Băiatul meu, Matteo, și-a schimbat azi-dimineață imaginea de profil pe rețelele de socializare, și-a pus tricolorul românesc. A făcut-o din proprie inițiativă. Are 14 ani, s-a născut și trăiește în Italia,  tatăl său e italian, vorbește bine  românește, știe cine sunt Eminescu și Brâncuși, se amuză copios când citește Cartea cu Apolodor, ascultă Direcția 5, merge de două ori pe an la bunicii din România, unde se simte acasă, se oprește să vorbească românește cu muzicanții rom de pe străzile din Napoli, e cel mai bun la latină pentru că îl ajută mult limba română. Matteo e mândru că e pe jumătate român, de fapt,  un sfert e bucovinean, dat fiind faptul că bunica lui, Doina, s-a născut la Cernăuți, la câțiva ani după ce un pact istoric brutal a fărâmițat România Mare.

O să fiu sinceră cu voi, sunt fericită că, în Italia de astăzi, cea a lui Salvini, deloc amabilă cu emigranții, în Italia în care românii sunt ținta discriminărilor, pe piața muncii, în presă, in cinematografie, el nu se rușinează că mama lui e româncă. Știu că o să vă întrebați: “De ce ar trebui să se rușineze?”. Pentru simplul motiv că,  în multe filme italienești, seriale polițiste, emisiuni de divertisment, canale youtube,  românii sunt o sursă de inspirație continuă, dar asta, din păcate, nu e un prilej de mândrie. Dacă apare o prostituată, cu siguranță e româncă, dacă polițiștii sunt pe urmele unei bande, sunt români, dacă se fac glume pe seama vreunui bătrân prins în capcana amoroasă a vreunei badante irezistibile, fiți siguri că ea e româncă. Dacă un youtuber italian faimos îi dedică o emisiune întreagă lui Sandu Ciorbă,  cu repertoriul său colorat și “exotic”, asta e considerată, în Italia,  muzică românească.  Într-o seară,  ne uitam la un film italienesc. La un moment dat auzim replica : Tată, ești singurul italian care a fost în stare să fie părăsit de o româncă! Matteo era amuzat, eu încercam să par indiferentă.

Așadar, nu e ușor să fii român în Italia de astăzi și să îți păstrezi demnitatea, orgoliul, sentimentul înălțător că aparții unui popor care a făcut Marea Unire. Sunt sigură că nu e ușor,  de altfel, nici în România de astăzi,  care seamănă, uneori,  cu România mioapă la tot ce e “mâine”, cu ochi mari, deschiși la tot ce e “azi”, care nu pricepe și înlemnită stă pe loc, despre care scria Titulescu, în 1915,  într-unul din discursurile sale.

Mulți prieteni români m-au întrebat, zilele astea, cum sărbătoresc Centenarul. Nu o să mă îmbrac în costum național și nu o să mă prind în vreo horă, sub Coloana lui Traian, fluturând tricolorul, dar îi înțeleg pe cei care o fac. Nu o să public fotografii cu momente artistice realizate de copiii scoși în piețe ca să marcheze centenarul,  scriind 100 în pas de marș, pentru că, pentru mine, care vin din generația decrețeilor, aceste imagini sunt de tristă amintire. Nu o să fac sarmale, pentru că nu știu să le fac, și nici cozonac, pentru că aștept să mi-l trimită mama de Crăciun. Nu o să petrec împreună cu alți români, pentru că Gabi,  prietena mea cu care aș vrea să sărbătoresc, nu locuiește aproape de mine. Nu există o comunitate de români unită și organizată în zonă, pentru că se știe că românii din Italia sunt dezbinați, unii s-au “lepădat” de România, vorbesc între ei doar italienește și îl votează pe extremistul Salvini, alții sunt tăcuți și discreți, fiecare cu povestea lui de viață, pe care și-o trăiește cu demnitate,  sau cu disperare: o sumă de vise, proiecte, izbânzi, frustrări, umilințe, renunțări, doruri…

Dorul. De Centenar dorul ar trebui să fie, oare, însutit? Trăiesc de 17 ani în Italia și mi-e dor, în fiecare zi, de ai mei, de oamenii de acasă,  cei plecați din această lume, și cei rămași; de locuri,  cele cu care timpul a fost îngăduitor și cele cu care a fost necruțător; de parfumuri, pe care doar aerul de acolo le poate cuprinde; de anotimpuri, așa cum se scurg ele doar pe plaiul mioritic.  Dacă asta e România, da, mi-e dor de România! După atâția ani trăiți departe, te detașezi, în mod inevitabil, de realitatea socială și politică, de tensiuni, nu ai atitudini înverșunate, nu critici excesiv ceea ce se întâmplă în țara ta, dar nici nu idealizezi ceea ce se întâmplă dincolo. Nu o faci din indiferență sau aroganță, ci, pur și simplu, pentru că ești cumva suspendat între două lumi, într-un fel de Pământ de mijloc. Simți că te-ai înstrăinat de țară, dar te simți un străin acolo unde ești.  Îți construiești o Românie a ta,  sentimentală, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate , cum scria Regina Maria în Testamentul său.

La un moment dat, însă, România ta devine incompatibilă cu cea reală. E greu de explicat și e greu de înțeles acest concept,  care definește nu doar un statut social, dar,  mai ales,  o stare de spirit a celor plecați prin lume, nevoiți să-și facă loc prin hățișul de amintiri, dezamăgiri, regrete și doruri și să-și construiască o nouă viață, dar nu și o nouă identitate, departe de țară, dar cu ea în suflet.

La mulți ani, așadar, României tuturor și României fiecăruia!

Fiecare dintre noi a avut sau a fost o prietenă genială.  În copilărie, în adolescență și, mai târziu, în toți anii în care ne-am plăsmuit emotiv, în care ne-am simțit, pe rând,  vulnerabile și invincibile, în care,  dimineața am fi mutat munții din loc,  pentru un bărbat, iar noaptea,  am fi prăvălit munții peste el, să moară strivit sub povara disperării noastre; în toți anii în care înghesuiam vise prin toate ungherele sufletului, le rătăceam, atunci când ne pierdeam pe noi înșine, pentru ca,  mai apoi,  să le regăsim și să le spulberăm într-o secundă de luciditate,  sau de nebunie; în anii în care orele se măsurau în așteptări, iar clipele, în regăsiri,  în care locurile aveau conturul gândurilor noastre și străzile aveau numele umbrelor locuite; în toți anii aceia,  în viața fiecăreia dintre noi,  a existat o prietenă genială.

A mea era, cu adevărat, genială. Vorbeam ore întregi despre stele, constelații, astronomie și astrofizică, despre filosofie și istorie, despre cărți și eroi, despre Dumnezeu, Biblie și parabole.  Citeam aceleași cărți, vedeam aceleași filme, stăteam una lângă alta la cursuri, în bibliotecă, la examene și visam împreună, în timp ce mărșuiam, cu pușca în spinare, prin lanurile de porumb, în convocare (am făcut și armata, pe vremea când studentele făceau armată, în anii ’80!). De multe ori nu o înțelegeam. Rareori se întâmpla ca ea să nu mă înțeleagă pe mine. Cu o prietenă genială, prietenia e, întotdeauna, imperfectă, complicată și dureroasă, așa cum a fost și a noastră.

Când am citit Prietena mea genială, a Elenei Ferrante, m-am gândit la F.  Sunt convinsă că nu sunt singura care, citind cartea,  s-a simțit copleșită de amintiri și căreia i s-a făcut, brusc, dor, de prietena ei genială.

Lila și Lenù, protagonistele,  sunt atât de bine caracterizate, încât au viață proprie și au capacitatea de a provoca în cititori senzația că își răsfoiesc propria poveste. Nu sunt niciodată banale, nu devin victime ale clișeelor și ale slăbiciunilor, sunt autentice, puternice și credibile, de la început până la sfârșit. Fiecare are propria identitate, dar fiecare se identifică, adesea, cu cealaltă. Aparent,  este vorba despre eternul conflict dintre rațiune și simțire, una e impulsivă, pasională, intuitivă, cealaltă e disciplinată, “obtuză” emotiv, prea rațională. Eternul conflict care există înlăuntrul fiecăruia dintre noi.  Scriitoarea explorează,  fără filtri și fără jumătăți de măsură,  granița invizibilă dintre iubirea aproape viscerală și invidia destructivă,  care le leagă pe cele două prietene, care le apropie și le îndepărtează mereu, pe parcursul anilor. Pe măsură ce narațiunea devine tot mai complexă și mai enigmatică, începi să te întrebi: Cine e, de fapt, prietena genială, Lila sau Lenù?

Așa cum peste 4 milioane de cititori din întreaga lume se întreabă, de ani buni,  Cine e Elena Ferrante?

Despre ea e știe doar că și-a petrecut copilăria și tinerețea la Napoli, unde este plasată și acțiunea tetralogiei. Încă din 1991, când a publicat primul roman, La frantumaglia, a decis să semneze cu pseudonim, să nu participe la niciun eveniment de promovare și să fie intervievată doar prin email.  Autoarea a considerat că,  cel care scrie o carte,  ar trebuie să rămână în umbră, astfel încât cititorii să stabilească o relație directă cu povestea și cu personajele, fără să fie influențați de autor. Odată ce sunt scrise, cărțile nu mai au nevoie de autorii lor, spunea Elena Ferrante acum 25 de ani, reușind să rămână în anonimat în toți acești ani.

Tocmai acest mister a contribuit la nașterea unui adevărat fenomen mondial și a unui caz literar fără precedent.

Se vorbește mult despre fenomenul de “dependență psihologică” pe care îl provoacă romanele scriitoarei napolitane. Americanii i-au dat și un nume: Ferrante fever. Este vorba despre acea senzație de gol interior și de nostalgie pe care o simt cititorii,  în momentul în care au terminat unul dintre volumele tetralogiei și se întreabă când când va apărea următorul? Am și eu câteva “cazuri” în familie, deci pot cofirma teoria psihologilor în ceea ce privește modul în care romanele Elenei Ferrante se insinuează în sufletul și în mintea cititorilor.

Trebuie să recunosc că am citit Prietena mea genială în România, la recomandarea mamei mele, care aflase despre  ferantemania de la o prietenă,  din Franța, care devenise dependentă și aștepta,  cu sufletul la gură, publicarea fiecărui volum. Mama a fost surprinsă că nu citisem,  încă nimic, mai ales că locuiesc la Napoli, însă,  știți cum e, nimeni nu e profet în țara lui, și nici Elena Ferrante nu e foarte apreciată de critică, în Italia. Unii susțin că nu e o scriitoare, ci o naratoare, că stilul e banal și deloc surprinzător, alții vorbesc despre o formă de narcisism literar și despre uniformizare stilistică. Unii critici explică succesul enorm avut în Statele Unite ( peste 1,5 milioane de cărți vândute), prin traducerea excelentă,  care dă strălucire stilului lipsit de originalitate al autoarei.  Ceea ce pot spune eu e că, citind Prietena mea genială mai întâi în română, și apoi în original, parcă am apreciat mai mult traducerea.

Elena Ferrante, oricine ar fi ea,  sau el, a vândut peste 4 milioane de volume în întreaga lume, a ocupat primele locuri în topul celor mai bune cărți în Anglia, Danemarca, Norvegia, Suedia, Spania și Olanda. Hillary Clinton a definit-o hipnotizantă,  iar Nicole Kidman, extraordinară. The Guardian descrie romanele drept „unele dintre cele mai entuziasmante scrieri din literatura contemporană“, iar Time a inclus-o pe Elena Ferrante printre cele mai influente 100 de personalități din lume. În Statele Unite,  cărțile ei sunt considerate,  de către unii,  ultimul acessoriu la modă în Mahattan. 

Tetralogia napolitană (care cuprinde Prietena mea genială, Povestea noului nume, Cei care pleacă și cei ce rămân și Povestea copilei pierdute) va deveni,  curând,  un serial internațional de televiziune, care se va intitula The Neapolitan Novels. Pentru o vreme, cititorii nu se vor mai întreba cine e Elena Ferrante, ci care actori vor face parte din distribuție și, mai ales, cine le va interpreta pe Lila și Lenù?

M-a sunat sora mea,  dis-de-dimineață,  și avea chef de făcut politică, în ajunul alegerilor din țară. Eu nu prea aveam, recunosc, prinsă cu agitația din Italia, care s-a trezit,  iar,  fără guvern, cufundată într-o criză politică gravă,  într-un moment extrem de delicat pentru Europa. Am încercat eu să-i explic că,  aici,  există riscul alegerilor anticipate, al victoriei extremiștilor, care vor să scoată Italia din Uniunea Europeană și să-i scoată din țară, cu picioare în fund,  pe toți emigranții. A rămas surprinsă și dezamăgită atunci când i-am spus că nu votez. Chiar dacă argumentul meu nu a fost cel pe care îl invocă majoritatea absenteiștilor,  și anume “nu merg pentru că oricum nu se schimbă nimic“, a ținut să mă apostrofeze,  cu o pildă care circulă pe rețele: Asta cu “nu mă duc la vot pentru că oricum nu se schimbă nimic e la fel cu nu mă spăl pe dinți că oricum nu mă pupă nimeni”, păi tocmai de aia nu te pupă nimeni.

E pentru prima oară, în ultimii 15 ani, când nu votez. Am mers la vot la toate alegerile, în Italia și în România, la cele locale, parlamentare, euro-parlamentare, prezidențiale (doar în România, pentru că în Italia președintele e ales de către Parlament);  mi-am exprimat opinia la referendumul italian, din 2011,  având ca temă privatizarea serviciilor hidrice (care au rămas publice),  dar și construirea unor noi centrale nucleare (care nu s-au mai construit). Am votat și la ultimul referendum din Italia, cel care a dus la căderea guernului Renzi.  Am participat și în 2012, la referendumul din România privind suspendarea președintelui Băsescu. Uneori am câștigat, de multe ori am pierdut, am fost, pe rând, fericită, mulțumită că mi-am putut exprima, în mod concret,  o opinie, convinsă că votul meu nu era indispensabil, dar era important; am fost, apoi, furioasă și dezamăgită, atunci când am pierdut, a doua zi  juram că nu o să mai votez niciodată, dar am votat mereu. Pentru că nu am crezut niciodată, cu adevărat, că e totuna,  cu sau fără votul meu. Poate că eram naivă sau arogantă, dar am fost întotdeauna convinsă că votul meu contează.

Știu că,  și de data asta,  contează, însă, nu voi vota. Nu din nepăsare sau din indiferență față de ceea ce se întâmplă în România, țara în care nu mai locuiesc de ani buni,  dar de care sunt legată,  în mod iremediabil,  și nici din comoditate, mai ales că,  acum,  există și posibilitatea votului prin corespondență. Nu voi vota din două motive.

Am urmărit campania electorală și am avut sentimentul că asist la o piesă de teatru al. După 26 de ani ne temem,  iar,  sau încă,  de ruși și de miliardarul Soros???? Adversarii politici își construiesc și acum, în 2016, discursurile electorale acuzându-se reciproc, pe de o parte, că ar fi controlați,  din umbră, de Soros, pe de alta, că ar fi manipulați de Rusia? Am citit că ar exista riscul unei guvernări empatice cu rușii și mai puțin empatice cu Occidentul, că ar exista la noi o stângă marxistă, a băieților din Primăverii, cu os de nomenclaturist, că românii sunt puși să aleagă dacă vor o țară occidentală sau o satrapie asiatică, că Soros  și ale lui 660 de ONG-uri și firme vor să controleze totul în România: lemnul, aurul, pământul, universitățile, spitalele…că americanii nu s-au oprit, de data asta, la Berlin, ci au ajuns la Deveselu și în Kogălniceanu, că România ar fi amanetată rușilor, că se va întoarce sistemul securist, dacă nu ieșim masiv la vot. Am aflat că Băsescu vrea să-i împiedice pe cei din PSD și ALDE să își înhațe prada,  în vreme ce Elena Udrea, o femeie cât zece bărbați, promite că va lupta împotriva sistemului.

Între Caragiale și Ionescu, nu știu cine ar fi găsit mai multă inspirație în această campania electorală.

Nu am auzit vorbindu-se,  în mod serios, despre un proiect comun pentru țară, despre legi prioritare, despre interesul național, fără slogane demagogice, despre poziția României în Uniunea Europeană, despre angajamentele luate de țara noastră, la nivel european, despre imaginea României în lume. Și ajung la al doilea motiv, pentru care nu voi vota.

Sunt în Italia de 15 ani și niciunul dintre guvernele României, niciunul dintre candidații pentru diasporă nu au fost capabili să promoveze o politică eficientă,  care să schimbe percepția negativă pe care o au,  încă, italienii despre noi.

Acum două săptămâni, în cadrul emisiunii Striscia la Notizia, una dintre cele mai cunoscute emisiuni din Italia, urmărită de milioane de telespectatori, s-a transmis un reportaj,  pe care îl consider scandalos, revoltător și extrem de periculos, despre romii care trăiesc în apropierea rămpilor de gunoi din Roma, în condiții igienice groaznice. Toți cei intervievați au declarat că sunt români,  că au plecat din România pentru că le-au dat foc la case, că nu se pot întoarce pentru că nu au ce face în țară, dat fiind faptul că nu își pot găsi de lucru.  Întrebați fiind, de către reporter, cu ce se ocupă în Italia, au răspuns cu nonșalanță că fură, pentru că altfel, din ce ar putea să trăiască?  Furăm cu toții, avem copii mulți, ce putem face? Un tânăr rom, mascat,  a improvizat o melodie rap în care descria,  cu amănunte, cum intră, noaptea,  în casele italienilor, ce fură și cum fură, declarându-se mândru că poliția nu reușește să îl prindă. Am rămas șocată și m-am gândit la milioanele de italieni,  care au văzut reportajul, la cei care  au fost, la un moment dat, victime ale unor furturi comise de români ( nu puține la număr, din păcate), la toți cei care,  încă,  mai cred că romi și români sunt doar sinonime, la toți italienii care vor vota Liga Nordului,  având,  în fața ochilor,  imaginea disprețuitoare a romului rapper,  de la periferia Romei. M-am gândit la toți românii onești din Italia, care se simt judecați și discriminați, din cauza romilor care fură și care se declară români.  M-am gândit,  apoi, la guvernul României,  care nu a avut nicio reacție în fața acestui atac direct la imaginea țării, m-am gândit la candidații pentru diasporă, care îmi cer votul și care nici măcar nu știu despre ce vorbesc eu aici!

Am crezut întotdeauna că votul e cea mai eficientă formă de protest, dar, de data asta, voi protesta altfel.

https://www.youtube.com/watch?v=XViBP9RTRkQ

În 2 iunie 1946,  mai mult de 25 de milioane de italieni au participat la un referendum crucial, în urma căruia peste 12 milioane (circa 54%),  au decis abolirea monarhiei constituționale și instituirea republicii. Pentru prima oară,  au avut drept de vot și femeile, care s-au prezentat la urne,  într-o proporție covârșitoare, aproape 90%.

Italienii au votat nu doar noua formă de organizare a statului, dar și membrii primei Adunări Constituționale. 2 iunie e un moment important pentru istoria Italiei și pentru că rezultatele referendumului au scos în evidență falia profundă care exista,  deja,  între nord și sud: toate marile orașe din nord au votat, în favoarea republicii, în timp ce, în centru și sud, aproape 80% doreau menținerea monarhiei.  Nu doar Italia era divizată, ci și aliații ei din cel de-al doilea război mondial: Marea Britanie susținea menținerea monarhiei, ca o formă de apărare în fața extinderii comunismului, în timp ce americanii pledau pentru ca poporul italian să aibă libertatea de a alege între monarhie și republică. În fine, ziua de 2 iunie marchează și începutul unui exil de aproape 60 de ani al familiei regale de Savoia, în ciuda faptului că existau, la momentul referendumului, peste 10 milioane de italieni care doreau menținerea monarhiei.

În cele din urmă, cu 2 milioane de voturi în plus, au câștigat republicanii, însă,  în sud, mai precis,  la Napoli, rezultatele referendumului și suspiciunea unor fraude electorale,  au declanșat manifestații de protest violente, în urma cărora zeci de persoane au murit, iar multe au fost rănite. Riscul declanșării unui război civil era real. Regele Umberto II de Savoia, numit și “regele de mai“, pentru că a atât a rămas pe tron, o lună de zile, a fost chemat de către Papa Pio al XII-lea, care l-a avertizat că prezența sa în Italia, mai ales la Napoli, ar putea să provoace alte conflicte și proteste și i-a sugerat să părăsească, pentru o vreme, Italia, până când se va calma situația extrem de tensionată,  în zilele care au urmat referendumului.

În 13 iunie 1946, Curtea de Casație validează rezultatele referendumului iar guvernul De Gasperri asumă puteri depline. Regele Umberto de Savoia recunoaște și respectă voința poporului și decide să părăsească Italia. Nu s-a vorbit nici o clipă despre exil, nici regele și nici apropiații săi nu și-au imaginat nici o clipă că, o dată cu plecarea lor din Italia, începea un exil  atât de lung.  Portugalia a fost singura țară dispusă să îl găzduiască pe suveranul Italiei, așa încât regele, împreună cu fiul său , Vittorio Emanuele, se vor stabili la Cascais.

Exilul familiei regale de Savoia a durat până în 2002 (Romania a fost mai generoasă, pentru că i-a permis regelui Mihai să se întoarcă în țară, în 1992!).  Exilul regelui Umberto II de Savoia s-a încheiat după 37 de ani, o dată cu moartea sa, în 1983,  într-o clinică din Geneva: era singur, asistat doar de către o infirmieră,  care va declara, mai târziu că, în momentul morții, ultimul cuvânt pe care l-a rostit a fost: Italia. La funeralii au participat peste 10.000 de italieni, veniți din toată țara, dar unicul reprezentant oficial al guvernului italian a fost consulul de la Lyon. Singura manifestație publică ce a avut loc în Italia,  a fost în timpul meciului dintre Juventus și Pisa, când jucătorii au purtat banderole negre pe braț.

Între timp, după 30 de ani în care ziua de 2 iunie a fost considerată sărbătoare națională,  în 1977, a fost abolită, din cauza unei profunde crize economice în care se afla Italia și care nu-i permitea să piardă o zi lucrătoare.  Începând din acel an și până în 2001,  Ziua Republicii s-a sărbătorit în prima duminică din iunie. Astăzi, nașterea Republicii Italiene e marcată cu mare fast și cu parade militare, în toată țara. Ca o ironie a destinului, sau a istoriei, la Roma, comemorările tradiționale au loc în fața monumentului intitulat Altarul Patriei, construit în memoria primului rege al Italiei, Vittorio Emanuele II.