Regele Spaniei Juan Carlos a abdicat tocmai în ziua în care italienii au sărbătorit Ziua Republicii, 2 iunie.  Mii de republicani spanioli au ieșit în stradă,  la Madrid,  pentru a cere organizarea unui referendum care să decidă forma de guvernământ. În timp ce scriam la articolul meu despre semnificația zilei de 2 iunie în Italia, iată că istoria se dovedește iscusită în a se juca de-a coincidențele și a lega între ele evenimente, la distanță de decenii sau secole, în alte contexte politice și istorice.

În 1946, în 2 iunie, în Italia a avut loc un referendum prin care italienii erau chemați să se exprime în favoarea republicii sau a monarhiei.  Cu 2 milioane de voturi în plus, au câștigat republicanii, însă Italia se divide dramatic între nordul majoritar republican și sudul fidel monarhiei. Tocmai în sud, mai precis la Napoli, rezultatele referendumului din 2 iunie și suspiciunea unor fraude electorale,  au declanșat manifestații de protest violente, în urma cărora zeci de persoane au murit, iar multe au fost rănite. Riscul declanșării unui război civil era real. Regele Umberto II de Savoia, numit și “regele de mai“, pentru că a atât a rămas pe tron, o lună de zile, a fost chemat de către Papa Pio al XII-lea, care l-a avertizat  că prezența sa în Italia, mai ales la Napoli, ar putea să provoace alte conflicte și proteste și i-a sugerat să părăsească, pentru o vreme Italia, până când se va calma situația extrem  de tensionată în zilele care au urmat referendumului.

În 13 iunie 1946, Curtea de Casație validează rezultatele referendumului iar guvernul De Gasperri asumă puteri depline. Regele Umberto  de Savoia recunoaște și respectă voința poporului și decide să părăsească Italia. Nu s-a vorbit nici o clipă despre exil, nici regele și nici apropiații săi nu și-au imaginat nici o clipă că, o dată cu plecarea lor din Italia, începea un exil  care a durat aproape 60 de ani. Portugalia a fost singura țară dispusă să îl găzduiască pe suveranul Italiei, așa încât regele împreună cu fiul său , Vittorio Emanuele, se va stabili la Cascais. Regina Maria Josè părăsise deja Italia, împreună cu prințesele de Savoia,  și se aflau în Elveția.

Destinul regelui Italiei plecat în exil se leagă, tot printr-o serie de coincidențe istorice,  de destinul unui alt rege, Mihai I al României,  al cărui exil va începe un an mai târziu. Tot în 1946, în noiembrie, în Romania aveau loc alegeri libere (dar, potrivit istoricilor, fraudate), câștigate, cu peste 80% din voturi, de către comuniști.  Timp de un an de zile, regele MIhai rămâne pe tron, într-un fel de compromis politic, în timp ce țara era guvernată de Petru Groza. Regele intră în ceea ce s-a nimit “grevă regală” și refuză să semnze documentele emise de guvern, însă acesta își continuă nestingherit activitatea neconstituțională, cu sprijinul Uniunii Sovietice. În decembrie 1947, regele Mihai I abdică, fiind ultimul rege rămas pe tron după încheierea celui de-al doilea război mondial. În ianuarie 1948, regele își începea exilul amar care avea să dureze  până în 1992.

Spuneam că destinele celor doi suverani sunt legate de firele nevăzute și încâlcite ale istoriei, însă fiecare a trăit experiența exilului în alt fel, în altă parte, ceea ce îi unește este, fără îndoială,  durerea care i-a însoțit pe acest drum ce părea fără întoarcere. Contrar a ceea ce s-a spus în ultimii 20 de ani, România a fost mult mai generoasă cu fostul suveran, decât a fost Italia. Regele Mihai s-a întors în România în 1992,  în vreme ce Italia a permis doar în 2002 descendenților familiei regale să se întoarcă în țară. În plus, România a redat titlul regal regelui și prințeselor, a restituit o parte dintre proprietăți, ceea ce nu s-a întâmplat în Italia.

Exilul regelui Umberto II de Savoia a durat 37 de ani, până la moartea sa, în 1983. La Cascais, Vila Italia, unde locuia fostul suveran italian era cunoscută ca un loc de întâlnire al artiștilor vremii, dar și a unor personaje controversate. Era ușor să-i întâlnești aici pe Salvador Dali, Luchino Visconti, Aristotele Onasis, regele Farouk al Egiptului, Edith Piaf,  cântăreața portugheză de fado,  Amalia Rodrigues, de care se pare că regele era îndrăgostit. Regele Umberto adora să asculte fado, genul muzical portughez care vorbește de saudade, de dor, de distanțe, de plecări și adesea spunea prietenilor că se simte ca un “emigrant care nu mai are nici măcar speranța că se va întoarce în patrie“.

În perioada în care am trăit la Lisabona, fiecare portughez știa o poveste, o întmplare, o legendă  despre personajele care au dat Portugaliei numele de “țară a regilor fără țară“. În Portugalia se afla în exil și fostul rege al României, Carol al II-lea, împreună cu Elena Lupescu, însă fiul său, regele Mihai,  nu a venit niciodată să-și vadă tatăl, dat fiind faptul că relațiile lor erau extrem de reci, aproape inexistente. Regele Mihai și-a trăit propriul exil în  Anglia, apoi în Elveția, departe de orice eveniment monden, discret și cu demnitate.  Tocmai de aceea a fost probabil singurul rege care nu a ocupat primele pagini ale presei din acele vremuri, cu scandaluri frivole sau știri privind tumultoasa viață privată. Spre deosebire de tatăl său, Carol al II-lea, Regele Mihai a plecat în exil fără averi. Sumele de care dispuneau erau foarte mici, așa încât a trebuit să-și câștige existența, îndurând multe umilințe și frustrări. În primii ani de exil, locuia într-un sat de lângă Londra unde avea o mică fermă, cultiva flori și legume, creștea găini. După ce se mută în Elveția, va lucra pentru o mică firmă care repară avioane particulare. Înființează apoi o companie de electronice, care dă faliment după câțiva ani. Devine agent de bursă. Exilul regelui Mihai a fost marcat de eforturile de a-și câștiga existența pentru a-și putea menține familia, făcând munci care puteau fi considerate umile pentru un fost monarh. Propaganda comunistă și-a făcut datoria și, vreme de 40 de ani,  a promovat o istorie falsificată a fostului rege și a familiei regale, care (vă mai amintiți?) ar fi plecat din țară cu “trenuri pline de aur“.

Astăzi, când regele MIhai I al României a rămas singurul monarh în viață care a fost martor și protagonist al istoriei, în timpul celui de-al doilea război mondial, chestiunea monarhiei în România e încă deschisă. În Italia, unde descendenții ultimului rege, Umberto II de Savoia,  au fost frecvent în centrul unor scandaluri și procese, unele de natură sexuală, problema monarhiei este catalogată ca fiind istorie. În fiecare an, în 2 iunie, trecutul își revendică dreptul de a reînvia imaginea regilor care au scris istoria, chiar dacă au fost doar regi pentru o lună.

E greu de imaginat cum va arăta Europa în următorii ani, însă cu siguranță rezultatele alegerilor vor schimba total structura Parlamentului European, care va deveni atât de eterogenă încât va fi complicat un consens în ceea ce privește promovarea unei politici economice și fiscale comune.  În Italia, a câștigat detașat Partidul Democrat, aflat la guvernare, cu peste 40 % de voturi, obținând astfel cel mai bun rezultat din area social-democrată europeană. E o victorie personală a premierului Matteo Renzi, cel mai tânăr premier din Europa, e o victorie a stângii, o dovadă de responsabilitate si maturitate a electorilor italieni, care au respins astfel populismele promovate de celelalte două partide importante aflate în cursa electorală. Este vorba de partidul Forza Italia, al  lui Silvio Berlusconi,  care, condamnat definitiv pentru fraudă fiscală,  a fost încredințat unui azil pentru bolnavii de Alzheimer, pentru a-și îndeplini pedeapsa, prin servicii în slujba comunității. Între două bancuri și două anecdote povestite pacienților (relatate chiar de el în fața ziariștilor),  interviuri TV, intervenții telefonice la mitinguri electorale (la care nu a putut participa pentru că are interdicția de a părăsi Roma),  discursuri populiste și atacuri sub centură la adresa contracandidaților, Silvio Berlusconi a susținut singur campania electorală a partidului său, obținând 16 % din voturi, un rezultat mult sub așteptări. Analiștii politici vobesc, în mod metaforic,  de “amurgul zeilor”, și consideră că Berlusconi trebuie să lase loc fiicei sale Marina Berlusconi, care să preia conducerea partidului.

Mișcarea 5 stele,  condusă de comicul italian Beppe Grillo (liderul care nu a putut candida nici la alegerile parlamentare de anul trecut și nici la europene, (dat fiind faptul că a fost condamnat acum 20 de ani pentru un accident soldat cu victime) a obținut 20 % din voturi, un procent aparent bun, însă considerat o deziluzie totală de către “grillini”, care erau convinși că vor câștiga cu un procent zdrobitor.  Mișcarea 5 stele s-a declarat de la început  profund antieuropeană, în campania electorală din 2013 (unde au obținut, la alegerile parlamentare, peste 30 %), au propus un referendum pentru ieșirea Italiei de pe piața euro și din UE. În campania electorală pentru Parlamentul european discursurile liderului au fost adesea agresive, violente, cu amenințări absurde la adresa președintelui și a premierului, care ar fi fost “trimiși acasă cu șuturi în fund, după alegeri”. Liderul comic, un mare orator care știe să stăpânească scena, a promis un fel de “epurare politică a tuturor celor aflați în parlament”, prin intermediul unor procese web. Berlusconi l-a definit “un nou Hitler”, iar mișcarea sa o “nouă formă de nazism”. După publicarea rezultatelor, Beppe Grillo a mulțumit celor care au votat mișcarea sa și a publicat poezia lui Kipling, If.

Câștigătorul indiscutabil al acestor alegeri, premierul Matteo Renzi, a declarat a doua zi după anunțarea rezultatelor că italienii au arătat Europei că nu se resemnează și “au preferat să voteze pentru speranță și nu pentru mânie”. Liderul Partidului Democrat a reînnoit partidul și a propus candidați noi, tineri și plini de entuziasm. Discursurile sale au fost întodeauna moderate, responsabile, fără populisme sau promisiuni demagogice. Poziția sa este una pro-europeană, însă nu supusă, “nu mergem în Europa ca să ni se controleze temele pentru acasă”, a spus în repetate rânduri Renzi, ci “să propunem schimbări, respectând regulile”. Succesul lui Matteo Renzi e văzut de către analiști ca o posibilă reabilitare a poziției Italiei în Europa, după ultimii 10 ani în care a fost considerată un fel de Cenușăreasă a politicii europene.

Vă mai amintiți serialul “Pasărea Spin” care, prin anii ’80,  a avut un imens succes în întreaga lume, inclusiv în Italia? Un preot australian, Ralph, interpretat de fascinantul Richard Chamberlain, se îndrăgostește de tânăra Maggie, cu care are și un copil, trăiește devastat între iubirea pentru Maggie și cea pentru biserică, în final moare în brațele femeii pe care a iubit-o toată viața. Spiritul filmului a fost reînviat de curând de către 26 de femei care au trimis o scrisoare lui Papa Francesco în care îi cer, cu umilință și imensă suferință, să pună în discuție legea asupra celibatului și să susțină abolirea ei. Semnatarele scrisorii mărturisesc că fiecare dintre ele are o relație de iubire cu un preot, trăită cu o durere devastatoare. “Noi îi iubim și ei ne iubesc pe noi și cu toată bunăvoința noastră nu suntem capabili să renunțăm unul la celălalt. Soluțiile sunt renunțarea la preoție sau continuarea unei relații clandestine”, scriu cele 26 de “amante de preoți”, în scrisoarea adresată Papei. Mai mult, ele cer să fie primite de către acesta pentru a-i putea vorbi cu umilință despre poveștile lor de dragoste, trăite cu disperare și suferință. În opinia lor, un preot care nu a fost obligat să renunțe la vocația unei iubiri conjugale, pe care să o urmeze împreună cu cea religioasă, ar putea sluji mai bine biserica, având sprijinul unei soții și al copiilor. În finalul scrisorii, cele 26 de semnatare speră că Papa Francesco le va da binecuvântarea pentru iubirile lor secrete. Tema celibatului în cadrul Bisericii Catolice este una dintre temele tabu, iar noul Papă a exprimat o poziție destul de clară, in timpul unei discuții avute cu rabinul Abraham Skorka: “Deocamdată sunt în favoarea menținerii celibatului, cu pro și contra, pentru că sunt zece secole de experiențe pozitive și de puține erori. E vorba de disciplină și nu neapărat de credință. Ipotetic, în cazul în care catolicismul occidental ar revedeea tema celibatului, ar face-o din rațiuni culturale, ca în Orient, și nu ca opțiune universală”. Papa Francesco s-a exprimat așadar în favoarea celibatului, însă fără îndoială nu va putea ignora o realitate, accea exprimată în mod simbolic de cele 26 de femei, în numele miilor de femei care au sau ar dori să aibă o relație cu un preot. Fenomenul e real, iar mărturie stau cele câteva bloguri care au ca temă tocmai iubirile secrete ale preoților, ca de exemplu, http://blog.libero.it/leieilsacerdote/, sau existența unei asociații care se numește http://sacerdotisposati.altervista.org/.

“Nu veniți în Italia, nu are nimic să vă ofere. V-o spun din toată inima, nu veniți în Italia să muriți de foame. Italia e o țară care traversează o gravă criză economică, să ajungi aici ca și clandestine înseamnă doar mizerie și disperare. Nu mai veniți în Italia, nu există locuri de muncă și nici viitor.” Dacă aceste fraze le spune un politician în mod direct, în prima persoană, nu are același efect pe care îl are dacă mesajul e rostit (în limba originală, subtitrat în italiană) de cinci imigranți din India, Pakistan, Sri Lanka, Angola și țările arabe. Ideea originală aparține unui tânăr candidat la europarlamentare din partea Ligii Nordului, formațiunea care combate de ani de zile, fie la putere, fie în opoziție, împotriva imigranților. În anii în care a fost la putere, alături de partidul lui Berlusconi, Liga Nordului a promovat faimoasa lege Bossi-Fini, care prevedea măsuri severe privind regularizarea imigranților ( în special colf și badante) și eliberarea permiselor de ședere. În plus, conținea un amendament sancționat ulterior de Comunitatea Europeană, privind dreptul Italiei de a respinge șalupele cu clandestini care se apropie de țărmurile Siciliei și de a le trimite, fără drept de apel, înapoi de unde au plecat. După promulgarea legii, a urmat o perioadă neagră pentru întreaga Europa, cu sute de imigranți clandestine care și-au găsit sfârșitul în mare. Liga Nordului continuă în opoziție lupta împotriva imigranților, fie clandestini, fie cu acte în regulă, fără să ascundă sentimentul de totală intoleranță față de orice străin care alege să trăiască în Italia. Spotul electoral cu care candidatul Ligii Nordului vrea să câștige încrederea și voturile alegătorilor se înscrie pe această linie, originalitatea constă în faptul că agenții săi electorali sunt tocmai niște clandestini. Același candidat a anunțat că vineri, 23 mai, se va îmbarca de la Lampedusa împreună cu un grup de șomeri și va pleca în Africa să ceară ceea ce africanii cer și obțin, îm opinia sa,  când ajung în Italia: sejur în hoteluri de lux cu saună și covoare pe jos, oferite clandestinilor pe banii italienilor. Campania electorală pentru alegerile europarlamentare e o ocazie perfectă pentru Liga Nordului pentru a exprima nu doar poziția drastică împotriva imigranților, dar și împotriva Europei. Recent, în timpul unei emisiuni de maximă audiență, un alt candidat al Ligii Nordului a rupt steagul Uniunii Europene și și-a suflat nasul, declarând teatral că acest steag e util doar pentru a-ți șterge nasul. Mesajul antieuropean a fost exprimat foarte clar, cu cuvinte extrem de dure la adresa cancelarului german, Angela Merkel. “Ne-am săturat de nazismul financiar impus de Merkel”, a declarat candidatul LIgii Nordului, aderând astfel la curentul anti-european, tot mai prezent în Italia.