Aseară, i-am urat “La mulți ani”,  de ziua Românei,  unei românce, Alexandra, care lucrează într-un bar din centrul orașului Caserta. Am cunoscut-o ieri,  eram la o masă cu niște prieteni,  ne-a plăcut fata asta, era simpatică, educată, rapidă. Din vorbă în vorbă, am aflat că e româncă, din Oradea,  mama unguroaică, tata român.  Atunci când i-am spus “La mulți ani”, de 1 Decembrie,  m-a privit nedumerită. “E Ziua României”, am adăugat. “Am uitat de chestiile astea, sunt de 7 ani în Italia”, mi-a răpuns și a continuat să ia comenzile de la clienți, cu surâsul pe buze și într-o italiană perfectă.

Acum 4 zile, în cartierul în care locuiesc, au intrat niște hoți în mai multe apartamente, după-amiaza. Unul dintre ei a fost prins de către niște vecini curajoși și predat poliției. Până să vină poliția, tot cartierul a ieșit în stradă și vecinii mei, dintre care un carabiniere, au fost nevoiți să-l apere pe infractor de furia oamenilor care vroiau să-l linșeze.  “Să sperăm că nu e român”, mi-am spus, în gând, și m-am simțit vinovată că am căzut și eu în capcana locurilor comune și a stereotipurilor. Cineva din mulțime a spus că era o bandă de hoți albanzei. Am răsuflat ușurată…A doua zi, am aflat, de la niște prieteni polițiști,  că erau, de fapt, români, recidiviști, și că au comis,  lunile trecute, alte furturi la Parma. În fața școlii, grupuri de părinți discutau aprins despre ceea ce se întâmplase cu o zi înainte și cuvintele questi rumeni di merda erau un laitmotiv al dezbaterilor. Unii dintre părinți, care mă cunoșteau bine, din delicatețe, spuneau că hoții erau extracomunitari, și nu români. Îi vedeam stânjeniți și le-am apreciat bunul simț.

Public des pe blogul meu articole,  în italiană,  despre România.  Am scris despre Cluj, București, Timișoara, despre Voroneț, Salina din Turda, sau Transfăgărășan, despre Sfântul Andrei,  despre Meșterul Manole, despre etnogeneza poporului român, despre Brâncuși, despre românii care au câștigat Premiul Nobel, despre Luminație și Cimitirul Vesel,  despre Pădurea Baciului. Mă bucur când văd că sunt mulți italienii care citesc articolele, le publică pe pagina lor de facebook și comentează pozitiv, unii dintre ei mărturisesc chiar că descoperă o alt fel de Românie. Când am decis să creez un blog bilingv, în italiană și română, tocmai asta a fost intenția mea, aceea de a vorbi despre România,  fără clișee și fără stereotipuri, mult prea prezente în percepția colectivă a italienilor. Nu sunt naivă și nici nu am aroganța de a fi convinsă că voi schimba imaginea țării noastre. Cred, însă, că imaginea unei țări nu o face un guvern, nu o fac departamentele de comunicare și nici un ministru,  trecător prin vreun minister.  Imaginea României în Italia e ca un puzzle imens, alcătuit din imaginea fiecăruia dintre cei peste 1 milion de români care trăiesc aici. Blogul meu e doar o parte, minusculă,  din acest puzzle, dar nu vă ascund că sunt fericită de fiecare dată când vreun cititor italian îmi scrie și consider că fiecare apreciere e adresată, în mod indirect, țării mele.

Nu am vrut să scriu nimic despre Ziua Națională a României, dar nu pentru că nu-mi iubesc țara. Am sentimentul că,  orice aș scrie,  ar putea fi perceput ca patriotism gol și urăsc orice formă de patriotism declarativ, sau de naționalism de paradă. Nu am scris niciodată scrisori în care să-mi declar iubirea de țară și văd că presa e plină de ele,  în aceste zile.

“Cum, nu scrii nimic despre Ziua Națională”, m-au întrebat unii și alții. Mai ales în acest moment istoric, în care diaspora pare că a asumat rolul unui fel de guru spiritual pentru poporul român. Ar fi trebuit, poate, să scriu despre mândria de a fi român sau să vă “învăț”, pe cei de acasă, cum să vă iubiți țara. Eu sunt atipică și prefer să încerc să îi ajut pe italieni să ne iubească mai mult sau măcar să ne înțeleagă. Sunt mândră că sunt româncă, dar o arăt iubind limba română și scriind corect românește, ceea ce nu se poate spune despre “patrioții” gălăgioși de pe rețelele de socializare, spre exemplu. Îmi iubesc țara, pentru că mă doare atunci când aud în jurul meu: questi rumeni di merda și, credeți-mă, mîndria de a fi român e pusă la grea încercare în astfel de momente. Nu știu nici măcar dacă trebuie să mă consoleze faptul că același italian care a postat pe facebook, zilele trecute,  cuvinte dure la adresa hoților români din zonă, a publicat, tot pe pagina lui,  multe din articolele mele despre România, de pe blog.

Complicat subiect mi-am ales, ăsta cu patriotismul…știam eu de ce nu vroiam să scriu nimic despre Ziua Națională.

La mulți ani, România, oriunde ai fi!

Am așteptat să treacă euforia,  aproape isterică,  a alegerilor, să se potolească spiritele pe rețelele de socializare, să se împace frații și cumnații, certați din pricini poilitice, să-și vorbească din nou vecinii, iar copiii din diasporă să îi “ierte” pe părinții care au votat cu Ponta.  Am așteptat să ne întoarcem la normalitate. Acum, că nu au venit comuniștii, suntem cu toții mai liniștiți, mai siguri în propria țară și ne putem pregăti,  așa cum se cuvine,  să sărbătorim 25 de ani de la căderea comunismului.

Mă întreb dacă maestrul Radu Beligan a fost iertat, pentru că l-a susținut pe Ponta.  Sau dacă Nicu Alifantis și Tudor Gheorghe vor mai cânta. Dacă “lista rușinii”, așa cum o numeau unii, cea a artiștilor care l-au susținut pe Victor Ponta, a fost uitată,  sau doar aruncată în vreun sertar.  Sigur că,  simplul fapt că s-a creat și publicat o astfel de listă,  ridică multe semne de întrebare asupra tinerei noastre democrații. Nu știu dacă Tudor Chirilă și-a revenit după “campania jegoasă a PSD-ului” și dacă a reușit să deschidă toate ferestrele “ca să iasă mirosul de mitocan”,  neapărat,  de stânga.

În ultima campanie electorală, adevărații purtători de cuvânt ai candidaților și,  totodată,  adevărații lideri de opinie au fost artiștii. Totul ar fi fost perfect normal pentru o țară democratică, dacă nu s-ar fi transformat într-un război deschis între noi și voi, prea des excesiv în limbaj și radical în conținut. Știu că e la modă în România să fii de dreapta, să-ți demonstrezi cu toată forța “anticomunismul” și să fii intolerantc cu oricine manifestă tendințe de stânga. Chiar dacă e vorba de un mare actor sau de un artist pe care l-ai admirat,  până ieri, dar a  pierdut din valoare,  doar pentru că a votat cu Ponta.

E ca și cum, spre exemplu, un artist ca Roberto Benigni, câștigător al premiului Oscar, pentru filmul La vita è bella, regizor, actor, showman foarte apreciat în Italia, ar fi fost pus pe o imaginară “listă a rușinii”, doar pentru că e de stânga. Sau Dario Fo, premiul Nobel pentru literatură, care și-a exprimat, în repetate rânduri, în mod deschis,  afinitățile de stânga.  Un artist internațional,  ca Zucchero,  ia parte frecvent la megaconcertul anual organizat de cître Partidul Comunist Italian și celelalte partide de stânga, sub numele de Festa dell’Unita, sau Festa Democratica.  La fel ca și Jovanotti, Ligabue, Vasco Rossi, Gianni Morandi și mulți, foarte mulți cântăreți italieni,  participă,  în mod activ,  la viața socială și politică a Italiei, chiar dacă nu sunt înscriși în vreun partid sau nu candidează.  Critică, iau poziție, atunci când e nevoie, își exprimă opinia în mod democratic și decent, nu atacă niciodată colegii de dreapta și nu ezită să cânte,  împreună cu ei,  atunci când se organizează concerte în scop umanitar. E ca și cum l-am vedea pe aceeași scenă pe Tudor Chirilă și Tudor Gheorghe, spre exemplu. E un interesant exericțiu de imaginație, nu-i așa? Albano e de dreapta, la fel și Ricchi e Poveri, dar au urcat,  sute de ori,  pe scenă cu Gianni Morandi, spre exemplu, care e,  din tată în fiu,  comunist.

Tendința generală este ca artiștii și intelectualii, în general,  să fie de stânga, pentru că dreapta este asociată, în mod paradoxal pentru noi, românii, cu lipsa libertății de exprimare. Motivele sunt de natură istorică: după cel de-al doilea război mondial, comunismul s-a manifestat ca o reacție naturală împotriva fascismului, în consecință, stânga era antifascistă, și tocmai de aceea a avut atât de mulți susținători. Asta nu înseamnă, însă, că cei de dreapta au fost înlăturați din viața publică, dintr-un motiv simplu și banal: democrația nu e un concept abstract. Vreți să vă dau un exemplu? Nepoata lui Benito Mussolini, Alessandra Mussolini, (tatăl ei e unul dintre fiii lui Mussolini),  e în politică de peste 20 de ani, a fost parlamentar, europarlamentar, ministru, purtând cu mândrie numele bunicului fascist, fără consecințe asupra carierei sale politice. Imaginați-vă în România un nepot de-al lui Ceaușescu ministru sau parlamentar… Vă propun un alt exercițiu de imaginație. Puțini știu, probabil, că Sofia Loren, una dintre cele mai mari actrițe din lume, e înrudită cu Mussolini. Sora ei e tocmai mama Alessandrei Mussolini. Sofia Loren nu a ascuns nicio clipă legăturile ei de familie, iar Alessandra Mussolini nu a ezitat niciodată să vorbească despre mătușa Sofia Loren. Ce s-ar fi întâmplat, oare, dacă Sofia Loren s-ar fi născut în România? Ok, aveți dreptate, poate că am exagerat un pic cu exercițiile de imaginație. Am vrut doar să vă povestesc cum e în Italia cu artiștii de stânga și cu cei de dreapta. Ceea ce vroiam să spun, de fapt, este că există dreapta, există stânga, există Partidul Comunist, există partide de extremă dreapta, există partide radicale, există și coexistă cu toții, în numele democrației, iar uneori sunt nevoiți să guverneze împreună, să accepte compromisuri politice.

Din toată campania electorală,  care tocmai s-a încheiat, soțul meu a înțeles un singur lucru: că în România exista riscul să vină, din nou,  la putere comuniștii. “Care comuniști???,  a întrebat el. “Cred că ultimul comunist în România e tatăl tău, singurul care nu a devenit un prosper om de afaceri după revoluție!”

Un mare artist italian, Giorgio Gaber, a scris, în anii ’90 un cântec, care se numește “Dreapta-stânga”. Redau doar câteva versuri, care mi se pare extrem de sugestive, pentru a înțelege cum se schimbă totul, în funcție de perspectiva din care sunt privite lucrurile: “Blugii sunt de stânga, cu sacou, însă, sunt de dreapta/Concertul pe stadion e de stânga, dar prețurile sunt de dreapta/ Șpaga e,  neapărat,  de dreapta, dar se dă cu acordul celor de stânga/ Nu se știe dacă norocul e de dreapta, dar ghinionul e, cu siguranță, de stânga”.

Nu știu dacă fac parte di  “generația fugiților“, dar nu am votat pentru că “vreau țara înapoi“! Citesc presa din țară și aflu că diaspora a devenit plină de “eroi”, aceiași care, acum 5 ani, erau arătați cu degetul și blamați pentru că l-au votat pe Traian Băsescu, care, dacă îmi amintesc bine, redevenise președinte datorită (sau din cauza) voturilor de afară (115.000, cu exactitate). “E președintele vostru, nu al nostru, voi l-ați votat, voi să vi-l țineți!”, erau frazele cele mai elegante pe care le-am auzit rostite la adresa diasporei, căreia i s-au pus în cârcă tot ce s-a întâmplat în ultimii 5 ani de mandat al fostului președinte. Acum, românii din diaspora sunt “eroi”, au dat lecții de democrație, au dovedit că le pasă, au stat ore întregi la cozi să voteze schimbarea! Sinceră să fiu, nu am înțeles prea bine cum e chestia asta cu schimbarea.  Sigur, dacă asta înseamnă că nu va mai fi Băsescu președinte, cred că toți am votat pentru schimbare, nu neapărat din rațiuni ideologice sau politice, dar din rațiuni pur tehnice, dat fiind faptul că Băsescu nu mai candida. Dacă e așa, atunci și eu am votat schimbarea, împreună cu românii din Napoli.  Nu am stat ore întregi la rând, deci nu știu dacă votul meu are greutate, mă tem că nu am dreptul să mă consider un “erou”,  sau un apărător al democrației. Am așteptat 2 minute, am intrat, am semnat declarația (pe care am citit-o de la cap la coadă și am fost certată de președintele de comisie că pierd timp, deși în spatele meu așteptau la rând doar vreo 5 persoane),  am intrat, am votat, am plecat. Cei din comisie mi-au spus că abia după prânz începuse să vină lume,  nu era aglomerație mare, dar pot spune că afluența era mult mai mare decât acum 5 ani.

Am văzut cozile de la Paris și Londra și m-a impresionat răbdarea și încăpățânarea românilor,  care au așteptat ore întregi să voteze. Nu știu ce i-a determinat,  pe fiecare dintre ei,  să meargă la vot, să aștepte la rând, să protesteze, să ia cu asalt ambasadele, nu știu de ce s-a întâmplat toată nebunia asta, în condițiile în care numărul secțiilor de votare a fost același de la ultimele alegeri și mă îndoiesc că numărul românilor trecuți pe listele de votare a crescut atât de mult în ultimii 5 ani.  Nu îmi plac supozițiile și nici teoriile complotiste, așa că nu încerc să explic lucruri pe care nu le înțeleg. Prefer să mă bazez pe date concrete și pe numere. Știu că, potrivit Direcției Generale de Pașapoarte, românii din diaspora cu drept de vot sunt 530.000. E inutil să vorbim despre milioanele de români care, neoficial, trăiesc în străinătate și ar vrea să voteze, pentru că aceștia, în mod firesc, nu pot fi incluși pe listele de votare. Adevărul e că statul român nu are,  încă,  o evidență reală a numărului de români care trăiesc în străinătate, dar asta se întâmplă nu doar în România, ci și în Italia, unde nu se știe cu exactitate câți italieni se află în afara granițelor.  La ultimele alegeri prezidențiale, din cei 700.ooo de români din diaspora, au votat 147.000.  Spuneți-mi și mie pe ce considerente autoritățile române ar fi trebuit să creeze mai multe secții de votare în străinătate, dacă în 2009 au votat doar puțin peste 20 % dintre români?  Anul acesta, potrivit BEC, au votat 161.000 de români, în condițiile în care MAE a trimis 600.000 de buletine de vot. Dar, cum am mai spus, nu vreau să cad și eu în capcana tentantă a scenariilor, la fel ca mulți dintre ziariștii sau bloggeri români împrăștiați prin lume. Rețelele de socializare au fost luate cu asalt în ultimele săptămâni și e normal să fie așa, într-o realitate democratică. Tocmai pentru că trăim într-o realitate democratică, poate că nu ar trebui să fie facebook-ul cel care “îl va îngropa pe Ponta”,  ci alegătorul cu ștampila, care poate că nici măcar nu e pe facebook!  Am văzut că toată presa a preluat sloganul scandat de unii români din diasporă, ca pe o mare victorie a democrației. Nu-mi place nici o formă de dictatură a rețelelor de socializare, așa că recunosc că nu m-a entuziasmat sloganul. Așa cum nu-mi place că noi, cei din diaspora, suntem, din nou, protagoniști. Nu-mi place ca un vot, care nu e altceva decât un simplu și elementar exercițiu de democrație, să fie interpretat ca un gest eroic și răstălmăcit în fel și chip, în funcție de orientările politice ale liderilor de opinie. “Diaspora a votat schimbarea, deci a votat împotriva lui Ponta”, asta e teoria care mi s-a părut cea mai ofensivă la adresa capacității noastre de a înțelege realitatea politică din țară.  Aș fi înțeles dacă Iohannis, contracandidatul lui Ponta, ar fi fost independent, ar fi provenit din societatea civilă (care, de fapt,  nu mai există în România), și nu ar fi liderul unei coaliții care s-a aflat la guvernare, în varii formule, variațiuni pe aceeași temă,  în ultimii 25 de ani.  La fel ca și coaliția lui Victor Ponta. Sau a Elenei Udrea. Sau independenta Monica Macovei. Cine reprezintă, cu adevărat, schimbarea, dintre toți 14 candidați?  Niciunul.

Singura schimbare reală e cea privind prezența la vot: în 1990  fost de 86%, în 2000, 65 %, în 2009, 53%, iar în 2014, 52%.  Vreau să fiu corectă și să nu las loc de interpretări subiective, așa că o să vă spun că și în Italia, în 2006,  procentul a fost de 66 %, iar în 2013, a scăzut la 55%. Așa că, fie că votați “schimbarea”,  fie continuitatea, important este să votați. În cele din urmă, în fiecare schimbare există o porție de continuitate, așa cum, uneori,  continuitatea nu exclude schimbarea.

O vreme timpul a fost răbdător cu oamenii dragi de lângă mine, bunicii, pe care îi iubeam nespus de mult și eram convinsă că asta era îndeajuns ca să-i țin lângă mine, mereu. Refuzam să văd, cu bună-știință, din naivitate, din încăpățânare, sau doar din egoism, că îmbătrâneau, se îmbolnăveau, erau tot mai fragili, tăcuți în suferința lor, zgărciți cu vorbele,  dar atât de generoși în îmbrățisările lor mute, cu lacrimile care rămâneau suspendate peste priviri blânde ca niște rugăciuni. O îmbrățișare tăcută și câteva cuvinte: “Să-ți ajute Dumnezeu”,  era modul nostru “auster”,  dar profund,  de a ne despărți, același, ani la rând, atunci când ne luam rămas bun. Când a început să simtă apăsătoare povara anilor, Tâna Floarea îmi spunea, cu voce tremurândă: “Cine știe dacă o să mă mai găsești când vii data viitoare”…Am făcut facultatea, am rămas la Cluj,  au trecut mulți ani și eu mă întorceam întotdeuna să-i văd, iar bunica mă saluta întotdeauna în felul ei . Eu urcam în mașină încercând să duc cu mine toată iubirea, necondiționată și nerostită a bunicilor, care rămâneau în fața porții,  până când mașina dispărea într-un nor de praf. Înainte, însă, reușeam să o văd pe bunica ștergându-și cu colțul năframei lacrimile nevăzute. Am plecat, m-am întors, apoi am plecat din nou, știam că ei rămâneau mereu acolo, în același loc, unde mă așteptau răbdători și asta îmi dădea un sentiment de siguranță. Singura certitudine pe care o aveam, în toți anii în care trăiam cu exaltare și frenezie fiecare experiență, era tocmai iubirea lor, constantă, invariabilă, pe când totul în jurul meu era un șir de variabile greu de descifrat.

Multă vreme, încă de când eram mai mică, m-am temut că o să mă întorc și nu o să-i mai găsesc, teama devenea uneori obsesivă.  Îmi amintesc că mergeam în fiecare sâmbătă la țară, la bunici, cu ai mei, cu mașina. La un moment dat,  se termina asfaltul și intram pe drumul de țară,  care ducea la Mintiu, un drum îngust, șerpuit, singura pată fără culoare în explozia de galben, auriu,  verde și roșu, de pe câmpurile imense,  pe care nu le puteai cuprinde cu privirea. Vara,  galbenul de floarea soarelui și auriul grâului  te orbeau pur și simplu. Uneori, însă,  mi se părea că nu se mai termina odată drumul și abia așteptam să ajungem pe Dealul Crucii, de unde coboram în vale, spre sat. Prima imagine pe care o vedeam de sus, de pe deal, era cimitirul, chiar la intrarea în sat, o palmă de pământ înconjurată de meri, pruni și cireși, printre care se pierdeau mormintele, cu crucile de piatră sau de lemn. Îmi amintesc că,  pe măsură ce ne apropiam de cimitir, eram tot mai neliniștită, teama mea era atât de irațională, încât, dacă se întâmpla să văd săteni care săpau o groapă, eram sigură că s-a întâmplat ceva cu bunicii mei… Firește că nu se putea întâmpla ceva fără ca noi să aflăm,  însă am spus că frica mea era irațională.

M-au trebuit ani mulți să mă vindec de obsesia asta, de fapt m-am vindecat doar atunci când am înțeles că teama mea era un fel de premoniție. În cele din urmă,  s-a întâmplat întocmai ca în coșmarurile mele repetate: m-am întors într-o iarnă, după o absență de un an de zile, plecată prin lume,  și nu i-am mai găsit. Casa bunicilor era îngropată în zăpadă, curtea era pustie, iar poarta înțepenită, sub țurțuri. Nu am putut intra și nici nu aveam de ce să intru,  am avut pentru prima dată senzația copleșitoare că timpul grăbit și nerăbdător m-a izgonit fără milă din micul meu paradis. Locul în care regăseam puținele certitudini pe care le aveam, tocmai pentru că găseam mai multe răspunsuri și mai puține întrebări. Mi-am amintit de toți anii în care treceam pe lângă cimitirul din vale și mă simțeam norocoasă și privilegiată pentru că nu aveam de ce să mă opresc, oamenii mei dragi mă așteptau altundeva. Înainte de Luminație mergeam și eu în cimitir, împreună cu copiii din sat, să curățăm mormintele, să tăiem buruienile, să plantăm crizanteme, să pregătim totul pentru sărbătoare. Bunica mea, Profira, nu venea aproape niciodată. Devenea tristă și mai tăcută decât de obicei, închisă în durerea ei pe care nimeni nu o putea înțelege, departe de toți cei de care s-a despărțit iremediabil în primăvara lui 1944, când s-a refugiat din Bucovina. În cimitirul din Mintiu nu avea pe nimeni și îmi spunea adesea că nu poti simți că aparții unui loc,  dacă morții tăi sunt departe și nu poți să aprinzi o lumânare la mormântul lor,  de Luminație. Ai ei erau răspândiți prin lume, așa cum au fost și în viață.

Eu mergeam la cimitir cu bunicul, să aprindem lumânări și noi pentru străbunicii pe care nici măcar nu i-am cunoscut, pentru vreun vecin sau vreun prieten de-al bunicului.  Oamenii stăteau de vorbă, depănau amintiri, închinau câte un pahar de țuică, de sufletul mortului. Tata Bun se oprea la fiecare mormânt, preț de o îmbrățișare și de o poveste amuzantă și nostalgică. Crizantemele care acopereau mormintele aveau un miros amar, greu, apăsător. Eu îl țineam strâns de mână pe Tata Bun și aș fi vrut să pot opri clipa aceea, în care mă simțeam vinovată pentru că eram fericită. Plecam din cimitir noaptea târziu și lăsam în urmă un spectacol tulburător, cu sutele de lumânări care continuau să ardă în întuneric. “Trebuie să rămână aprinse toată noaptea, să lumineze calea celor care s-au întors nițel printre noi, atunci când o să plece înapoi dincolo…”, îmi spunea bunicul în șoaptă, cu o voce plină de taine. Luminația era,  încă,  o sărbătoare la care asistam doar ca spectator, curioasă, emoționată și grăbită să mă întorc lângă cei pe care îi aveam, încă, aproape.

Moartea ne-a ocolit multă vreme, apoi, s-a năpustit asupra noastră, fără niciun preaviz. Iar eu eram departe și nici măcar nu am avut timp să-mi iau rămas bun de la oamenii mei dragi, așa cum aș fi vrut,  într-o lungă îmbrățișare tăcută, mai cuprinzătoare decât mii de cuvinte,  care au rămas ferecate între atâtea plecări grăbite. Am crezut cu prea multă ușurință că timpul va fi mereu bun și răbdător cu noi.