopo Bucarest), dopo aver consultato guide turistiche spicciole, pensereste inevitabilmente al conte Dracula, al suo Castello Bran, il solito percorso misterioso sulle sue tracce! Nell’immaginario di ogni viaggiatore, nutrito da libri di antropologia culturale, letteratura gotica, Transilvania è ormai sinonimo di “vampiro” e Brașov il luogo in cui sorge il “suo” castello. La colpa è di Bram Stoker che, nel 1897, ambientò il suo romanzo da queste parti, senza aver mai visitato la Romania, semplicemente puntando il dito estratto dal suo immaginario su una mappa.

Per i rumeni,  invece, il principe Vlad l’Impalatore,  non è poi così diverso dagli altri monarchi del XV e XVI secolo. Nonostante fosse considerato dai suoi nemici un assassino assetato di sangue, i libri di storia ne parlano come un eroe nazionale, col merito di aver mantenuto integro lo stato della Valacchia, combattendo eroicamente contro i turchi guidati da Maometto II, conquistatore di Costantinopoli.

Perciò, una volta arrivati a Brașov, vi consiglio di non chiedere troppo in giro di Dracula, il vampiro letterario, senza fare riferimento anche all’eroico Vlad III, perché gli abitanti di Brașov non ne parleranno volentieri. Eppure la consapevolezza che il flusso turistico sia legata alla sua figura leggendaria è evidente e non a caso, da tre anni,  nel mese di ottobre, si tiene il Dracula Film: Horror and Fantasy International Festival, che si aprirà quest’anno con l’anteprima del film di animazione Hotel Transilvania 2.

Ma a Brașov c’è molto di più!

Conosciuta anche con il nome tedesco Kronstadt, è una delle più antiche città dell’Europa, fondata dai cavalieri teutonici nel 1211 e fortificata dai sassoni, nel 1235. Fa parte delle sette città sassoni della Transilvania, chiamate Siebenbürgen (insieme a Sibiu, Bistrița, Sighișoara, Cluj, Mediaș e Orăștie), edificate in seguito alla colonizzazione dell’Est da parte di popolazioni germaniche. I cosiddetti Sassoni della Transilvania hanno influenzato notevolmente sia la cultura che le tradizioni locali, l’architettura, ma anche la toponomastica dei luoghi. Tuttavia, nel tempo la presenza sassone è diminuita, lasciando spazio ad altre nazionalità: rumena, la più numerosa, ungherese, diventata oggi la minoranza linguistica più grande della città. Esistono anche comunità di zingari, russi, greci ed ebrei.  Tutte queste caratteristiche rendono Brașov un piccolo centro cosmopolita, che conserva in maniera evidente la struttura medievale, con il suo dedalo di stradine, le facciate barocche, le guglie gotiche e le grandiose mura di cinta, costruite nel XV secolo. Lunghe 3 kilometri e alte 12 metri, le mura la rendono la città più fortificata della Transilvania.

Il nostro viaggio inizia nella Piazza Centrale della città, chiamata Piazza Sfatului, ossia Piazza del Municipio, una piazza a 360 gradi, particolare per l’architettura degli edifici bassi che formano un complesso omogeneo, per le sue dimensioni molto grandi, che danno un’idea dell’importanza della città nel Medioevo. Una volta qui si svolgevano le fiere e i mercati che raccoglievano gente da tutta la regione. Oggi la piazza e animata da numerosi caffè e ristoranti aperti fino a tardi. Del suo ricco passato conserva in particolare la Casa dei Mercanti (1544), antico padiglione trasformato in una galleria commerciale. Meritano una visita attenta la Cattedrale ortodossa della Dormizione della Vergine, in stile neobizantino del XIX  secolo, e  la Casa del Consiglio, del  XIV secolo, oggi un museo di storia della regione.

La piazza ospita soprattutto il più grande edificio di culto in stile gotico del Sud-Est europeo, la Chiesa Nera (chiamata inizialmente la Chiesa di Santa Maria), costruita tra il 1385 e il 1477. Nel 1689 un grande incendio devastò gran parte della città e annerì le mura della chiesa, da allora il suo nome è stato cambiato per testimoniare la sua tragica storia. La chiesa può accogliere circa 5000 persone, praticamente l’intera popolazione della città al momento della sua costruzione. Le sue dimensioni sono impressionanti: 90 metri di lunghezza, 37 metri di larghezza e una torre croce di 65 metri.

L‘interno è in stile barocco ed è riccamente decorato. L’edificio ospita una tra le più grandi collezioni di tappeti orientali in Europa composta da 119 tappeti anatolici (donati alla chiesa da alcuni mercanti tedeschi tra il XVII e il XVIII secolo, come ringraziamento per essere sopravvissuti nelle terre barbare) e un enorme organo con oltre 4 mila canne, costruito nel 1839 da Carl August Buchholz,  utilizzato anche oggi per concerti.

La chiesa comprende 6 portali di diversi stili architettonici, dal gotico al rinascimentale.

C’è un dettaglio tenebroso che rende ancora più particolare questa chiesa. Si tratta di una statua insolita per un luogo di culto, che raffigura un ragazzino che sembra stia per cadere dal tetto. Secondo le leggende, sarebbe stato un apprendista molto abile, ucciso per invidia dal capo-mastro. Questo lo avrebbe spinto giù dalla chiesa, ma poi, schiacciato dal rimorso, avrebbe deciso di erigere una statua in sua memoria.
Un’altra leggenda racconta che in realtà la statua raffiguri il figlio di un artigiano, che ha lavorato alla costruzione, che cadde accidentalmente dalla chiesa. Con il cuore straziato dal dolore, il padre del ragazzo avrebbe costruito la statua in memoria di suo figlio.

Brasov è anche la città che vanta una delle strade più strette del mondo, secondo il sito Huffington Post.
Strada Sforii, o la Via della Corda,  è stata costruita nel XV secolo, come via di emergenza per i vigili del fuoco. La strada è lunga 83 metri e misura solamente 110 cm, nella parte più angusta.

Per chi si vuole allontanare un po dal centro storico, fuori dalla cinta muraria, si può inoltrare nel quartiere Șcheii Brașovului, anticamente abitato solo dalla popolazione rumena, che non aveva accesso nella città sassone. Le case piccole, con giardini che si arrampicano sui pendii della montagna, contrastano con i palazzi stretti racchiusi tra i bastioni della città sassone.  La cinta muraria, con le porte, un tempo chiuse, segna il vecchio confine tra le due parti della città. Il quartiere è dominato dalla Chiesa di San Nicola, fondata nel 1292, inizialmente in legno,  poi ricostruita in pietra a partire da 1495, in stile gotico,  e successivamente ampliata in stile barocco. La collezione di icone del 1500 rende questa chiesa un vero tempio ortodosso, molto importante in una zona dominata dai sassoni protestanti.  Non a caso proprio nella corte della chiesa fu edificata la prima scuola rumena di Brasov, nel 1583, e la prima stamperia di libri rumeni. Per chi sentisse un po’ di nostalgia delle atmosfere cupe e lugubri, dei film di Coppola, si può avventurare nella visita del cimitero adiacente alla chiesa, aperto a tutti,  anche di notte, dove può camminare tra le tombe ricoperte di fiori, crocifissi in marmo e fantasmi inquieti.

Se alla fine di questo viaggio sentirete comunque la nostalgia del conte Dracula, non vi rimane che andare alla sua ricerca nel Castello di Bran, dove però, sappiate che probabilmente fu solo di passaggio, proprio come lo sarete voi!