Sunt suma tuturor femeilor care m-au plăsmuit,  m-au desăvârșit și m-au îndeplinit și,  deopotrivă, sunt suma bărbaților care m-au iubit și m-au împlinit. Femeile sunt cele care au adăugat nuanțe ființei mele, în vreme ce bărbații i-au dat culoare. Femeile m-au ajutat să devin complexă, bărbații, completă. Știu că poate părea totul un simplu joc de cuvinte, dar pentru mine are un sens și cred că și pentru voi.

M-am gândit mult la toate femeile care fac parte din mine, din viața mea, chiar dacă unele au devenit doar niște umbre locuite, care mă însoțesc tăcute și îmi dau mâna lor invizibilă, atunci când am nevoie. Toate cele pe care le-am întâlnit, cele care au rămas, dar și cele care au trecut, lăsând în urma lor o idee, un gând, o îndoială,  o întrebare, o certitudine sau doar o dâră de parfum. De la fiecare am furat ceva, o piesă,  chiar și minusculă, care lipsea din puzzle-ul meu interior, de aceea, recunosc că am fost toată viața o “hoață” de sentimente, de emoții,  de metafore.  Nu am fost niciodată, însă, o hoață de vise, pentru că le-am trăit mereu doar pe ale mele, și nici o”hoață” de identități, pentru că nu am vrut niciodată să fiu altcineva, chiar dacă m-am lăsat inspirată, adesea, de femeile,  reale sau fictive,  care îmi umpleau existența și îmi puneau la lucru imaginația.

A fost o vreme în care cele fictive mă devorau pur și simplu, mă obsedau, era vremea incertitudinilor, a îndoilelilor, a plăsmuirii interioare, în care orice sentiment era trăit înzecit, înmiit, aproape paroxistic, până la exasperare. Era vremea în care oscilam incertă între Olguța și Monica, din La Medeleni, între Luli boy și Gabriela, din Lorelei,  între Diana și Ilinca din Pânza de păianjen, la fel ca multe dintre noi, nu-i așa?  Apoi a venit vremea Doamnei T, a lui Camil Petrescu, a Otiliei lui Călinescu, a Annei Karenina, a lui Tolstoi, a Norei lui Ibsen, a Ferminei Daza, a lui Marquez, fiecare dintre ele a complicat și mai mult puzzle-ul interior, încă în construcție.

Cât despre femeile din lumea reală…ele m-au ajutat,  de cele mai multe ori,  să am certitudini și să oscilez, rămânând în echilbru, să fiu,  deopotrivă,  puternică și fragilă, m-au inspirat și m-au amalgamat în ceea ce sunt astăzi. Tocmai de aceea simt că sunt câte puțin din fiecare, sunt suma infinită a tuturor, sunt reflexul fiecăreia, dar nu copia, e ca și cum aș fi între oglinzi paralele, care produc un număr (aparent) infinit de “autoreflexii”.

O văd pe mama, pe care am fost supărată multă vreme pentru că nu mi-a transmis albastrul intens din ochii ei, dar mi-a dăruit ceva mult mai important decât culoarea ochilor, dragostea intensă și infinită, întocmai ca și cerul din privirea ei.  Iubirea unei mame nu e niciodată ușoară sau calmă, dimpotrivă, e nelinișită, e impulsivă și rațională, e tandră și rigidă, e necuprinzătoare, e neobosită, e…totală. În momentul în care începem să dorim să nu seamănăm cu mamele noastre,  în momentul în care simțim că iubirea lor imensă devine insuportabilă, împovărătoare,  devenim noi înșine mame și ne dăm seama că iubim și noi în mod total și imperfect. Dar știm să iubim tocmai pentru că am fost iubite, asta e singurul lucru care contează. Uneori, însă, îl înțelegem târziu…

Așa cum am înțeles târziu, dar  nu prea târziu, din fericire, iubirea bunicii mele, cea care m-a crescut, o iubire tăcută, mută, niciodată exuberantă sau euforică, declamativă sau declarativă, o iubire prizonieră într-un suflet închis în propria fortăreață. O iubire nedeslușită. Văd deslușit, însă, reflexul bunicii mele în oglinzile paralele ale sufletului meu.

Imagini femine, uneori limpezi, alteori confuze, unele colorate, altele în alb și negru, unite între ele de felul în care se oglindesc în mine.  Un loc, o culoare, un obiect, un parfum, fiecare se identifică în memoria mea cu cineva.

Trandafiri albi în februarie, cartea lui Eliade, 19 trandafiri, în dar, eclipse de lună, astronomie și planete, prietena mea,  cu minte genială,  care adora contrapunctele în muzică și le identifica cu acele persoane de care ești independent și interdependent în acceași măsură.

Profesoara de franceză din liceu care,  atunci când intra în clasă, umplea aerul de parfum subversiv și de vise clandestine. Ne vorbea, în secret,  de stil, de eleganță, de rafinatețe, de feminitate într-o vreme în care maximul de feminitate pe care ni-l puteam permite era cămașa albă, din in topit, cu guler brodat,  care se întrezărea de sub uniforma neagră și tristă, cu matricola cusută pe piept.

Mătușa mea din București la care petreceam vacanțele de vară, care m-a învățat să merg pe stradă elegant și cu stil, fără să îmi bălăngăn brațele, cu care mergeam seară de seară la teatru sau operă, cu care am descoperit farmecul aristocratic al orașului, cea care m-a visat actriță și pe care, probabil, am dezamăgit-o.

Prietena franțuzoiacă a mamei mele, care m-a făcut să iubesc franceza și să visez Parisul, cea care mi-a adus primii blugi, rochia de banchet și toate hainele care miroseau a Chanel și a Paris, primele reviste Paris Match, interzise în România comunistă, cea care m-a făcut să visez în ritm de chansonete.

Vecina mea de bloc, cu 10 ani mai mare decât mine, scriitoare și jurnalistă, care poposea în blocul de pe Odobescu, între două cărți, între două premii, între zecile de călătorii prin lume. Avea,  uneori, timp de o poveste, în care vorbeam despre cărți, despre locuri de vis și despre iubiri tumultuoase. O admiram și o adoram. Mă simt datoare să rectific, am mințit atunci când am spus că nu am fost hoață de identități, pentru că nu vroiam să semăn cu nimeni. Nu e adevărat, la 20 de ani am visat să scriu la fel ca ea, la 30 de ani, să cutreier lumea, așa cum făcea ea, iar la 40 să iubesc la fel ca ea. Nu am făcut nimic din tot ceea ce aș fi vrut să fac, încercând să trăiesc la fel ca ea, dar, în cele din urmă, după douăzeci de ani, am devenit prietene. Chiar dacă nu mai stăm la o poveste, ca pe vremuri, cam de vreo…douăzeci de ani.

Sunt purtătoarea tuturor chipurilor femimine pe care le-am întâlnit trăind și,  tocmai de aceea,  am simțit că trebuie să scriu despre ele, de 8 martie.

P.S. Știați că limba română este singura limbă latină în care cuvântul iubire e de genul feminin?

 [post_connector_show_children slug=”iubire” parent=”22″ link=”true” excerpt=”true”]

Atunci când vorbim despre cinematografia mondială, e imposibil să nu pronunțăm nume ca: Fellini, Visconti, Rossellini, Antonioni, Pasolini, Bertolucci, De Sica sau Sergio Leone. Filme ca La Dolce Vita, La Strada, Ghepardul, Hoții de biciclete, Blow Up,  A fost o dată în America au intrat în manualele de istorie a filmului,  la capitolul capodopere. Unele dintre ele au primit și cea mai înaltă recunoaștere oficială,  și anume un Oscar pentru cel mai bun film străin.

La această categorie, instituită în 1950, Italia este țara care a câștigat cele mai multe Oscaruri, 14, din cele 27 de nominalizări, urmată de eterna rivală, la nivel cinematografic, Franța, cu 12 premii.

Ultimul, în ordine cronologică,  a fost obținut anul trecut, în 2014, cu fimul La grande bellezza, realizat de către regizorul napoletan, Paolo Sorrentino, care a surprins prin discursul său în care le-a mulțumit, pentru inspirație, lui Federico Fellini, Martin Scorsese și Maradona. La grande bellezza e un film pe care italienii l-au descoperit doar după ce a câștigat Oscarul. Dovadă că,  atunci când a rulat în cinematografe,  s-a plasat pe locul 19 în box-office, urmând ca, după Oscar, să încaseze, totuși,  9 milioane de euro. Filmul a fost criticat, contestat, neînțeles, a stârnit multe polemici, pornind chiar de la titlul,  considerat o antifrază ironică, în condițiile în care frumusețea despre care vorbește este în mare parte dispărută, înghițită de vulgaritate, renunțare și blazarea personajelor. Presa de stânga i-a reproșat lui Paolo Sorrentino că a realizat un film despre o Italie resemnată, care nu mai are credibilitate. “Dacă vom continua așa, vom ajunge niște coate-goale eleganți, întorși spre trecut, fiind posibil să câștigăm și alte Oscaruri, însă privați de un viitor demn”, scria un ziarist.

Mărturisesc că eu iubesc acest film, e sofisticat, cult, profund, complex, care nu poate fi văzut o singură dată; nu e un film despre Italia, așa cum s-a spus în mod superficial, ci despre religie, moarte, iubire, sex, putere, un film despre disoluția istoriei. Un film magnific.

Dincolo de polemici, un lucru e cert, victoria lui Paolo Sorrentino a fost importantă pentru Italia, pentru că trecuseră 15 ani de când un film italian câștigase Oscarul, în 1999.  Și ce film!!!

De fiecare dată când văd festivitatea de decernare a premiilor Oscar,  îmi amintesc un moment care m-a emoționat enorm de mult, până la lacrimi, la fel cum m-a emoționat și filmul care fusese desemnat câștigător în acel an,  La vita è bella. 

Sofia Loren e pe scenă și deschide, nerăbdătoare,  plicul care conține numele învingătorului la categoria cel mai bun actor. And the Oscar goes to…ROBERTOOOOOO, se aude,  dintr-odată în sală, într-un amestec de engleză și italiană, cu accent napoletan. Benigni se ridică și începe să sară în picioare peste fotolii, ca un copil care a primit cel mai frumos cadou din viața lui, publicul îl aplaudă,  minute în șir, și îl ajută să ajungă pe scenă, făcând echilibristică printre fotolii și spectatori. E, fără îndoială, unul dintre cele mai frumoase momente de Oscar, comic și sentimental, deopotrivă. În aceeași seară,  filmul La vita è bella, a lui Roberto Benigni urma să câștige premiul pentru cel mai bun film străin și pentru cea mai bună coloana sonoră. Un premiu pe deplin meritat, aș spune, având în vedere faptul că a rămas, după atâția ani, unul dintre cele mai tulburătoare filme despre Holocaust.

În 1992, un alt film italian câștiga cea mai râvnită statuetă. Este vorba despre Mediterraneo (Sfârșit de război în Mediterana), al regizorului Gabriele Salvatores, care a bătut,  în finală,  o capodoperă a cinematografiei chineze, Lanternele roșii, favorita la Oscar, după ce câștigase deja Golden Globe. Rămâne memorabilă scena în care Silvester Stallone anunță câștigătorul, spunând doar Italy. Salvatores era atât de emoționat încât era convins că e vorba despre un alt film, aflat în finală,  și nu despre Mediterraneo. Discursul său nu a fost primit cu prea mare simpatie, fiind considerat o adevărată declarație politică. Dat fiind faptul că, în timpul  filmărilor,  izbucnise războiul din Irak, regizorul a considerat că era potrivit următorul mesaj: Soldați, renunțați la război, alegeți viața, însă nu a fost o alegere inspirată, în America războinică a lui Bush.

Cu doi ani înainte, în 1990, Italia câștigase premiul Oscar pentru cel mai bun film străin cu pelicula lui Giuseppe Tornatore, Nuovo cinema paradiso (Noul cinema Paradiso), un film de care m-am îndrăgostit iremediabil de la început, l-am văzut de atâtea ori încât am pierdut șirul și recunosc că plâng,  de fiecare dată când îl revăd. Se pare că pasiunea mea pentru filmul ăsta e ereditară, pentru că băiatul meu Matei, îl știe pe de rost.

După 25 de ani de la câștigarea premiului Oscar, a fost prezentat, la începutul acestui an,  la Los Angeles, întro versiune restaurată, realizată cu cele mai noi tehnici digitale, și a avut un imens succes.

Italia a trebuit să aștepte, din nou,  15 ani până la victoria lui Giuseppe Tornatore. Ultimul Oscar fusese câștigat, în 1975, de către Federico Fellini, cu Amarcord. Era a patra statueta primită de unul dintre cei mai mari regizori din toate timpurile, după cea din 1957, cu La strada (cu Anthony Quinn și Giulietta Masina), din 1958, cu Le notti di Cabiria și cea din 1964, cu 8 1/2. În 1993, cu puține luni înainte de a muri,  lui Federico Fellini i se acordă premiul Oscar pentru întreaga carieră. Criticii de film consideră că a fost un fel de premiu de consolare pentru nedreptatea imperdonabilă pe care Academia Americană de film i-a făcut-o lui Fellini,  aceea de a nu- i acorda un premiu pentru regie.

Tot patru premii Oscar a câștigat și Vittorio de Sica, apreciat ca fiind unul dintre creatorii neorealismului. În 1948,  câștigă cu filmul Sciuscià, în 1950, cu Ladri di biciclete,  în 1965,  cu Ieri, oggi, domani  (cu Marcello Mastroianni și Sofia Loren, amândoi foarte iubiți în America),  iar în 1972, primește premiul pentru cel mai bun film străin, cu Il Giardino dei Finzi-Contini.

Italia a primit și trei premii la categoria cel mai bun actor/actriță. Este vorba despre: Anna Magnani, în 1956, pentru filmul La rosa tatuata, Sofia Loren, în 1962, pentru La Ciociara (a lui Vittorio de Sica), și Roberto Benigni, în 1999, pentru La vita è bella, fiind primul actor străin care a primit Oscarul.

Anul acesta, Italia a adus acasă un Oscar, cel pentru costume, decernat,  pentru a patra oară, lui Milena Canonero, pentru filmul The Grand Budapest Hotel. 

Sper că,  citind acest articol, vi se va face dor să revedeți un film care v-a emoționat și sper să fie unul dintre filmele italienești care au câștigat Oscarul de-a lungul timpului.

E foarte ușor să ții post în Italia, doar că italienii nu țin post,  cel puțin nu în felul în care o facem noi, și nu pentru că ar fi mai puțin credincioși sau mult mai păcătoși. Pur și simplu pentru că Biserica Catolică prevede perioada de post, quaresima,  doar în cele 40 de zile dinaintea Paștelor, și nu toată perioada,  ci două zile, în prima miercuri din post, numită și mercoledì delle ceneri, și în Vinerea Mare. În plus, pe toată perioada postului, vinerea se mănâncă pește, nu carne, ca un act de penitență.

Există,  însă, un alt motiv pentru care e ușor să ții post în Italia, chiar și pe cel rigid și plin de restricții impus de Biserica Ortodoxă. Ai posibilitatea să gătești în fiecare zi o altă rețetă de paste cu legume, fără să te copleșească monotonia culinară, și asta pentru că fantezia bucătarilor italieni nu a avut limite atunci când a inventat sute de feluri de paste, combinate cu orice tip de legume, verdețuri sau zarzavat. Italienii mănâncă paste cu dovleac, cu dovlecel, cu ciuperci, cu linte, cu năut, cu ardei, cu fasole, cu cartofi, cu vinete, cu mazăre, cu conopidă, cu păstăi ecc. Știu că e greu să vă imaginați, spre exemplu,  pastele cu cartofi, dar credeți-mă, sunt delicioase, iar copiii innebunesc după ele! Sau pasta cu dovleac, un amalgam savuros de dulce și sărat, sau paste cu fasole, foarte gustoase,  chiar dacă nu au ciolan afumat sau vreo bucățică de cârnat.

Dacă vă gândiți că astfel de combinații sunt hipercalorice, aveți dreptate, nu pot să vă contrazic, doar că italienii preferă adesea să pregătească, la prânz,  ceea ce ei numesc piatto unico, un singur fel de mâncare, care conține carbohidrați și proteine împreună, cum spun ei il primo și il secondo în aceeași farfurie.  Poate că nu o să credeți dacă vă spun că,  în regimurile de slăbire recomandate de către nutriționiști, există paste cu…fasole sau cu linte, cu condiția ca prânzul să nu conțină altceva și ca pasta să fie fiartă al dente. Dietoglogii au stabilit că pasta al dente e mai ușor de digerat, pentru că amidonul absoarbe mai puțină apă, în plus, reducând timpul de fierbere se păstrează proprietățile nutritive,  iar indicele glicemic e mai scăzut.

Știu că pare greu de crezut, însă e posibil să mănânci în fiecare zi paste, fără să te îngrași. Mai ales dacă sunt gătite cu legume, fără sosuri elaborate și hipercalorice, rețete simple, cu puține ingrediente, la îndemna tuturor, rețete care fac parte din ceea ce italienii numesc cucina povera, bucătăria săracă, redescoperită din plin în ultimii ani,  inclusiv de către cei mai importanți chef din Italia.

M-am gândit, așadar, că multe dintre rețetele de paste cu legume (în italiană,  prin legumi se înțeleg doar fasole, linte, mazăre și năut) ar putea fi pregătite, ca mâncare de post. Vă garantez că sunt rapide, gustoase și sățioase. În cazul în care postiți doar miercurea și vinerea, iată două rețete pentru această săptămână.

Voi începe cu una dintre preferatele mele:

Pasta cu dovlecel și ciuperci

Pregătirea acestei rețete nu vă ia mai mult de 20 de minute din timpul vostru.

Ingredientele pentru 4 persoane sunt:

• 350 de grame de pastă
• 2 dovlecei
• 250 de gr de ciuperci champignon
• un pliculeț de vegeta
• o ceapă mică
• piper
• ulei de măsline
• parmezan ras (facultativ, pentru cei care țin un post…catolic, doar fără carne)

Spălați dovleceii și taiați-i,  fie cubulețe fie bețișoare, cum vă place mai mult,  sau cum e mai rapid. Curățați ciupercile; unii bucătari recomandă să nu le spălați, să le curățati doar cu un prosop ud, pentru că altfel absorb prea multă apă. Dacă vreți, totuși, să le spălați, uscați-le bine cu hârtie de bucătărie, înainte de a le tăia felii. Tăiați ceapa mărunt. Într-o tigaie, puneți un păhărel de ulei de măsline, adăugați dovleceii, ciupercile și ceapa, lăsați-le vreo două minute pe foc, amestecând mereu. Adăugați apoi un pahar de apă, piperul și pliculețul de vegeta.  Eu vă recomand să fierbeți înainte vegeta într-o oală mai mică,  ca și cum ați pregăti o supă, și să o vărsați, treptat, pe măsură ce legumele din tigaie se usucă.

Între timp, fierbeți pastele, al dente, nu uitați să puneți sarea doar când începe să fiarbă apa, pentru că se știe că apa sărată fierbe la o temperatură inferioară a celei fără sare. În plus, vor rămâne pe oala în care ați fiert pastele urme albe de sare, care vor denatura procesul de fierbere pe viitor.Strecurați pastele și amestecați-le în tigaie cu dovleceii și ciupercile. Dacă legumele s-au uscat prea mult, adăugați un pic din apa în care au fiert pastele, pentru a se omogeniza mai bine. În final, se poate pune un pic de parmezan ras deasupra, dar vă garantez că sunt gustoase și fără parmezan.

A doua rețetă e preferata verișoarei mele Mia, care ar fi mâncat doar Paste cu vinete, atunci când a fost în Italia.

Ingrediente pentru 4 persoane:

• 350 grame de pastă (cele mai potrivite sunt penne rigate, pentru că se amaglaează mai bine cu vinetele)
• 2 vinete medii
• 350 de grame de pomodorini (cherry). Roșiile pot fi înlocuite cu sos de roșii, dar trebuie adăugat doar când vinetele sunt aproape gata, altfel se înmoaie prea tare
• o ceapă
• sare
• piper
• frunze de busuioc proaspăt
• ulei de măsline

Se spală vinetele, se taie în felii și apoi în cubulețe, de mărime medie. La Napoli se recomandă ca,  după ce sunt tăiate,  să fie puse într-o strecurătoare pentru pastă,  sărate cu sare groasă, cu un capac greu deasupra, pentru a face presiune, în acest fel vor pierde din gustul amar.

Între timp tăiați ceapa mărunt și tăiați în patru roșiile. Într-o tigaie puneți două linguri de ulei de măsline, adăugați ceapa, iar când e ușor rumenită, vinetele. Lăsați-le să se coacă, sub capac, la foc redus, vreo 15 minute, fără să mestecați prea des, pentru că altfel vă iese un purè de vinete. Puneți roșiile cherry sau sosul de roșii (aproape de final) și lasați-le pe foc 10 minute. Adăugați piperul și sarea, nu înainte de a gusta, pentru că vinetele au fost deja sărate, când le-ați pus în strecurătoare. Amestecați pasta,  fiartă al dente,  în tigaie cu vinetele și roșiile și amestecați bine, adăugând un pic de apă în care au fiert pastele, dacă vinetele s-au uscat prea tare.

În final puneți foile de busuioc și un fir de ulei de măsline. Cei care mănâncă brânzeturi în post, pot adăuga cubulețe de provola sau caș afumat și parmezan ras.  Verișoara mea Mia e convinsă că provola e cea care dă un gust unic pastelor cu vinete, însă sunt sigură că sunt bune și fără parmezan sau provola.

Lunea viitoare vă aștept cu alte rețete de paste de post, simple, rapide și delicioase. Și spun asta din proprie experiență!

Cea mai mare operațiune anti-corupție din istoria Italiei, care a avut loc acum 23 de ani, cunoscută,  în întreaga lume,  sub numele Mani pulite, nu a eliminat corupția, nu a distrus sistemul mixt, politico-mafiot și modul corupt prin care acesta finanța partidele,  nu a schimbat cultura politică a unei țări, care se bazează și astăzi, după 23 de ani, pe favoruri și contracte ilegale, obținute prin dare de mită. Cred că, în România, în ultima vreme,  tinde să se idealizeze până la exaltare această mega-operațiune, pentru a justifica și pentru a da o importanță fără precedent marelui spectacol mediatico-judiciar,  care ține românii cu sufletul la gură și cu mâna înțepenită pe telecomanda televizorului. Am văzut mulți opinioniști privind cu admirație spre Italia și spre ai săi procurori-eroi,  care au reușit să zguduie un sistem (fără să-l distrugă, însă),  să pună capăt Primei Republici, să distrugă partide politice și să contribuie, indirect, la nașterea altora, care au pus temelia celei de-a doua Republici.

Din păcate, însă, primii care s-au declarat înfrânți de sistem au fost tocmai procurorii,  nevoiți să accepte că o țară care își uită trecutul este condamnată să îl retrăiască.

“In toți acești ani, corupția din Italia nu a dispărut, dimpotrivă, a devenit mai puternică. Dacă atunci aveam cancer, acum am ajuns la metastază”.

“Nu se poate spune că nivelul corupției a scăzut în Italia, ca urmare a anchetei Mani Pulite, vina fiind în mare parte a politicienilor care nu au fost capabili să rezolve problema la rădăcină”.

“În Italia, cetățenii, sătui și deziluzionați, nu mai au incredere în instituții și nici în politicieni, convinși că “toți fură”. Iar nivelul corupției reale a crescut din nou, pentru că nici celui care dă mită, nici celui care o primește, nu îi convine să denunțe acea situație”.

Doi dintre cei cinci procurori care au declanșat, în 17 februarie 1992, operațiunea Mani pulite, Antonio di Pietro e Piercamillo Davigo,  au descris în acest fel situația de astăzi din Italia, cu evidentă dezamăgire și tristețe. Atunci când au început cercetările, o dată cu arestarea pentru luare de mită, a politicianului Mario Chiesa, erau convinși că sfârșitul primei Republici,  dispariția partidelor corupte și apariția unor noi lideri politici vor duce la reformarea din temelii a societății italiene. Vasta operațiune Mani pulite a scos la suprafață un sistem corupt, menținut în viață de complicitatea tuturor partidelor politice, și moștenit de cele care s-au născut o dată cu cea de-a doua Republică.

Primul bilanț realizat în anul 2000,  la 8 ani de la declanșarea operațiunii Mani pulite,  arată clar că triumful magistraturii a fost sabotat de noua clasă politică, născută din cenușa mîinilor curate.

În mai puțin de doi ani,  din 1992 în 1994, procurorii italieni au interogat peste 5000 de persoane, au trimis în judecată peste 2500, dar în anul 2000, în închisoare se mai aflau doar 4 dintre ei. Termenele de judecată prea lungi au determinat prescrierea multor fapte săvârșite și eliberarea din arest a presupușilor vinovați de actele de corupție. În toți anii care au urmat, Parlamentul italian a adoptat multe legi care au diminuat responsabilitatea celor acuzați. Între timp, noua clasă politică a creat un nou sistem corupt evoluat, bazat pe o presupusă tratativă între stat și mafie, încheiată, între anii 1992 și 1993, de către guvernul Berlusconi, pentru a pune capăt unei perioade de maximă violență, în care mafia ucisese mai mulți magistrați, printre care Giovanni Falcone și Paolo Borsellino. Ancheta privind legăturile dintre politică și mafie durează de peste 20 de ani. Recent, fostul președinte al Italiei, Giorgio Napolitano, a depus mărturie, în calitatea sa de președinte al Senatului,  la vremea respectivă. Omul de încredere al lui Silvio Berlusconi, Marcello dell’Utri, cu care a fondat, în 1992, partidul Forza Italia, a fost arestat, în 2014, fiind considerat mediatorul dintre fostul premier Silvio Berlusconi și mafie. Berlusconi, în schimb, a fost condamnat pentru fraudă fiscală și corupție (a cumpărat cu milioane de euro senatorii care au votat legile ad personam promulgate, pe rînd, de cele patru guverne ale sale), dar este cercetat în alte numeroase dosare. Si-a pierdut imunitatea parlamentară și a fost decăzut din funcția de senator. Miniștri, parlamentari, consilieri locali, guvernatori de regiuni aparținând noilor partide, născute după Mani pulite,  au fost condamnați, de-a lungul anilor, pentru corupție, pentru legăturile cu mafia, pentru fals în acte publice, pentru mărturii false în cadrul procesului privind tratativele stat-mafie. Umberto Bossi, liderul Ligii Nordului, una dintre formațiunile politice care au câștigat alegerile din 1993,  este cercetat, împreună cu fiii, pentru utilizarea în scopuri personale a peste 18 milioane de euro, fonduri alocate partidului său.

Ultimul mare scandal de corupție care a avut loc, la sfârșitul anului trecut, la Roma, este considerat un adevărat cutremur politico-judiciar.

Mulți politicieni,  în frunte cu fostul primar Gianni Alemano și colaboratorii săi apropiați, oameni de afaceri, consilieri locali, reprezentanți ai criminalității organizate, cu toții au creat un adevărat holding mafiot, cu care administrau licitații publice, partide, asociații, cooperative, fonduri europene, cluburi de noapte, cămătari, organizații criminale de romi, conturi secrete în paradisuri fiscale, cam tot ceea ce însemna afaceri murdare la Roma. 37 de persoane au fost arestate și multe altele sunt cercetate în stare de libertate.

Cicero spunea că “historia magistra vitae est”, “istoria este învățătorul vieții”, dar urmașii marelui om politic și orator latin au demonstrat că nu au învățat nimic din lecțiile trecutului.

Spre exemplu,  Mario Chiesa, politicianul corupt de la care a pornit operațiunea Mani pulite, în 17 febrarie 1992, a fost arestat din nou, în 2009, fiind acuzat că administra un sistem de mită, în traficul ilicit de deșeuri,  în regiunea Lombardia. A fost botezat de către magistrați “Omul lui 10%”.  În 1992, după o metodă practicată intens și în Romania, politicianul solicita 10%, ca șpagă, din valoarea fiecarui contract atribuit. În 2009, a reușit să obțină un preț al reciclării deșeurilor cu 10 % mai mare decât cel oferit la licitații. Mulți dintre cei condamnați în cadrul anchetei Mani pulite au fost arestați, din nou, după 20 de ani, pentru corupție, licitații trucate, fraude fiscale.

Puțini știu că ancheta a pornit de la un denunț trimis magistraților de către un om de afaceri milanez, Luca Magni, prin care informa procurorii despre existența a ceea ce, mai târziu,  se va numi, Tangentopoli, orașul șpăgii. Luca Magni este cel care va intra,  în dimineața zilei de 17 februarie 1992, în biroul politicianului Mario Chiesa, cu un plic cu 7 milioane de lire, reprezentând o parte din șpaga pe care urma să i-o plătească pentru un contract obținut de către firma sa. La 3 ani de la declanșarea anchetei, societatea lui Luca Magni a intrat în faliment, din cauza presiunilor la care a fost supus, așa cum a mărturisit într-un interviu recent.

Toate aceste destine individuale,  care au scris una dintre cele mai tumultuoase pagini din istoria Italiei, vor fi protagoniștii primului serial de televiziune inspirat din ancheta Mani Pulite, intitulat 1992. Primul episod pilot,  prezentat la Festivalul de film de la Berlin din acest an,  a fost primit cu elogii de către presa internațională. Cele 10 episoade vor fi transmise în mai multe țări europene, printre care Germania, Franța, Irlanda, Marea Britanie și Austria. Pură coincidență sau nu, în aceleași zile în care la Berlin era prezentat serialul 1992, Umberto Eco, cel mai mare scriitor italian al acestui secol, își lansa,  la Milano,  ultimul său roman, intitulat Numero zero,  inspirat tocmai din istoria recentă a Italiei, mai exact anul de grație 1992. Anul în care s-a sfârșit o epocă și a început alta, doar alta,  nicidecum o nouă epocă.Nici măcar nu se poate spune Tangentopoli a murit, trăiască Tangentopoli, pentru simplul motiv că, de fapt,  nu a murit niciodată.