Fiecare are trucurile lui pentru a face față verii caniculare. Eu înfrunt temperaturile ridicate cu ajutorul înghețatei,  fără de care viața mi-ar fi amară și incoloră. La propriu și la figurat.  Ce-i drept,  e o scuză pe care o folosesc des, mult prea des, nu numai vara, ci și in celelalte trei anotimpuri ale anului. Dar cine poate rezista în fața unui con  crocant cu înghețată cremoasă și parfumată?! E o întrebare retorică, evident.

Istoricii susțin că îndărătnicul și piromanul împărat roman Nero nu putea să trăiască fără înghețată sau cum s-o fi numit aceasta acum vreo două mii de ani. Se spune că își trimitea oamenii de încredere să-i aducă gheață din Munții Apenini. Apoi o amesteca  cu miere și fructe și o savura în nopțile toride din Cetatea Eternă.

Dacă tot mi-am declarat slăbiciunea pentru înghețată, am decis să aflu mai multe despre aceasta. Totul a început în antichitate, când, pentru conservarea alimentelor, se foloseau cuburi mari de gheață din lacurile de munte. E greu de stabilit originea exactă, pentru că nu există o persoană anume căreia să-i fie atribuită invenția. Un posibil punct de plecare ar putea fi anul 200 î.Hr, când în China se prepara un soi de amestec de orez cu lapte, care era păstrat la rece în zăpadă pentru a nu se strica. Tot chinezii sunt cei care ar putea fi considerați inventatorii primei ”mașini de gheață”, având vase pe care le umpleau cu mixturi siropoase, pe care apoi le înveleau în zăpadă amestecată cu sare. Se spune că Marco Polo a adus cu el din China tocmai această  mașinărie și o primă rețetă foarte asemănătoare cu cea a sorbetului  (băutură răcoritoare preparată din suc de fructe, zahăr și lichior sau apă),  pe care-l făceau arabii.

Și uite așa ajungem în Italia, mai precis în Sicilia, unde arabii au adus cu ei zahărul, în jurul secolului al IX-lea, și “sharbat”-ul, care se făcea cu zăpadă de pe vulcanul Etna. Se pare că bunătatea asta cu zăpadă a fost imediat pe gustul sicilienilor,  care au parte de veri teribil de calde, tocmai pentru că insula lor se găsește la o aruncătura de băț de Africa.  Numele de “sharbat” a fost italienizat în “sorbetto” (sorbet), iar în anul 1694,  Antonio Latini, care era chef la curtea viceregelui din Napoli, publică prima rețetă de inghețată cunoscută sub numele de “sorbetta di latte”, care se făcea cu “zăpadă, o carafă și jumătate de lapte fiert, jumătate de carafă de apă, trei kilograme de zahăr, șase uncii de suc de cedru și un pic de sare”. A fost un bucătar sicilian din Palermo, Procopio Cutò, cel care a dus minunația aceasta până în Franța, la Paris, unde în 1686 a servit-o clienților  în al său “Cafè Procope”, un bar care există și astăzi.  Voltaire, George Sand, Balzac, Victor Hugo, Diderot, D’Alembert, De Musset și Guillotin sunt doar câțiva dintre cei care s-au desfătat cu înghețată la “Cafè Procope”. Procopio Cutò are și meritul de a fi inventat sistemul cu care se amestecă compoziția ( mantecatura), pentru a crea un produs cremos. E interesant că și în zilele noastre se folosește același sistem pentru înghețata artizanală.

Cât despre cine a inventat conul crocant, și aici ar fi la mijloc ingeniozitatea italienilor. Deși există polemici legate de paternitatea invenției, se știe sigur că primul care a brevetat-o a fost un italian, care a emigrat în Statele Unite.  Este vorba despre Italo Marchioni, un mic producător de înghețată (gelataio), care a lasat Munții Dolomiți din nordul Peninsulei italice, pentru a-și căuta norocul pe Noul Continent. Ajuns în America, Marchioni și-a schimbat numele în Marchiony, iar la data de 15 dicembre 1903 a înregistrat brevetul unui aparat care făcea conuri comestibile.

Dacă la început era o delicatesă rezervată celor bogați, la sfârșitul secolulului  al XIX-lea  înghețata începe să devină un aliment democratic, odată cu inventarea în 1870 de către germanul Carl von Linde a sistemului congelării industriale. Acest lucru, alături de alte descoperiri tehnologice, cum ar fi motoarele cu aburi, vehiculele motorizate sau curentul electric, au făcut ca înghețata să fie mult mai ușor de produs, transportat și conservat.

Astăzi, în Italia, înghețata, fie că este produsă industrial sau artizanal, face parte din mândria mărcii Made in Italy (Fabricat în Italia), alături de brânza Parmigiano Reggiano, șunca Prosciutto Crudo di Parma sau de cafeaua Lavazza.

Există pe piață în jur de 600 de gusturi, dar preferatele clienților rămân sortimentele clasice: ciocolată, alune (nocciola), lămâi, căpșuni și vanilie. De curând, a fost creată o înghetata dedicată Papei Francisc, făcută cu ciocolată gianduia și cremă chantilly.  Printre noile gusturi ale acestei veri sunt și cele mixte de măr verde și fenicul (finocchio), sfeclă roșie și rodie, dovleac și mango, orez și șofran (zafferano). Producătorii s-au gândit și la cei care au intoleranțe alimentare și au inventat sortimente fără gluten sau fără lactoză.

Anual, din nordul și până în sudul Peninsulei, se organizează festivaluri dedicate acestei bunătăți, care place deopotrivă adulților și copiilor. Statisticile arată că 95% dintre italieni preferă înghețata și că în jur de 60% dintre ei o mănâncă vara cel puțin o dată pe săptămână.

In 2012,  la Anzola dell’Emilia, lângă Bologna, a fost inaugurat  muzeul Gelato Museum Carpigiani, dedicat istoriei, culturii și tehnologiei înghețatei artizanale. Structura, care se întinde pe circa 1000 de metri, are numeroase zone în care se poate savura produsul buclucaș. Poate că nu-i o întâmplare că a fost recunoscut ca fiind unul dintre cele mai frumoase noi muzee din lume. Eu pot să adaug, frumos ca frumos, dar gustos cu siguranță e!

Ar mai fi de spus câteva cuvinte despre sorbetto și despre granita, care sunt un soi de deserturi reci. Sorbetto (sorbet), așa cum spuneam la început,  e considerat  ca fiind înaintașul înghețatei. Se prepară și astăzi cu lapte și (sau) lichioruri și se servește, de obicei ( cel de lamaie), dupa ce s-a mâncat pește. Italienii spun că “e bun pentru că curăță gura”. Granita se face cu gheață măcinată sau rasă, peste care se adaugă siropuri de fructe sau cafea. Nimic nu e mai răcoritor, vara, pe plajă, decît să îți cumperi un pahar mare cu granita de la vânzătorul ambulant, care trage după el prin nisip căruciorul în care are cuburi mari de gheață și siropuri parfumate și colorate. În Sicilia se ia micul dejun cu granita de cafea și brioșe calde. O dulce nebunie a simțurilor!

Așa cum va fi cu siguranță și înghețata de fistic și vanilie,  pe care mă pregătesc să o devorez chiar acum, după toată această lungă poveste. Va invit să-mi urmați exemplul, fie el și negativ din punct de vedere caloric, însă delicios și aducător de zâmbete.  Garantat!

Oamenii au avut dintotdeauna nevoie de eroi și de povești de dragoste, menite să dureze de-a lungul secolelor.

“A fost odată ca niciodată o domnița, îndragostită  nebunește de un tânăr frumos ca soarele. Iubirea lor curată era umbrită de îndărătnicia parinților bogați ai fetei…”.

Așa ar putea începe povestea Luciei, protectoarea napoletană a tuturor celor ce suferă din dragoste. Am descoperit acest personaj aproape din întamplare, intrând în Biserica Santa Maria delle Anime del Purgatorio, care se află pe una dintre straduțele strâmte și gălăgioase din centrul istoric al orașului Napoli.

Pe trotuarul de la intrare se află cranii din bronz, pe care le ating grabit mulți dintre cei ce trec pe acolo. Mărturisesc că mi s-a părut destul de intrigant acest ritual, cu atât mai mult cu cât, privită din exterior, biserica aceasta pare clasicul locaș de cult catolic.

Odata ce i-am trecut pragul, am descoperit o lume paradoxală,  caracterizată de macabru, mister și speranță. Simbolul craniilor e prezent peste tot. O explicație a existenței acestora am găsit-o doar după ce am coborât în subsolurile umede și reci. Și aici era plin de cranii. Adevărate, de această dată.

La loc de cinste, într-un altar plin de flori, se află doua cranii, iar unul dintre acestea are o coroniță și un voal de mireasa. Se spune că este al Luciei, protagonista unei tragedii ce amintește de cea a nefericiților îndrăgostiți Romeo și Julieta.

Ar fi de spus că Lucia este un personaj creat de fantezia oamenilor din popor, ce au îmbinat istoria și legenda. Istoria povestește despre o tânără de spiță nobilă, care a murit la mijlocul secolului al XIX-lea. Înca nu împlinise 18 ani. Aici intervine legenda, potrivit căreia această tânără ar fi fost îndrăgostită de un băiat sărac lipit pământului,  cu care dorea să se mărite.

Ca în orice tragedie care se respectă, parinții fetei nu erau de acord cu această căsătorie, considerată o mezalianță. Tinerii erau deciși să lupte pentru iubirea lor. În ziua nunții, cu câteva clipe înainte de a intra in biserică, Lucia moare în mod misterios. Imediat după dispariția prea iubitei și tânărul, îndurerat, se prăpădește.

Și uite așa, Lucia devine simbolul tuturor celor care pătimesc din amor. Ca să nu rămână doar o legendă, napoletanii i-au dedicat ei și iubitului un altar, în care sunt așezate cranii, despre care se spune că ar fi chiar ale celor doi protagoniști. Nu e o întâmplare, că la acest altar sunt mereu flori proaspete și bilețele de dragoste scrise de băieți și fete, care astfel speră să rezolve chestiunile amoroase.

Mie, profanei, mi se pare destul de macabru. Pentru napoletani are însă un sens. Totul pleacă de la un vechi ritual din secolul al XVI-lea, când credincioșii catolici “adoptau” craniile defuncților,  despre care nu știau nimic și pentru ale caror spirite se rugau. In anul 1969, Biserica Catolică a interzis cultul adoptării craniilor, întrucât era considerat superstițios. Cu toate acestea, sunt încâ mulți cei care nu se supun și continuă să aducă ofrande și să își pună speranțe într-un cap de mort.

Trăiesc cu vulcanul la fereastră. Minunat, ar zice unii. Intrigant și complicat, spun eu. Știam puține despre Vezuviu înainte de a ajunge aici. Erau informații vagi, cele mai multe legate de ruinele de la Pompei. Mărturisesc că, odată ajunsă în golful orașului Napoli, am privit muntele buclucaș cu încântare și emoție, întrucât decorul era și este cel puțin feeric: de-o parte vulcanul, de cealaltă marea cu insulele Capri și Ischia. Ce mai, ca-n filme!

Treptat, am aflat că namila aceasta sforăitoare e activa și că ar putea sa erupă mâine, peste o lună, peste un an sau peste douăzeci. Practic, oricând. Săptămânalul „Forbes“ a actualizat lista „zonelor calde“ ale planetei, cele care în următorii o sută de ani riscă să dispară.  Napoli, dar şi celelalte orăşele ce înconjoară Vezuviul, ar cădea definitiv victime furiei ucigaşe a lavei incandescente.

E cât de cât liniștitor să știu că este unul dintre cei mai monitorizați vulcani din lume,  inclusiv de un satelit ultra sofisticat. Există, cel puțin pe hârtie, planuri de evacuare a populației, adică vreo patru milioane de locuitori. Mulți pun sub semnul îndoielii eficacitatea planurilor în cauză, tocmai din pricina numărului mare de persoane ce ar trebui salvate.

Dacă e să mă gândesc serios, nu mult, ci doar așa, vreo câteva secunde, mă cam ia cu fiori. Cum tot nu am posibilitatea să fac mare lucru, îmi ramane doar sa iau exemplu de la napoletani, care trăiesc sub semnul fatalismului şi sub oblăduirea lui San Gennaro, sfântul protector al oraşului,  care, de trei ori pe an, face miracole consolatorii prin lichefierea sângelui sacru.

Fără doar și poate, Vezuviul și ruinele sale sunt obiective turistice care se vând bine.  Curioși de pe toate continentele vin să vadă ce măcel a făcut vulcanul la Pompei și la Ercolano în anul 79 după Hristos. Și, dacă au ceva nelămuriri, mai trec și pe la muzeul arheologic virtual, MAV (www.museomav.it), care a fost inaugurat de câțiva ani la Ercolano. Cine e dornic de drumeție, urcă și pe Vezuviu, așa își poate face o imagine cât mai precisă despre ceea ce a fost, este și, eventual, va mai fi.

Doar la Pompei ajung anual peste două milioane de persoane, ceea ce face ca ruinele de aici să fie pe locul doi în preferințele turiștilor ce vizitează vestigiile arheologice din Italia (pe primul loc se află Coloseumul). Atât Pompei, cât și Ercolano fac parte din patrimoniul mondial al UNESCO.

Ca să-mi exorcizez frica, le-am vizitat și eu: mai întâi ruinele de la Pompei, apoi cele de la Ercolano și, în fine, muzeul. A fost interesant și înspăimântător să descopăr cum trăiau romanii acum două mii de ani, înainte ca lava și cenușa vulcanului să le curme viața. Dupa ce am bântuit printre ruine, în lumea reală, am intrat și în cea virtuală, de la muzeu. Acesta din urmă nu este edificiul clasic în care sunt expuse monede sau vase din lut. Nici pe departe! Este o structură care ocupă cinci mii  de metri pătrați.

Traseul virtual are 70 de instalații multimediale, coordonate cu ajutorul unui software original. Pentru amenajarea sălilor, au fost necesari trei ani și s-au cheltuit peste 10 milioane de euro. Vizitatorul evadează în trecut doar cu ajutorul simțurilor: olfactiv, tactil, auditiv și, bineinteles, cel al văzului. Aici bijuteriile din aur sunt holograme și se aude ploaia care cade pe acoperișul caselor. In termele romane, se simte parfumul uleilor cu care se desfătau romanii și se pot șterge cu dosul palmei oglinzile aburite.

La MAV am și primit lovitura de grație. Am inteles că faza cu exorcizarea nu funcționează, după ce am trecut printr-o perdea de fum ( fog screen). Drăcoșenia asta redă norul toxic incandescent, care i-a carbonizat pe locuitorii din Ercolano ce, speriați, încercau să fugă cu navele pe mare. În acest punct al itinerariului, am înlemnit și cred că aveam o privire la limita dintre disperare și incredulitate. Singurul care se distra era ghidul. Credea că mă îmbărbătează spunându-mi  vorbe dulci de genul: “e impresionat, așa-i?” , “nu vă faceți probleme, toți turiștii se blochează când ajung aici” . Asta da,  consolare! Nu sunt singura care ar fugi cât vede cu ochii.

Ce să mai zic, e evident că Vezuviul mi-e destul de antipatic. Îmi devine cât de cât simpatic doar iarna și doar atunci când vremelnic se acoperă cu un voal de zăpadă. De altfel, aceastea sunt si puținele momente în care l-am fotografiat. Nu de dragul lui, ci al zăpezii care îmi amintește de iernile albe de acasă.

Sulla spiaggia dove vado,  tutti i giorni passano donne rom con i bambini piccoli in braccio che chiedono elemosina. Oggi, una di loro ha fatto scendere il bimbo che teneva in braccio e che camminava appena,  l’ha preso per mano, e insieme hanno passeggiato per un po’ sul bagnasciuga. Quando le onde gli bagnavano i piedi, il bambino rideva, felice, come se avesse scoperto la cosa più bella al mondo! Li guardavo e la scena mi è sembrata molto tenera.

Altri rom che passano sono venditori ambulanti di tovaglie, tubi per il giardino, accendini, ventagli, calamite decorative ecc. Alcuni di loro ti chiedono se vuoi comprare e passano all’altro ombrellone, altri insistono maleducatamente e non manca chi, allontanandosi, dice qualche brutta parola, in rumeno, indirizzata ai compratori mancati. La reazione istintiva di tutti quando li vedono arrivare è di guardarsi bene i bambini e le borse.

Ieri si è scatenato un dibattito molto acceso sui rom, che, a tratti, sconfinava nella discriminazione.  Di solito non partecipo, perché so bene quanto delicato sia questo argomento, ma ieri non ho avuto scelta. “Ma i rom e i romeni sono la stessa cosa?“… eh, sì, ancora questa domanda!!! Il popolo dei rom ha una storia antica, origini indiane e una propria lingua, il romani/romanes, affine al sanscrito, lontanissimo dalla neolatina lingua romena.  Nel mondo ci sono tra 10 e 12 milioni di rom, la maggioranza dei rom/sinti che vivono in Italia hanno cittadinanza italiana, ma quelli che suscitano l’interesse dei media sono sempre i rom rumeni, circa 50.000, a tal punto da creare nella gente la confusione che  “rom” e  “romeni” siano due sinonimi della stessa parola a causa della stessa radice lessicale. Ad un certo punto, durante la discussione,  è arrivato il “verdetto” di una signora molto distinta, una insegnante in pensione,  che ha inequivocabilmente sancito: “Tutto quello che succede in Italia è colpa di questi romeni“,  c’è stato l’imbarazzo totale.  Fino a qualche tempo fa avrei risposto subito dicendogli che quelli non erano romeni ma rom, come facevo quando qualche notizia di cronaca riportava in prima pagina i rom rumeni come protagonisti, con giornalisti convinti che l’assonanza dei termini li autorizzasse ad utilizzarli come sinonimi alimentando la già evidente confusione. Pensate che stanco della fuorviante discriminazione europea Rom/Romania, nel 2002 il governo rumeno ha chiesto e ottenuto alla Commissione Europea di cambiare il proprio identificativo nazionale da ROM a ROU, come è attualmente.
“Alcuni rom sono cittadini rumeni, ma non tutti i rumeni sono di etnia rom“, è la risposta più semplice che potevo dare sulla spiaggia, in una giornata di vacanza, torrida, in cui si dovrebbe parlare di cose meno impegnative. Visto l’interesse, però, ho aggiunto altro: in Romania, ufficialmente, ci sono 619.000 rom, anche se le associazioni parlano di oltre 2 milioni, e sono una delle tante minoranze etniche (la più numerosa è quella ungherese seguita dalla tedesca, ucraina e italiana). I rom hanno una propria organizzazione mondiale con localizzazioni nazionali. Ad esempio in Romania hanno un proprio re, un imperatore, due partiti politici con tanto di rappresentanti in Parlamento; hanno anche un proprio modo di fare musica che in Romania assume la forma di una sorta di genere neomelodico napoletano/rumeno, il manele, suonato e cantato esclusivamente da rom, immancabile a tutte le feste  dei vip, con cachet altissimi, fino a 10.000 euro a sera. Alcune famiglie praticano ancora i mestieri tradizionali rom, tramandati da generazioni, e sono rudari (intagliatori), căldărari (lavoratori del rame),  lăutari (musicisti professionisti),  aurari (orefici), argintari (lavoratori di argento). Sono una minoranza estremamente ricca.
Le comunità hanno costruito veri e propri palazzi reali che danno un tocco di lussuoso kitsch alle città della Transilvania e che spesso sono stati oggetto di documentari realizzati dalle televisioni straniere. L’altra parte della comunità rom, la maggioranza, che vive in un totale degrado alla periferia delle città, pratica l’elemosina e vive di aiuti sociali.
I primi rom rumeni che sono arrivati in Italia, a partire dagli anni ’90, hanno chiesto asilo politico in seguito alle persecuzioni a cui erano stati sottoposti nel periodo ultra-nazionalista della storia post-comunista.  Poi sono arrivati altri e altri ancora, molti sono scappati dalla povertà e sono venuti in Italia e in Europa (quando ancora la Romania non ne faceva parte) alla ricerca di un lavoro. Purtroppo parte di questi Rom si sono inseriti facilmente nei circuiti del lavoro nero e dell’economia sommersa e questo ha alimentato l’idea che gli zingari sono in Italia per delinquere. Nonostante si tratti di una minoranza, i fatti di cronaca non hanno aiutato la comunità rom a dare un’immagine positiva di sé. Il presente è sotto gli occhi di tutti, ognuno può farsi la propria opinione, può cercare di interpretare la realtà per quanto complicata, può accusare o essere accusato di razzismo, può essere tollerante o intollerante, alla fine, la percezione verso i rom è soggettiva e personale.

Proprio per questo sono in difficoltà quando mi chiedono se io, da rumena, sono razzista verso i rom.
Nei miei ricordi d’infanzia indimenticabili ci sono le carovane degli țigani, zingari, che si fermavano spesso nel villaggio dei miei nonni. Mio nonno ha sempre avuto i cavalli più belli, comprati dal suo amico zingaro, che si chiamava Trandafir (lettaralmente “Rosa”), mia nonna comprava pentole e piatti sempre dagli zingari, e in cambio dava indumenti usati e mangiare per i cavalli. Il primo circo che ho visto, a cinque anni,  era di uno zingaro ursar (“domatore di orsi”), che non aveva altro che un orso e una scimmia. A scuola avevo molti amici rom. Nella mia città, una delle sette città sassoni della Transilvania, il centro storico era  (ed è ancora)  abitato da famiglie rom, insediate qui in seguito alla politica del regime comunista che aveva individuato qui un possibile centro di accoglienza. Ho imparato a convivere con loro e l’ho insegnato anche a mio figlio. Le prime volte che è andato in Romania  mi chiedeva sempre se era vero che i rom rubavano i bambini, come aveva sentito spesso dalle mamme dei suoi amichetti italiani. Mi chiedeva anche come mai non c’erano rom ad elemosinare per le strade della città. La nonna gli rispondeva scherzando che erano andati tutti in Italia.

So che la mia visione può sembrare troppo romantica per una realtà assai complessa, dopotutto era solo una conversazione da spiaggia, sotto l’ombrellone.
Per rimanere in tema di vacanze, ecco due consigli per le vacanze: il libro di Paolo Coelho, La strega di Portobello, la cui protagonista è una zingara dalla Transilvania, e Damian Drăghici, con il suo album di musica gitana (“Romanian Gypsy Pan Flute Virtuoso CD”), unico rom rumeno ad aver vinto un premio Grammy.