După atâția ani în Italia,  încă vorbesc cu accent, iar păcătoasele de consoane duble din limba italiană îmi dau încă bătaie de cap și ajunge să spun un simplu cuvânt, “mama”, fără să pronunț accentuat cei doi “m” că mă trădez imediat și sunt întrebată : “Non sei italiana?”. Am urmat cursuri de italiană specifice pentru a scăpa de accent și pentru a învăța să pronunț consoanele duble, dar, dacă 30 de ani am spus “mama”, cu un singur “m”, nu reușesc să spun cu naturalețe mamma, fără enfază,  așa că tot românește îl pronunț.

Când s-a născut fiul meu, am vorbit cu el mai mult în italiană dar i-am citit povești și i-am cântat cântecele în română (preferatele lui sunt cântecele lui Tudor Gheorghe din “Diligența cu păpuși”), iar când a început să vorbească,  învăța cuvintele în italiană și română, dar am vorbit puțin cu el în română. Iar în ceea ce privește consoanele duble…i le pronunțam cu atâta grijă încât nu a avut probleme să le asimileze. Prietenii m-au criticat pentru că vorbeam cu copilul meu în italiană și mă criticau și mai mult când le spuneam că o fac pentru că nu vreau să aibă probleme când merge la școală, să se simtă altfel doar pentru că vorbește cu accent. Era și perioada în care nu exista zi fără știri cu români, care deveniseră ținta unor campanii de discriminare fără egal în Italia din ultimii 20 de ani. Așadar, când băiatul meu a mers la grădiniță, vorbea perfect italiana, iar educatoarele mi-au spus : “Vorbește așa de bine italiana, nu s-ar spune că nu are amândoi părinții italieni”. Între timp a învățat și româna, chiar dacă nu o vorbește la fel de corect ca și italiana. De multe ori, când îi aud pe unii criticându-i pe românii din Italia pentru că nu i-au învățat pe copii româna, chiar dacă sunt amândoi părinții români, mă abțin de la orice fel de comentariu superficial și,  poate nedrept,  și încerc să-i înțeleg fără să-i judec, așa cum o fac alții, cu prea mare ușurință.

În toți anii ăștia de când trăiesc în Italia, am fost întrebată de nenumărate ori dacă Italia e rasistă, dacă am fost discriminată vreodată pentru simplul fapt că sunt româncă. Sinceră să fiu…nu am știut niciodată ce să răspund, pentru că la o întrebare atât de complexă, răspunsul nu poate fi doar o afirmație sau o negație. Și nu pentru că aș vrea să fiu politically correct sau pentru că urmez sfatul înțelept al unui proverb italian care spune : “Non sputtare nel piatto dove mangi” (” Nu scuipa în farfuria în care mănânci”). Aș putea fi diplomatică și să recurg la ultimele date furnizate de către Centrul de Studii american Pew Research, care plasează Italia pe locul întâi în clasamentul țărilor europene cele mai rasiste. Italienii au cele mai multe prejudecăți și manifestă atitudini discriminatorii în ceea ce îi privește pe romi, musulmani și mai puțin pe evrei. În clasament sunt urmați de francezi, greci și englezi. Nu mi-au plăcut niciodată statisticile și nici nu cred că reflectă întodeauna la adevăratele dimensiuni o realitate sau un fenomen, mai ales unul atât de complex ca și rasismul.

Cred că fiecare emigrant care trăiește în Italia a avut cel puțin un moment în care s-a simțit discriminat, privit cu intoleranță, cu aroganță sau pur și simplu cu superficialitate, iar comunitatea din care face parte a fost judecată aspru, fără drept de apel, din cauza unor fapte comise de indivizi.  În ultimii 15 ani, în mod periodic, a fost rândul unei comunități să fie ținta atacurilor discriminatorii din mass media, fie că a fost vorba de albanezi, polonezi, moldoveni, români, africani, musulmani. De fiecare dată când se comitea o crimă, primul suspect era întotdeauna un extracomunitar sau un român (sau un rom cu buletin de România). Liga Nordului, partidul de extrema dreapta a lui Umberto Bossi, a câștigat ani la rând alegerile,  alimentând în italianul de rând ura față de emigranți, intoleranța și teama aproape viscerală față de toți cei care au altă culoare a pielii, altă religie, altă cultură. Și cum Liga Nordului a fost mulți ani la guvern, rasismul a fost, în timp,  instituționalizat.

Anul trecut, când premierul italian Matteo Renzi a numit ministru pentru Integrare o congoleză, Cécile Kyenge, primul ministru de culoare din istoria Italiei, s-a declanșat cea mai oribilă campanie rasistă, criticată dur de către organismele europene. Vicepreședintele Senatului, Roberto Calderoli, de la Liga Nordului, a făcut o declarație care a șocat Europa: “Eu iubesc animalele, dar când o văd pe ministră nu pot să nu mă gândesc la un urangutan”. Un alt senator al Ligii Nordului a mers în parlament cu fața vopsită negru și a declamat de la tribună că în Italia, singura șansă să te descurci este să ai pielea un pic mai închisă la culoare.  Un senator din partidul lui Berlusconi, Forza Italia, i-a spus ministrei în timpul unui talk-show, că e norocoasă pentru că nu trebuie să se fardeze. Premierul Silvio Berlusconi a făcut și el o “poantă”, la adresa președintelui Obama, despre care a spus că e “frumos, tânăr și bronzat”. Din “poantă în poantă”, rasismul a devenit, pentru multă vreme,  politică de stat, fiind tolerat de către instituții, ceea ce a legitimat în rândul populației atitudini discriminatorii față de romi, musulmani, africani, extracomunitari. Din fericire, românii din Italia nu mai sunt ținta constantă a atacurilor rasiste, nu mai sunt de actualitate știrile cu infractori români, perioada anti-românească s-a epuizat, deocamdată. Acum e perioada africanilor, care s-a declanșat, în mod paradoxal, în momentul în care fotbalistul Mario Balotelli a devenit cetățean italian și a intrat în naționala Italiei, primul jucător de culoare din istoria fotbalului. A fost atacat, criticat, ironizat, caricaturizat, obiect de parodii, toate cu tentă evident rasistă. Un renumit analist politic a explicat perfect această situație: “Nu e Italia rasistă, e Balotelli prea negru”.

Așadar,  Italia e rasistă, o spun studiile, o spune italianul de rând care nu vrea să își trimită copilul la școală pentru că în clasă sunt prea mulți musulmani, care se teme de romi pentru că fură, care preferă să își omoare fata decât să o vadă căsătorită cu un musulman, care dă foc taberelor de romi. Ar fi nedrept să închei aici articolul. Pentru că nu toată Italia e rasistă, pentru că la școala lui Matei sunt doi frați romi, din Călărași, ai căror părinți sunt perfect integrați și respectați, pentru că sunt sute de mii de căsătorii mixte între italieni și musulmani, pentru că în multe orașe clasele multietnice sunt o normalitate, pentru că, dincolo de prejudecăți și de statistici negative, Italia e o țară multiculturală în care trăiesc peste 5 milioane de străini.

De câte ori nu ați început să povestiți ceva folosind  cuvintele: “pe vremea mea…”?  Se întamplă să le folosesc și eu uneori, nu pentru a ridica în slăvi trecutul glorios în detrimentul prezentului anost,  ci pur și simplu pentru că pe vremuri, nici măcar foarte îndepărtate, multe lucruri erau altfel. Jucăriile, de exemplu.

Fac parte din generația copiilor crescuți în fața blocului cu cheia de la casă agățată la gât. Îmi amintesc cu drag de toate jocurile pe care le făceam cu prietenii până seara târziu,  având la dispoziție doar o minge. Când săream șotronul, foloseam chiar cheia de la gât  in locul pietrei ce trebuia aruncată, pe rând, în fiecare dintre căsuțele cu numere desenate pe astfalt.

Jucariile “bune” rămâneau în casă. Îmi amintesc si astăzi de păpușa cea blondă și frumoasă, pe care bunica o adusese prin 1960 din Germania Federală, din una dintre vizitele pe care i-o făcuse fratelui său.  Era considerată un obiect de preț ce avea un loc de cinste în sufragerie și noua, nepoților, rar ne era permis să o atingem . Eu puteam să mă joc cu ea înainte si după injecții si cum am fost destul de bolnaviciosă, recunosc că m-am bucurat din plin de grațiile blondei cu fața de porțelan.

Mi-am amintit de această minunăție zilele trecute, la Napoli, când am trecut din nou prin fața unei vitrine în care erau expuse păpuși din porțelan. Pe firmă este scris: Ospedale delle bambole  (Spitalul păpușilor) . Am decis să intru și am descoperit o lume ca-n povești, o lume în care papușile sunt vindecate într-o clinică destinată doar lor. Și pentru că tot vorbeam despre povești, voi începe să vă înșiruiesc ceea ce am aflat începând cu eternul “a fost odată”.

Asadar, a fost o data ca niciodata,  în inima orașului Napoli, un domn distins, cu mustățile răsucite și un zâmbet de copil. Într-o bună zi, el a decis să devină un doctor al păpușilor  pentru a le alina acestora suferința, dar și pentru a reda surâsul fetițelor care se jucau cu ele.

Întâmplarea pare a fi poveste inventată, dar vă garantez că nu e. Toată această aventură a început cu foarte mulți ani în urmă, când Luigi Grassi și-a transformat micul său atelier într-un spital pentru păpuși.

Astăzi, Ospedale delle bambole este unic în lume și reprezintă unul dintre punctele de atracție din faimoasa zona Spaccanapoli. Cea care continuă tradiția “vindecării” papușilor este Tiziana, strănepoata lui Luigi Grassi. Ea mi-a povestit că acum aproape 200 de ani, străbunicul său crea scenografia spectacolelor de la Teatrul San Carlo.  Într-o zi, o actriță l-a rugat să-i repare papușa fetiței sale. Așa s-a aprins flacăra pasiunii pentru acest tip de activitate.

Numele de “Spital al păpușilor” i l-a dat chiar o femeie din cartier după ce atelierul începuse să se umple de capete cârlionțate, de mâini și de picioare de păpuși. “Parcă ar fi un spital al păpușilor” – a exclamat aceasta în fața vitrinei. Signor Grassi a auzit-o și a rugat-o să mai repete o dată ceea ce spusese, apoi a scris numele pe o plăcuță din lemn pe care a agățat-o în fața magazinului.

Strănepoata sa ține mult să spună tuturor că acesta este un spital fără o morgă, pentru că de aici toate păpușile ies sănătoase și vindecate, întrucât aici se fac transplanturi de toate tipurile.

Și asta se întâmplă de patru generații: la început a fost Luigi Grasi, munca lui a fost continuată de Michele, apoi de Luigi, iar acum este Tiziana cea care, cu orgoliu, merge mai departe.

În decursul anilor, multe păpuși au intrat dar au și rămas în camerele acestei clinici ce treptat s-a transformat într-un soi de muzeu. Cea mai veche păpușă este de la începutul lui 1700. Pe vremea aceea, păpușile care erau făcute cadou fetițelor, erau de fapt păpuși-manechine. Croitoresele le foloseau pentru a face un model in miniatură al rochiilor importante, cum ar fi cea de mireasă.

Tiziana este convinsă că păpușile de astăzi au suferit o transformare radicală față de cele de acum 40 sau 50 de ani. Înainte, cu păpușa te identificai. În procesul de creștere a copilului, identificarea cu acest obiect era foarte importantă, cu atat mai mult cu cât, pe vremuri, păpușile erau făcute cadou nu doar fetițelor, ci și băiețeilor. Nu exista absolut nici o diferență, deoarece cu acel obiect puteai să-ți imaginezi că ești bunicul, tatăl, dar și mama, prietena, sora, sau, de ce nu, fratele. Copiii se identificau cu persoanele adulte, rămânând însă copii. Tocmai de aceea păpușa avea un rol important, pe care astăzi aproape că l-a pierdut. Acum e un obiect de consum, ca și un telefon celular. Asa cum noi, adulții, poate dorim să avem celularul de ultima generație, așa și ei, copiii, vor papușa care este la modă în acel moment, care este copia personajului din desene animate in vogă.

Practic, păpușile de pe vremuri erau neștiutoare, nu făceau nimic. Erau însă copiii cei care le puneau să facă diferite lucruri ce reflectau  personalitatea lor sau proprii lor slăbiciuni. Astăzi fetițele reacționează sub influența păpușilor, pentru că de obicei aceste jucării știu să facă mai multe decât ele. Au mecanisme care le împing înainte, care nu respectă timpul natural în care o fetiță crește. Chiar dacă în acel moment copilul dorește să-și imagineze ceva, fantezia lui este oprită de mecanismul papușii ce merge înainte pentru că nu este programat să se oprească în timpul unei acțiuni. Sunt păpuși gândite să facă prea multe lucruri: există cea care doarme, cea care plânge si râde sau cea care te avertizează că e momentul să o hrănești. Pentru Tiziana au devenit jucării stresante, pur si simplu.

Ce e demn de subliniat e că în ciuda infinității de mecanisme și jucării tehnologice, Spitalul păpușilor nu duce lipsă de pacienți…analogici. “Până la urmă este fantezia cea care pune totul in mișcare  – mai zice Tiziana. Încercăm să-i mulțumim pe toți, avem clienți cu vârste cuprinse între 0 și 99 de ani, care doresc să regăsească în obiectul lor splendoarea trecutelor vremuri. Și trebuie să spun că este imensă surpriza celor care vin să-și reia păpușile vindecate ”.

Ei bine, mărturisesc că după ce am auzit toată această poveste de la Tiziana, mi s-a făcut un dor nebun de bunica mea si de păpușa blondă din casa copilăriei.

Mă leagă de România oamenii dragi, cei care trăiesc încă și deopotrivă cei plecați în altă lume, dar care trăiesc prin amintirile mele, când blânde, când dureroase, când duioase. Locurile în care am poposit în trecut, pentru o vreme, care mi se părea infinită, sau pentru un timp, închis între unități de măsură necruțătoare, locurile,  ca spațiu fizic,  nu au puterea de a mă atrage spre ele, dacă nu mai sunt locuite de oamenii pe care i-am iubit, care m-au iubit și pentru care aș fi vrut să opresc timpul în loc.

Am fost de curând la Mintiu, locul meu suflet, satul în care am copilărit și am fost fericită așa cum nu am mai fost niciodată și nicăieri. Acolo mă întorceam mereu, oricât de departe m-ar fi dus drumurile sau rătăcirile, acolo îmi regăseam sufletul, de multe ori desprins parcă de ființa mea, din dorința de a se adăposti de prea multă înstrăinare, acolo eram eu însămi, pentru că mă proteja iubirea simplă și mereu prezentă a bunicilor. M-am oprit în fața casei care,  odinioară,  era paradisul meu și unde timpul era bun și răbdător. Casa nu mai e a noastră și nu mai e aceeași, au schimbat-o noii proprietari, dar teii din față sunt aceiași.

Mă așezam cu Tata Bun, bunicul meu, pe bancă seara, sub teii înfloriți, și ascultam șuieratul trenului care se auzea în depărtare. Dacă se auzea clar în aer, atunci știam că a doua zi va fi vreme bună. Nu știu dacă există vreo lege a fizicii care să justifice o astfel de teorie, însă nu avea importanță, Tata Bun avea întotdeauna dreptate. M-am așezat pe bancă, sub teii înfloriți și am început să plâng. Pentru că mă uitam în jur și nu mai găseam  nimic din locul meu privilegiat, din timpul acela privilegiat pe care îl credeam atât de bun cu noi.  Rămăsese doar parfumul florilor de tei și șuieratul unui tren în depărtare. Și sufletul meu făcut bucăți și reconstruit de atâtea ori, ca într-un puzzle în care piesele devin tot mai multe și tot mai greu de potrivit.

Tot pe acceași bancă, bunica mea, deja bolnavă, în momentele ei de luciditate, îmi lua mîna stângă și mi-o ținea între mâinile ei noduroase și puternice, îmi pipăia cu migală degetul inelar să vadă dacă am verighetă. Când îl vedea pe Fabio, iubitul meu italian, mă întreba mereu, cu tristețe și neputință: “A venit să te ducă, așa-i?”.

A suferit mult că am plecat din țară, cred că a murit neîmpăcată, pentru că eu eram departe. Îmi spunea mereu să nu plec, să rămân în țara mea, pentru că nicăieri nu o să-mi fie bine. Ea fusese nevoită să își lase locurile de suflet, oamenii dragi, în martie 1944, când s-a refugiat în România din Bucovina, și a rămas toată viața cu o tristețe iremediabilă, a tânjit mereu după un loc și un timp din care istoria a izgonit-o cu violență.

Bunica mea a rămas cu sufletul și cu gândul la Bucovina ei, gătea ca acasă, și-a construit casa după modelul celor din Bucovina, țesea la războiul de țesut covoare ca acasă, și-a creat spațiul ei interior, care, în timp, a devenit aproape incompatibil cu cel exterior. Nu a avut prietene, nu se așeza niciodată cu vecinele la o poveste, nu-i plăcea să vorbească despre ea. Pe noi ne iubea într-un mod ciudat, mai presus de cuvinte sau de gesturi, de care,  parcă, se ferea cu “premeditare”. Cu bunicul era într-un război tacit, fără armistiții, de parcă îl vedea vinovat de exilul ei într-o lume care simțea că nu-i aparține.

A rămas legată definitiv de locurile din care a alungat-o războiul, iar bunicul meu nu avea nici un rol și nici o vină în istoria asta blestemată. După 50 de ani, Bucovina era tot paradisul ei pierdut, în care rămăseseră atâția oameni dragi, pe care i-a revăzut prea rar în toți anii ăștia. Când a avut accidentul vascular îl aștepta pe unchiu-meu, la Mintiu, în poartă,  pentru că plecau la Cernăuți; a trăit întoarcerea asta cu emoții prea intense care au doborât-o.

În timp ce stăteam pe bancă, sub teii înfloriți, mă gândeam la plecări, la întoarceri… la viața care ne prinde uneori în jocul cinic al plecărilor fără întoarcere.

De 13 ani de când sunt în Italia, spun că merg acasă, atunci când vin în România. Nu spun niciodată că merg în România sau merg în țară, mi se pare că sunt expresii prea reci, prea neutre, de emigrant care s-a rupt de patrie, negându-și originile, în căutarea unei alte identități. Când mă întorc în Italia, mă întorc acasă.

E o permanentă stare de duplicitate interioară, afectivă și lingvistică, un fel de acrobație pe sârmă între două spații geografice și sentimentale, în care te așteaptă mereu cineva, în care te desparți mereu de cineva… E o adevărată artă aceea de a rămâne în echilibru și mărturisesc că nu reușesc întotdeauna să evit să mă clatin sau chiar să cad. Nu există o rețetă universal valabilă, nu există nici un maestru sau un “guru” care să te învețe cum să nu-ți pierzi cumpătul (în sensul de echilibru sufletesc).

Nu tânjesc după Italia atunci când sunt în România și nu tânjesc după România atunci când sunt în Italia. E un exercițiu permanent de autocontrol, de autoconservare, în cele din urmă, pentru că nu poți trăi suspendat între două lumi, fără să simți că aparții măcar uneia dintre ele. Sigur că am momente în care simt că nu mai aparțin locului de unde am plecat acum 13 ani, pentru că eu m-am schimbat,  oamenii s-au schimbat, mi-e greu să-i înțeleg, mai ales atunci când vorbesc doar de bunurile materiale dobândite sau râvnite, prietenele mele sunt plecate și ele din țară și reușim să ne întâlnim rar. Simt că nu mai am legături solide cu Bistrița, altele decât părinții, familia. Atunci îmi spun că, în fond și la urma urmei,  un loc e pentru mine acasă, atât timp cât mă leagă de el niște oameni dragi.

Când sunt în Italia, am momente în care simt că nu-i aparțin, că suntem prea diferiți, în felul în care gândim, simțim sau ne comportăm în anumite situații, că cei din jur nu mă înțeleg, ci mă acceptă doar, că ceea ce mă leagă de locul acela e familia (dobândită) și prietenii, nu mulți…

Tocmai de aceea cred că e un fel de acrobație,  un fel de jonglerie cu trăiri și sentimente contradictorii, care pot deveni devastatoare. Spuneam că nu există o rețetă universală care să ne ajute să rămânem în echilibru. Poate că ar trebui să iau lecții de la băiatul meu de 10 ani, care trăiește cu bucurie fiecare plecare pentru că știe că îi va urma o întoarcere. E fericit când vine la bunici, în România, pentru că se simte liber și poate mânca morcovii direct din grădină, merge la Colibița și se plimbă singur prin sat, merge la pescuit și îl trimit singur la cumpărături. La Bitrița stă în parc de dimineața până seara și se joacă in curte pâna când se înnoptează. Apoi se întoarce în Italia și reia totul de unde a rămas înainte de plecare. Povestește prietenilor cu bucurie despre tot ceea ce a făcut în România și se simte privilegiat că are două locuri în care se simte acasă.