De-a lungul anilor, mi s-a întâmplat des să fiu întrebată despre tradițiile românești. De fiecare dată, am descris, cu orgoliu și lux de amănunte, obiceiurile noastre legate de sărbători și de evenimentele importante ale vieții (căci așa am fost învățați la școală că se numesc): nașterea, nunta, moartea. Treptat, am constatat că făceam comparații, iar frazele începeau cu “la noi” și “la voi”. Fie că era Paște, Crăciun sau Revelion, argumentele aveau mereu clasica schemă cu asemănări și deosebiri. Mi-a plăcut să descopăr că avem o seamă de elemente în comun, că nu degeaba toți “ de la Râm ne tragem”.

O vreme mi s-a părut ca bieții copii italieni sunt vitregiți pentru că nu îl au pe al nostru Moș Nicolae, generosul din și cu cizme. În schimb, ei o au o luna mai târziu, pe 6 ianuarie, pe Befana, o bătrână vrajitoare care le aduce celor cuminți ciorapi plini cu dulciuri, iar celor care au făcut năzbâtii, doar cărbune negru. Dar și acela e făcut tot din zahăr. Cât despre Crăciun, eu încă mai duc dorul zăpezilor, a focului din sobă și a parfumului de portocale din aerul înghețat. Acum trebuie să mă mulțumesc doar cu portocalele, care sunt încă în copaci, în parcul din fața casei.

Ciudat, dar nu știu de ce îmi tot vin în minte doar Sărbătorile de iarnă. Poate pentru că acum, afară, sunt multe, mult prea multe grade Celsius,  iar italienii se pregătesc să celebreze “Ferragosto”, care cade pe 15 august, în același timp cu Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, una dintre cele mai importante date din calendarul religios, fie că e catolic sau ortodox.

Prima dată când am venit in Italia era chiar de Ferragosto. Atunci am aflat că are origini păgâne, iar termenul derivă de la locuțiunea latină  feriae Augusti (odihna lui Augusto) și indică o sărbătoare decretată de împaratul roman Octavian Augustus în anulul 18 i.H, pentru a marca sfârșitul recoltei. Potrivit voinței împăratului, se organizau banchete și curse de cai în întregul imperiu. Pe 15 august, până și sclavii aveau dreptul la o zi de odihnă. Odată cu creștinismul, această sărbătoare a dobândit o importantă semnificație religioasă.

Ar fi interesant de spus că și fasciștii susțineau celebrarea perioadei de Ferragosto. Începând cu anul 1925, vreme de aproape 20 de ani, regimul fascist a organizat excursii prin intermediul diferitelor organizații ale muncitorilor. Existau așa numitele “trenuri populare” (“Treni popolari di Ferragosto”), care aveau prețuri reduse la bilete pentru perioada 13-15 august. Această inițiativă dădea posibilitatea și celor mai puțin înstăriți să meargă la munte sau la mare cel puțin o dată pe an.

Astăzi, pentru italieni, Ferragosto înseamnă concediu, sărbătoare, călătorii, mâncare  multă și bună. Distracția depinde de vârstă, chef de viață si buzunar, evident.  Tinerii, cei care se află la mare, nu concep Ferragosto fără baia de la miezul nopții și distracția totală din jurul focului aprins pe plajă. Nu lipsesc nici temutele  “gavettoni”, adică gălețile cu apă aruncate pe nepregătite peste victimele nevinovate ale petrecăreților.

Ceilalți se mulțumesc cu un prânz infinit, cu procesiunile religioase și cu focurile de artificii de la miezul nopții. Nu pot lichida așa, prea ușor, prânzul de Ferragosto, chiar dacă i-am alăturat adjectivul “infinit”. Și asta pentru că, potrivit tradiției familiei italiene, fiecare sărbătoare, religioasă sau nu, e un bun prilej pentru a organiza un ospăț pantagruelic.

Pe 15 august, prânzul durează vreo trei ore.

Felurite feluri, în funcție de zona geografică, se perindă prin farfuriile comesenilor. Se începe cu aperitivele, se trece apoi la felul întâi ( paste fainoase gătite în multe moduri: lasagna, paste la cuptor, timballo, etc.), se trece la felul doi ( bucate cu carne sau pește),  apoi la fructe, la dulciuri și apoi la cafea. Se ajunge chiar la un “dupa cafea”, care este lichiorul ce se bea la sfârșitul sfârșitului și pe care ei îl numesc cinic ammazzacaffè (ucide cafeaua).Poziția bipedă are serios de suferit după un astfel de festin gustativ și olfactiv. E însă de spus că ies invingatori în lupta cu caloriile, de cele mai multe ori, tot comesenii, care pe seară, pe răcoare, participă la procesiunile dedicate Fecioarei Maria.

Sunt cortegii pline de culoare ce se organizează în întreaga Italie, cu elemente diferite, în funcție de zona geografică. La Roseto degli Abruzzi, un orașel situat la malul Mării Adriatice, procesiunea se organizează pe mare. Statuia Fecioarei Maria, care este și patroana spirituală a așezării, este dusă pe mare de către bărcile pescarilor, în timp ce locuitorii rămân pe plajă și cântă imnuri religioase. La final, statuia este adusă pe țărm, unde se ține liturghia, iar preotul sfințește bărcile.
În Sicilia și în zonele din jurul Romei se organizează așa numitele “procesiuni de închinăciune”.O statuie a Sfintei Fecioare Maria este dusă de către credincioși pe străzile orașului până în piața centrală, unde este așteptată de un grup ce poartă pe umeri o statuie a lui Hristos încadrată într-o boltă de flori. Cele doua statui sunt înclinate una către cealaltă de trei ori. Alaiul cu cele doua statui se îndreaptă ulterior către biserica parohială, pentru o binecuvântare specială. Purtarea statuii Maicii Domnului pe străzi simbolizează popasul Sfintei Maria pe pământ, bolta de flori redă porțile cerului, iar procesiunea către biserică reprezintă intrarea Sfintei Fecioare în rai.

În Toscana se organizează nu doar procesiuni, ci și curse de cai, dintre care cea mai cunoscută este Palio di Siena, care la începuturi era dedicată Fecioarei Maria.

Ar mai fi de adăugat că Ferragosto e un moment prezent și în cultura italiană.  Acțiunea din opera lirică “Pagliacci” a compozitorului Ruggero Leoncavallo se desfășoară chiar în ziua de Ferragosto . Sunt multe filmele în care protagoniștii sărbătoresc această zi. Aici ar fi de citat ” Il Sorpasso” de Dino Risi, din 1962, în care se descrie o Italie aflată la începutul erei consumismului și  “Il pranzo di Ferragosto”(Prânzul de Ferragosto) de Gianni di Gregori, din 2008, în care este creionată imaginea familiei italiene contemporane, cu calitățile și defectele ei.

Cât despre ceea ce înseamnă pentru mine 15 august, ce să zic… Păi, am cam preluat tradiția italiană cu prânzul și cu toate cele, mai puțin băile de la miezul nopții și gălețile cu apă. Îmi amintesc însă, cu mult drag de o sărbătoare de Sfânta Maria petrecută acum câțiva ani în Maramureș, la Mănăstirea Bârsana. Am încă în minte alaiurile de credincioși de toate vârstele, îmbrăcați în costume populare, care cântau  dumnezeiește cântece bisericești pe drumul înspre mănăstire. Și îmi mai amintesc că, la noi se zice că odată ce a trecut Sfanta Maria, e gata vara.  Cam așa zic și italienii: “Passato Ferragosto, passato il sole” ( a trecut Ferragosto, a trecut si soarele). Și uite așa, iar am ajuns la comparațiile ce încep și se termină cu “la noi” și “la voi” sau “la ei”…

Nu am privit niciodată cerul înstelat deasupra mea nerăbdătoare să întrezăresc o stea căzătoare,  dintr-un motiv cât se poate de simplu: am crescut cu convingerea că orice stea căzătoare e sufletul unui om care tocmai  a murit, iar bunicul îmi spunea mereu că atunci când o văd trebuie să spun repede o rugăciune, pentru ca drumul celui plecat dintre noi să fie ușor. Când îmi amintesc de nopțile  înstelate de august,  de la țară, cu stelele atât de aproape încât aveai senzația că s-au oprit un pic să se odihnească pe  prispa casei, mă emoționez,  încă,  până la lacrimi!

Dacă vreme de 30 de ani am privit cerul în nopțile înstelate cu teama de a nu zări cumva vreo stea căzătoare, sper să mă înțelegeți când vă spun că nu aștept cu frenezie și nerăbdare, spre deosebire de toți cei din jurul meu,  Noaptea Sfântului Lorenzo, mai exact, noaptea de 10 spre 11 august, pentru italieni,  cea mai romantică și spectaculoasă noapte din an. Cum în ultimii ani,  în august,  mă aflu, de obicei,  la mare, asist,  dar nu particip la pregătirile intense pentru “marea noapte”: ritualul e același, toți pe plajă, cu mic cu mare, întinși pe nisip și cu privirea țintită de bolta cerească, în speranța că fiecare stea căzătoare “vânată” va aduce îndeplinirea unei dorințe. Eu am, de fiecare dată,  o singură dorință, accea de a nu vedea nici o stea.

Îmi amintesc perfect prima mea noapte a Sfântului Lorenzo, pe o plajă lângă Sorrento, acum ceva ani, cu mulți prieteni, toți euforici (unii la propriu și la figurat), prinși într-un fel de joc de-a…cine vede mai multe stele căzătoare. Când le-am explicat de ce eu fixam marea și nu cerul, reacția a fost unanimă:  “Cât de complicați sunteți voi românii! Acum înțelegem de ce sunteți un popor trist și fatalist”. Și nici măcar nu aveau habar de Balada Miorița!!! Jocul atingea punctul culminant când unul dintre prietenii mei declama victorios: “Nu mai am dorințe de exprimat, le-am epuizat pe toate!”. Ceea ce era posibil, având în vedere faptul că, în condiții de vizibilitate bună, se putea ajunge la o stea/dorință pe minut!

Vreau să fiu sinceră: ceva îmi place,  totuși,  din ritualul acestei nopți,  și anume că stelele căzătoare se mai numesc și lacrimile sfântului Lorenzo, care se sărbătorește, în calendarul catolic, în 10 august, zi ce amintește martiriul său, la vârsta de 33 de ani.

Potrivit cărții Passio, care narează suferințele sfinților,  în anul 258,  împăratul roman Valerian ar fi poruncit diaconului Romei, Lorenzo, să-i predea bunurile pe care le deţine Biserica Catolică. Lorenzo ar fi chemat în fața împăratului mulţimea de săraci pe care îi ajutase şi i-ar fi spus: “Iată comorile noastre, care nu scad niciodată, aduc venit totdeauna şi pot fi găsite oriunde !” Diaconul Romei ar fi fost condamnat la moarte, întins pe un grătar de fier și ars pe cărbunii aprinși (unii susțin, însă, că ar fi fost decapitat).  Există o legendă potrivit căreia,  după ce ar fi fost ars de tot pe o parte, ar fi avut tăria să le spună călăilor: “Iată, pe o parte sunt fript; întoarceţi-mă pe cealaltă!”.

Tradiția creștină a legat fenomenul stelelor căzătoare de martiriul Sfântului Lorenzo (al cărui mormânt se află în biserica cu același nume din Roma)  și a identificat stelele cu lacrimile vărsate de Lorenzo,  în timpul cumplitului supliciu. În schimb, tradiția populară consideră că stelele căzătoare nu sunt altceva decât scânteile provenite din cărbunii aprinși pe care  a fost ars,  scântei care au zburat în cer, în momentul morții sfântului. Există în regiunea Veneto un proverb care spune: “San Lorenzo dei martiri innocenti, casca dal ciel carboni ardenti”  (“Sfântul Lorenzo, al martirilor nevinovați, aruncă din cer cărbuni aprinși”). Îmi plac amândouă interpretările, pentru că sunt pline de poezie și dau acestei nopți o magie specială.

Știu, însă, că există o singură explicație științifică pentru fenomenul stelelor căzătoare, numite și Perseide (pentru că par a veni dinspre Constelatia Perseus) . Așa- zisele “stele”,  care ne dau iluzia că se prăbușesc spre pământ,  provin, de fapt,  din cometa Swift-Tuttle,  care orbiteaza in jurul Soarelui o dată la fiecare 133 de ani. Sunt, din punct de vedere astronomic,  mici bucăți de praf cosmic ( cu dimensiuni de la un fir de nisip până la un bob de fasole),  dezghețate din cometă,  atunci cand aceasta trece pe lângă soare .  În fiecare an, in luna august, Pământul trece printr-un nor de resturi de la coada cometei, format din fragmente de gheață și praf cosmic. Aceste rămășițe intră și ard în atmosfera Terrei,  datorită frecării cu aerul,  generând dâre luminoase pe cer.

Accept raționamentul științific, însă prefer să cred că sunt lacrimile sfântului Lorenzo, nu de alta, dar așa s-ar justifica, oarecum, credința mea că fiecare stea căzătoare e, de fapt,  sufletul unui om plecat dintre noi…

Mirela Baciu

“Dar unde sunt zăpezile de altădată?” – se întreba Francois Villon acum câteva secole bune în a sa ”Baladă a doamnelor de altădată”. Poetul avea dubii și regrete legate de timpul care trece nemilos și de frumusețea dumnezeaiască a unor femei, frumusețe ce s-a topit de-a lungul anilor asemeni nămețiilor.

Se pare că în zilele noastre acest vers și-a pierdut semnificația metaforică a părerii de rău pentru scurgerea implacabilă a timpului și a dobândit o valență pur meteorologică. Sunt convinsă că deseori l-ați auzit invocat tocmai când se vorbea despre schimbarea vremii, poate chiar însoțit de celebrele vorbe “iarna nu-i ca vara”. Astăzi nimeni nu mai pleacă la un drum, la o nuntă, la un concert în aer liber sau la un nevinovat picnic, înainte de a se uita la starea vremii. Cum trăim în era internetului, a informației imediate, obținem rapid toate detaliile despre ploaie, soare, vânt sau ninsoare cu un simplu click. Riscul e acela de a avea prea multe informații, ce uneori se dovedesc a fi contradictorii și eronate. E un risc pe care ni-l asumăm zilnic, altfel site-urile dedicate condițiilor meteorologice nu ar avea succes.

Dicționarul explicativ ne spune frumos și precis că “meteorologia este o ramură a geofizicii,  care se ocupă cu studiul fenomenelor atmosferice și, în special, cu prevederea timpului”. Dacă e să dăm ascultare experților, o prognoză poate fi reală în proporție de 95% doar pentru primele 24 de ore, procentul scade la 80% pentru următoarele 24, ceea ce înseamnă că previziunile care depașesc 48 de ore intră în sfera probabilității asemeni horoscopului.

Aceasta e teoria, perfect. Practica e cea ne bagă în ceață, ca sa zic așa, în ton cu subiectul. Limbajul sec, științific, lasă de multe ori spațiu metaforelor, că doar și furtunile trebuie să aibă un nume, nu? În ultimele săptămâni, în Italia, s-a vorbit mult despre prognoze greșite și despre pedepsirea celor ce le-au dat publicității. Prima care s-a revoltat a fost Federația Asociațiilor italiene din domeniul hotelier și turistic (Federalberghi), care amenință să-i dea în judecată pe cei care răspândesc informații false și alarmante. Cum clienții au dat prea multă crezare site-urilor, plajele și restaurantele au rămas goale, ceea ce a dus la pierderi materiale în valoare de zeci de milioane de euro. Președintele Federalberghi, Barnabò Rocca, i-a numit “meteo-teroriști” pe cei care țin în ostagiu vara italiană și prezintă buletine asemănătoare unor jurnale de război.  Expresia vedetă a acestei veri este “bomba de apă”, care cred ca în română ar putea fi sinonimă cu “ruperea de nori”. “Meteo-teroriștii” acționează cu o precizie chirurgică în weekend și în perioada vacanțelor de Paște, de Crăciun, de 1 Mai, de vară. Cei de la Federalberghi sunt deciși să poarte în tribunal 3 site-uri (Ilmeteo.it, 3Bmeteo.com, Meteo.it), acuzate de a căuta audiență prin folosirea unui limbaj din ce în ce mai înspăimântător și alarmist.  În sprijinul celor ce se consideră victime ale meteorologilor a sărit și guvernatorul din Veneto, Luca Zaia, care i-a numit pe răspânditorii de știri catastrofale    “ bookmakers ai timpului” .

Dacă e să ne uităm la ultimele luni, senzaționalul a lăsat urme. De Paște, în Liguria, s-a anunțat vreme teribilă. În schimb, timpul a fost minunat, cu temperaturi de peste 20 de grade Celsius. Din pricina catastrofismului meteorologic, în jur de 30% din camerele de hotel au rămas goale. Au avut de pierdut atât clienții cât și hotelurile. E de spus că și vremea a fost cel puțin ciudată, cu fenomene atipice, de genul tornadelor. Asta nu a făcut decât să le dea apă la moară celor care alcătuiesc prognozele în mod livresc. De exemplu, un anticiclon aducător de caniculă a fost botezat Caronte (Caron, luntrașul Infernului).  Apogeul poetic a fost atins în luna iunie, când un alt anticiclon, de această dată numit Ciclope (Ciclopul) a lăsat locul unei psicodrame mediatice cu nume englezesc: Summer Storm.

Până acum nu a apărut nicio reacție oficială din partea celor acuzați de dezinformare. Se știe doar că sit-urile lor se bucură de un succes enorm la public, ceea ce le aduce câștiguri importante. De exemplu, Ilmeteo.it a fost anul trecut pe locul trei în topul celor mai descărcate aplicații pentru telefoanele celulare Android ( după Whatsapp și Facebook) și are in jur de 40 milioane de vizite lunar, mai mult decât Mediaset, Microsoft și Youporn.

Toată nebunia aceasta îmi amintește de comediile cu ghinionistul funcționar Ugo Fantozzi, care era terorizat de un nor răutăcios   ce îl  însoțea peste tot.

Așadar, este evident faptul că italienilor nu le lipsește imaginația când vor să găsească metafore pentru a boteza probabile dezastre meteorologice. Ar fi de precizat aici că omologii lor români sunt mult mai prozaici și pragmatici atunci când  povestesc despre o seamă de coduri, chiar dacă sunt vesel colorate. Și în alte țări au fost nemulțumiri legate de exactitatea prognozelor, însă până acum unica națiune în care s-a discutat despre o lege împotriva falsului meteorologic este Africa de Sud. Acolo, acum doi ani, s-a propus aplicarea unor amenzi usturătoare celor care lansează alarme meteo fără să aibă permisul din partea structurilor abilitate ale statului.

Ar mai fi de adaugat că, în Italia, meteorologia intră sub incidența legilor referitoare la libertatea de exprimare, ceea ce presupune că cetățeanul turmentat de gradele de afară e cel care alege dacă să dea crezare sau nu a ceea ce i se prevede.

Gabriela Pentelescu

Sunt îndrăgostită de Napoli și sunt sigură că mi-ar fi greu să trăiesc în altă parte. Știu prea bine că există camorra, aș putea spune că m-am obișnuit cu ideea, însă aș minți. Așa cum aș minți dacă aș spune că nu mă tem că m-aș putea afla vreodată în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit, în mijlocul unor reglări de conturi între variile clanuri, cum s-a întâmplat,  în ultimii ani, cu zeci de persoane, ucise “din greșeală”. Nu pot să-mi imaginez ca băiatul meu ar putea asista vreodată la o execuție în stil mafiot: acum doi ani în curtea unei școli dintr-un cartier de periferie, în plină zi, în timp ce copiii făceau repetiții pentru spectacolul de sfârșit de an școlar, un boss al unui clan a fost împușcat mortal.  O prietenă de-a mea,  care predă la școala respectivă,  mi-a povestit, șocată, că unii dintre elevi se ofereau să-i arate, pe celular, “fotografii cu mortul”. Nu pot să accept că în anumite zone din Napoli astfel de tragedii nu mai impresionează pe nimeni. Anul trecut, capul unul clan camorristic a fost împușcat mortal, în timp ce ieșea de la piscină, împreună cu copiii și soția. Sunt atât de frecvente astfel de evenimente încât parcă și presa a obosit să pună în prima pagină aceleași știri, încercând să compenseze cruzimea și violența faptelor relatate cu știri de pe celalată parte a baricadei: Napoli care rezistă și se revoltă, care nu crede că a trăi în acest loc înseamnă doar a supraviețui, dar crede cu fermitate că teama e o formă de complicitate, la fel ca și obișnuința.

Aș minți dacă aș spune că nu  mă deranjează că băiatul meu are în clasă două colege ale căror tați sunt în inchisoare, doi camoriști condamnați pentru infracțiuni despre care prefer să nu știu nimic.  Când s-a născut Matei locuiam într-o zonă bună dintr-un orășel de lângă Napoli, de unde ne mutaserăm de puțină vreme. În fața casei noastre se afla o piscină frecventată de tot felul de lume. Îmi amintesc că într-o zi am auzit împușcături, apoi am văzut lumea alergând, speriată, piscina a fost evacuată, pentru că avusese loc o execuție mafiotă. După o săptămână, scenariul s-a repetat. În cele din urmă, poliția a decis să închidă piscina, iar noi am hotărât să ne mutăm.

Aș minți dacă aș spune că m-am obișnuit cu ideea că în fiecare an comercianți sunt amenințați sau chiar uciși pentru că refuză să plătească pizzo (taxa de protecție). Nu pot să rămân indiferentă când citesc că 180 de consilii locale, majoritatea din sud, au fost dizolvate, în ultimii 10 ani, din cauza infiltrațiilor de tip mafiot în administrație,  sau când îl aud pe primarul din Napoli, un ex-magistrat, declarând că orice schimbare în acest oraș e “îngreunată sau chiar obstaculată de către organizațiile camorristice, care controlează încă teritoriul”. Am fost revoltată când, anul trecut, a izbucnit un incendiu care a distrus Città della Scienza  (un minunat Muzeu al Științelor, cel mai important din sudul Italiei, în care pot spune că Matei a crescut),  iar anchetatorii au ajuns la concluzia că incendiul a fost opera camorrei. Motivul e unul care o să vi se pară cu siguranță absurd: în acest fel, camorra era pregătită să se infiltreze în licitațiile pentru reconstruirea complezului muzeal.

Nu pot spune că îmi plac filmele inspirate din lumea mafiei sau a camorrei, chiar dacă unul dintre ele, Gomorra, (Gomorrah) a avut un succes mondial, a câștigat o mulțime de premii și a fost elogiat de criticii de film din toată Europa.  Mărturisesc că nu am reușit să-l văd în întregime. Filmul este o adaptare a unui roman,  devenit imediat un best seller, scris de un tânăr scriitor napoletan, Roberto Saviano, care, la 30 de ani s-a văzut condamnat să trăiască cu escortă permanentă, în locuri secrete, în urma amenințărilor cu moartea primite din partea liderilor camorrei. Trama filmului are ca fundal cartierul napoletan Scampia, cea mai mare piață de trafic de droguri din Europa. Cum uneori viața bate filmul, după terminarea filmărilor, trei dintre actori, inclusiv unul dintre protagoniști, au fost arestați pentru apartenență a unor clanuri camorristice. La începutul lui 2014, într-o localitate de lângă Napoli, a avut loc o execuție în stil mafiot care imită, în mod barbar,  scena inițială a filmului, în care doi bărbați sunt uciși în timp ce se aflau într-un salon de bronzare.

Filmul Gomorra i-a inspirat, în mod nefericit, aș spune, și pe unii ziariști sportivi români, care, înaintea meciului pe care Steaua București l-a jucat, acum 4 ani,  cu echipa din Napoli, în Europa League,  i-au sfătuit pe susținătorii Stelei  să fie atenți când merg la Napoli și li se reamintea o scenă din film, în care are loc o execuție în stil mafiot.

Nu-mi place că fiul meu a învățat devreme ce este mafia și diferența dintre mafia și camorra. Îmi place, însă, că la școală, în fiecare an, în 19 martie, comemorează victimele mafiei (inclusiv ale camorrei), peste 2000, dintre care 80 de copii, și se întoarce acasă cu mii de întrebări la care nu am întotdeauna răspuns.  Anul acesta, spre exemplu, au vizionat ultimul film care are ca temă mafia siciliană, se numește “La mafia uccide solo d’estate” ( “Mafia ucide doar vara”),  o “comedie dramatică”, cum a numit-o regizorul,  despre modul în care percepe un copil existența crimei organizate în orașul în care trăiește. Mi-a povestit ce scenă l-a emoționat cel mai mult: un dialog între tată și fiu, înainte de a adormi. Copilul întreabă dacă mafia o să-i omoare și pe ei, iar tatăl răspunde : “Stai liniștit, acum e iarnă, mafia ucide numai vara”. Când l-am luat de la școală a exclamat:  “Mama, suntem norocoși că nu locuim în Sicilia!”. Apoi mi-a povestit că una dintre colegele lui de clasă nu a venit la școală pentru că a fost în închisoare să-și viziteze tatăl.

Prietenii din România mă întreabă uneori dacă pot veni liniștiți la Napoli în vacanță, iar eu le răspund, ironic, că nu trebuie să își ia vesta antiglonț. E periculos, dar nu e letal, iar expresia “vedi Napoli e poi muori” se traduce astfel, în opinia napoletanilor: “dacă ai văzut Napoli, cu toată frumusețea ei unică, nu mai ai nimic de văzut pe lume, poți muri liniștit”.  Napoli e un oraș unic tocmai pentru că e un loc paradoxal, în care totul e posibil, în bine și în rău, și tocmai de aceea plin de contradicții, un oraș în care frumosul și urâtul sunt două concepte care nu au sens decât împreună. Napoli se poate iubi sau se poate urî, un lucru e sigur: nu te lasă indiferent!

Un prieten de-al meu din România (care trăiește acum la Bruxelles) a avut “curajul” să vină cu familia la Napoli, unde a rămas 10 zile. În prima zi mi-a trimis un sms: “E splendidă frontiera între pitoresc și derizoriu”, iar după câteva zile mi-a scris:  ” Nu ne mai săturăm. E minunat. Am mers la întâmplare prin orașul vechi, fără ghid și fără prejudecăți”.  Recunosc că, întâi am răsuflat ușurată, apoi mi-am spus că a înțeles perfect spiritul orașului.

Mirela Baciu