Îmi amintesc că, în urmă cu ceva vreme, eram în țară, în concediu și mă uitam la un talk-show pe teme de actualitate.  Mi-a atras atenția unul dintre invitați, care îmi dădea senzația că a ajuns acolo din greșeală, era elegant, educat, vorbea frumos, nu se enerva, nu ridica niciodată tonul, era echilibrat și extrem de decent, îmi plăcea ceea ce spunea și modul în care își exprima propriile opinii,  fără să fie arogant sau ofensiv.  În plus, știa să asculte, nu întrerupea niciodată. Pe alocuri mi se părea ușor ingenuu sau chiar utopic, dar visătorii romantici au farmecul lor. Nu știam cine e, iar când am aflat că era Bogdan Stanoevici,  mi-am făcut, mai întâi, un mea culpa, pentru că nu recunoscusem actorul care m-a făcut și pe mine să visez, prin anii ’80,  la fel ca pe multe adolescente cu înclinații romantice (au trecut peste 25 de ani, am scuze pentru că nu l-am recunoscut.) Am aflat,  apoi,  că s-a întors în România, după 22 de ani trăiți în Franța. M-am simțit,  imediat,  solidară cu el și cu toate cauzele pe care le susținea.

Nu e ușor să te întorci în România, după atâția ani. Am considerat,  mereu,  că e foarte greu să pleci,  dar că întoarcerea  întotdeauna mai complicată, indiferent de motivele care te-au determinat să te întorci. Adaptarea într-o altă realitate culturală, lingvistică și socială, fără a renunța la propria identitate,  e o provocare imensă,  însă re-adaptarea la propriul tău spațiu cultural,  după o lungă absență, nu e niciodată o experiență simplă, dimpotrivă, e plină de contradicții, de îndoieli, de conflicte interioare, născute din incompatiblitatea inițială cu lumea din jur. Tocmai de accea, dați-mi voie să mă simt solidară cu orice persoană care decide, la un moment dat, să se întoarcă în propria țară și nu se mulțumește să fie doar un spectator. Dimpotrivă, si da da fare (se pune pe treabă), cum ar spune italienii, și, odată numit ministru delegat pentru românii de pretutindeni, începe să bată Europa, stă de vorbă cu reprezentanții comunităților de români, încearcă să înțeleagă dificultățile, mai ales la nivel birocratic, cu care se confruntă, face propuneri, găsește,  uneori,  soluții. E, fără îndoială,  un bun comunicator, citești peste tot în presă despre “isprăvile” sale,  despre cum taie lemne cu fierăstrăul la Festivalul Usturoiului din Bistrița, despre cum știe să dănțuiască în șură la Groși. Îl vezi,  apoi,  în mijlocul  copiilor români din Micherechi sau a românilor din Valea Timocului, vorbind despre importanța limbii române. Stârnește, inevitabil, polemici și dezminte cu vehemență, atunci când declarațiile îi sunt răstălmăcite. “Gurile rele” spun că e un bun agent electoral, chiar dacă nu e înrolat politic.

E un personaj interesant, fără îndoială, tocmai de accea m-am gândit că poate ar trebui să-l contactez, doar e ministrul românilor de pretutindeni, deci și al meu. Așadar, i-am trimis un mesaj pe facebook, în care îi spuneam,  pur și simplu,  cine sunt și ce fac pe blogul meu bilingv,  în încercarea de a crea o imagine diversă despre România, în rândul italienilor. Mi-a răspuns imediat și mi-a spus că i se pare o idee excelentă,  a fost extrem de disponibil și deschis, nu neg că am fost surprinsă, nu mă așteptam să răspundă, așa încât i-am propus un fel de interviu pe care să-l public pe blog.  Așa a început dialog meu sincer și neconvențional cu Bogdan Stanoevici.

L-am întrebat ce ar face dacă ar fi un tânăr strălucitor și ar trăi în România anului 2014, ar pleca sau ar rămâne?
Eu aș rămâne în România, însă este un punct de vedere strict personal. Cred că e limpede și din faptul că am decis să mă întorc acasă. Nu vreau să îi culpabilizez pe cei care pleacă și nici nu vreau să îi transform în eroi pe cei care rămân sau se întorc. Cei care care au plecat o știu deja, iar cei care vor pleca, o vor constata: experiența exilului, chiar și pentru aceia care reușesc profesional și se integrează, nu este sută la sută roz. Pentru români, comunitatea din care vin, cercul de prieteni și, în primul rând, familia sunt extrem de importante. Să reconstruiesti așa ceva la distanță e aproape imposibil, așa că dorul după ele nu se ostoieste niciodată.  

Desigur, un tânăr promițător – un cercetător, de exemplu – poate căuta în altă țară un laborator cu dotări de excepție. Un altul poate dori să obțină satisfacții materiale mai mari, deseori nu doar pentru sine, ci pentre a-și susține familia rămasă în țară. Acestea sunt realități, nu putem face abstracție de ele. Însă eu cred că drumul pe care este angajată România va șterge, nu peste mult timp, marile diferențe de ordin economic. Vor fi mai puțini cei care pleacă. Și sper că vom reuși să dezvoltăm o Românie în care cei care au plecat deja să își dorească să revină.

Am  vorbit,  apoi, despre stereotipuri, despre acele locuri comune cu care suntem judecați sau judecăm,  la rândul nostru; despre cum mă simt, uneori, spre exemplu, de două ori discriminată, o dată pentru că sunt româncă, apoi, pentru că locuiesc la Napoli, judecată,  în mod stereotipal,  atât în Italia, cât și în România. L-am întrebat dacă a fost “victima” unor astfel de judecăți bazate pe locuri comune, ca român,  în Franța,  ca  “francez”, în România.

Suntem cu toții oameni și suntem cu toții subiectivi. E foarte comod să generalizezi, să nu îți iei timpul să cunoști fiecare om în parte și să îi dai șansa să îți demonstreze ce poate cu adevărat. Sigur că m-am găsit și eu în situația de a judeca și de a fi judecat superficial. Însă trebuie să învățam, cu toții, din astfel de experiențe.  

Vrem să ne păstrăm profilul românesc, însă trebuie să o facem în contextul european în care trăim, simultan cu acela al unui proces de globalizare care nu mai poate fi frânat. Suntem români și cetățeni ai lumii, oameni liberi, decenți și mândri de ceea ce suntem. Și, nu în ultimul rând, trebuie să ne respectăm pe noi înșine, în sensul cel mai profund. Numai așa vom ajunge să pretindem, fără eforturi artificiale, respectul pe care îl vrem de la cei din jur.

Cât despre întoarcerea mea, vă pot spune că sunt un om energic și optimist – nu vreau să fiu judecat după vorbe, cât mai ales după fapte. Occidentalii au învățat asta de ceva vreme, o vom învață și noi. M-am întâlnit de multe ori în Franța cu oameni modești ca înfățișare, zgarciti cu vorbele, despre care am aflat ulterior că sunt regizori faimoși sau mari producători.  

 Bogdan Stanoevici e un personaj carismatic, are, în opinia mea,  ceea ce francezii numesc “le physique du rôle”, nu doar pe scenă, dar și când stă în mijlocul mulțimii. Mă întreb adesea dacă a fi actor îi dă credibilitate sau, dimpotrivă,  îl penalizează.

Mă flatați cu tot ce spuneți.  Pentru mine a fi actor nu a însemnat să profit de șansa de a fi “băiat simpatic”, ci să îmi ating un vis din copilărie. Iar actoria presupune efort fizic, mental și sufletesc. Înseamnă să îți iei toate resursele și să le pui la dispoziția rolului, a spectatorului. Voi face un joc de cuvinte și voi spune că a fi ministru, ca și a fi actor, înseamnă a fi “public servant”, slujitor al publicului.

În privința credibilității, mă voi repetă: să lăsăm acțiunile mele să vorbească pentru mine. Știu că trăim, din păcate, într-o era a tabloidelor, iar actorii sunt – prin prezența lor publică – în atenția mass media. Însă a fi actor înseamnă a fi foarte, foarte om. Și mulți actori sunt angajați în cauze sociale, în campanii umanitare de mare amploare, în România și în întreaga lume. Așa că nu pot decât să fiu mândru că aparțin unei bresle care da dovadă de responsabilitate în viața cetății.  

 Mi-a plăcut mult atunci când a spus, într-un alt interviu,  că ar dori să rămână un “român de pretutindeni”. Eu sunt pasionată de poetul portughez Fernando Pessoa și îmi place să cred că sunt un “cetățean al lumii”.  Îl întreb pe Bogdan Stanoevici dacă e o utopie.

Suntem, fără doar și poate, “cetățeni ai lumii”, însă suntem și români, una nu o exclude pe cealaltă. Oriunde am trăi, oricât de largi ar fi orizonturile noastre, ducem România cu noi. Îmi permit să îl citez pe unul dintre marii noștri scriitori, care trăiește la Paris: “Eu locuiesc în limba română , care nu este pentru mine un instrument , ceva pe care pot să o schimb ca pe o cămașă, ci este pielea pe care n-o poți schimba: stai, mori în ea .”

 Fără piesa românească, marele mozaic universal nu ar fi complet – ce ar fi lumea fără Brâncuși, fără Eminescu ori Ionesco, fără Enescu sau Cioran? Ar fi o lume mai săracă în spiritualitate, mai îngustă în libertăți, mai cenușie și lipsită de creativitate. Iar lucrul de care avem nevoie acum este să învățam să vedem în noi înșine aceste calități pe care le vede o lume întreagă. Să lucrăm la defectele noastre și să ne atingem potențialul pozitiv, ca oameni și ca români. 

Îi spun că am scris de curând pe blog, un articol despre Brâncuși,  în italiană, pentru că mi-am dat seama că, în mod inexplicabil,  nu e cunoscut suficient în Italia. Am vorbit despre cum a rămas Brâncuși,  fundamental, român, până la capăt, despre ceea ce îmi place să numesc “duplicitatea” culturală, lingvistică și afectivă în care trăim noi, cei plecați departe.

Duplicitar nu mă simt, pentru că nu trădez o cultură pentru alta. Sunt un român care a trăit și în Franța. Așadar – ca și dumneavoastră, ca și mulți alții – am trăit sau trăim oriunde în lume, însă rămânem, fundamental, români. Funcționăm în alte culturi, le deprindem și ni le însușim, însă nu ne putem desprinde de moștenirea noastră.

Ca ministru, încurajez și văd din ce în ce mai multe exemple de integrare reușită a unor români de valoare în comunitățile în care trăiesc peste hotare. Văd structurandu-se o adevărată societate civilă românească în alte țări, o societate civilă vie, activă. DPRRP și Ministerul Afacerilor Externe, guvernul din care fac parte – toate autoritățile române sunt implicate în susținerea unei astfel de societăți civile, care să permită românilor din întreaga lume să își conserve și să își dezvolte identitatea românească, devenind – în același timp – o voce semnificativă și un partener de dialog responsabil pentru autoritățile din țările de reședință. Și, ca să închei cu un compliment pe deplin justificat, blogul dumneavoastră este exemplul perfect că se poate trăi frumos și demn în două culturi.

 Aș fi vrut să-l întreb, în final,  dacă a visat vreodată să îl joace pe Don Quijote, pe scenă…  Sunt sigură că ar fi fost convingător și fascinant…

Mirela Baciu

De-a lungul anilor mi-a fost dat să văd că napoletanii ne seamăna mult nouă, românilor. Sau viceversa: noi semănăm cu ei. Tot aia e! Și ei știu să facă haz de necaz atunci când lucrurile merg din ce în ce mai rău, când pierde vreun meci echipa de fotbal, când se îndrăgostesc, când nu câștigă la loto sau când dă sărăcia peste ei. Și poporul napoletan s-a născut poet și își cântă din rărunchi bucuria și necazul. Iar atunci când are câte-o apăsare sau un necaz, dă fuga la sfântul protector al orașului, San Gennaro (Sfântul Mucenic Ianuarie). Pentru a nu își pierde speranța, oamenii au avut dintotdeauna nevoie să creadă în minuni, iar la Napoli, când spui minune, spui “il miracolo di San Gennaro”.

Pe 19 septembrie, preoți și credincioși deopotrivă se adună în Domul din centru pentru a vedea  dacă sângele coagulat al sfântului redevine lichid, eveniment pe care îl consideră aducător de noroc.  Fenomenul se repetă de mai bine de șapte secole, fără a-şi găsi însă vreo explicaţie ştiinţifică. Napoletanii împrăștiați prin toate colțurile lumii așteaptă înfăptuirea minunii. Ceremonia religiosă este transmisă în direct pe internet și la mai multe televiziuni locale, pentru a-i mulțumi astfel pe toți.  Se crede că ar fi în jur de 25 de milioane de credincioși răspândiți pe toate meridianele planetei. Nu e o întâmplare că la New York, în faimosul cartier Little Italy, sărbătoarea dedicată Sfântului va dura o săptămână. Primarul New York-ului, Bill De Blasio, care are origini napoletane,  a anunțat că va participa și el.

Trebuie spus că mulți așteaptă momentul lichefierii pentru a juca numerele la loto. Nu degeaba există un banc în care un napoletan îi cere Sfântului să-l ajute să câștige la loto, iar San Gennaro îi răspunde că, pentru a câștiga, trebuie să joace mai întâi.

Da, așa sunt napoletanii, încearcă să obțină un câștig, nu numai spiritual, din moștenirea acestui sfânt protector. Apropos de moștenire, există un adevărat tezaur alcătuit din ofrande oferite de-a lungul secolelor.

Dar, înainte de a vorbi despre bogății, să vedem cine este acest martir, simbol al orașului. Se știu puține despre viața lui. Se pare că s-a născut într-o familie foarte săracă și că de mic a rămas orfan de mamă. Când era tânăr, a întâlnit un eremit și a decis să urmeze calea bisericii. Așa se face că a ajuns să fie episcop creștin, iar în anul 305 după Hristos a fost decapitat din ordinul împăratului roman Diocleţian, pentru că a refuzat să se închine în faţa persecutorilor săi. O femeie din popor a strâns, pe ascuns, în două sticluțe, sângele martirului. Legenda spune că primul miracol al lichefierii sângelui a avut loc în anul 1389, iar de atunci se repetă de trei ori pe an  (21 aprilie, 19 septembrie, 16 decembrie), fapt considerat de localnici o garanție că protectorul nu i-a abandonat.

În câteva rânduri, sângele nu s-a lichefiat, iar la scurt timp au avut loc dezastre. În 1527, zeci de mii de persoane au murit din cauza unei epidemii de ciumă, în 1944 a avut loc o erupție a Vezuviului, iar în 1980, mii de persoane și-au pierdut viața într-un cutremur ce a devastat o mare parte din sudul Italiei.

Tocmai de aceea, când miracolul se înfăptuiește, toți răsuflă ușurați. Nu e o coincidență nici faptul că mulți napoletani, pentru a-i face pe plac sfântului, își botează copiii “Gennaro”, motiv pentru care acesta este unul dintre prenumele cel mai des întâlnite în zonă.

Aici se spune că, atât timp cât există  San Gennaro, încă nu e totul pierdut. Numai un popor ingenios și visător ca cel napoletan putea sa ceară ocrotirea sfântă  în fața notarului. Asta s-a întâmplat în anul 1526,  când locuitorii din zonă voiau să scape de războiul și de sărăcia care le aduseseră ciuma și de Vezuviul care provoca cutremure. În fața unui notar, ei s-au angajat ca, în schimbul păcii și a liniștii, să-i construiască sfântului o capelă nouă,  frumoasă și încăpătoare.  Actul notarial a fost semnat pe data de 13 ianuarie 1527. În document, credincioșii se angajau ca, odată costruită capela, aceasta să nu treacă în proprietatea statului sau a bisericii, ci să aparțină poporului. La foarte scurt timp, minunea s-a înfăptuit: războiul a luat sfârșit, Vezuviul s-a liniștit, iar ciuma a dispărut. În semn de mulțumire, a fost costruită capela, care astăzi găzduiește Muzeul dedicat lui San Gennaro și în care sunt expuse peste 21.000 de capodopere. Locașul de cult a devenit cu adevărat casa celor din popor, iar în decursul secolelor, nu a fost furat nici măcar unul dintre obiectele prețioase, pentru că napoletanii reprezintă cel mai bun sistem anti-furt.

Până și Napoleon, ale cărui trupe au jefuit Italia, când a ajuns la Napoli, nu s-a atins de nimic, dimpotrivă a donat o cruce prețioasă. Nu degeaba se spune că San Gennaro e al tuturor și toți îl respectă, inclusiv cei certați cu legea. În timpul celui de-al doilea război mondial, o bombă a căzut peste Domul din oraș, iar pentru a proteja tezaurul, s-a decis mutarea acestuia în Vatican. După terminarea războiului, Vaticanul tergiversa restituirea. Atunci, la episcopul din Napoli s-a prezentat un personaj dubios, un anume Giuseppe Navarra, care a spus: “ vi-l aduc eu înapoi”.  Episcopul l-a însărcinat să readucă acasă bogățiile. După numai câteva zile, Navarra a reușit să intre în posesia tezaurului, însă nu s-a știut nimic despre el pentru o bucată de vreme. Erau mulți cei care spuneau că nimeni nu ar fi trebuit să aibă încredere într-un astfel de emisar. Dupa 10 luni, Navarra a sosit în fața Domului cu tezaurul intact. Nu s-a atins de nici un obiect prețios și a povestit că, pentru a nu cădea pradă hoților, a călătorit doar noaptea și pe străzi laturalnice, de aceea a avut nevoie de mult timp. Întrebat fiind ce dorește în schimb pentru fapta sa lăudabilă, a răspuns:  «Nimic, vreau doar să am onoarea de a fi recunoscut ca fiind cel care a readus acasă tezaurul”.

Experții în opere de artă susțin că acest tezaur are o valoare estetică şi economică “inestimabilă”, fără îndoială superioară celei a Coroanei Angliei şi a Ţarului Rusiei. O parte a colecției a fost prezentată anul acesta la Paris, iar expoziția a fost admirată de un număr record de vizitatori. Una dintre piesele cele mai importante ale colecției este reprezentată de un colier realizat, de-a lungul a 200 de ani, din donaţii ale tuturor caselor domnitoare ale Europei, care au trecut pe la Napoli. Început în 1679, colierul a fost completat apoi prin darurile oferite de Regele Carol al III-lea de Bourbon, de soţia sa, Regina Maria Amalia de Saxonia, de Regina Maria Carolina a Austriei, soţia lui Ferdiand II de Bourbon, de Giuseppe Bonaparte, de Maria Cristina din Casa Calendula, până când a fost terminat, în 1879, cu donaţia regelui Vittorio Emanuele I de Savoia. Curios este faptul că, în 1931, Maria Jose, soţia lui Umberto II de Savoia a vizitat Capela şi, neavând la ea nimic de dăruit, şi-a oferit inelul şi cerceii pe care îi purta.

Regele Ferdianand al II-lea de Bourbon, când a urcat pe tron, a vrut să perpetueze tradiţia darurilor către Sfântul Gennaro şi a invitat 50 dintre cei mai buni bijutieri, care să orneze cu pietre preţioase o adevărată capodoperă. Rezultatul a fost o “Pixidă”, considerată obiectul cel mai frumos al tezaurului. După moartea reginei Cristina de Savoia, soţia lui Ferdinand al II-lea, suveranul a vrut să se căsătorească cu Maria Teresa de Austria. Aceasta era o femeie austeră, considerată antipatică de către napoletani. Ea s-a hotărât să doneze Sfântului Gennaro o “Cruce cu raze”, ce a fost realizată de către unul dintre cei mai cunoscuti bijutieri, Gaspare De Angelis, care a împodobit-o cu diamante, smaralde, rubine, safire şi perle.

În noaptea de 25 noiembrie 1848 a început exilul pontifului Giovanni Maria Mastai Ferretti, viitorul Papă Pius al IX-lea, care a durat mai bine de doi ani. El a vrut să mulţumească napoletanilor care l-au găzduit, dăruind un “Potir” care valora suma exorbitantă de 3.000 de ducaţi. O trăsură somptuoasa, trasă de patru cai, comparabilă astăzi cu un automobil de lux, costa, în acel timp, 30 de ducaţi.

Într-o comedie din 1966, “Operazione San Gennaro”, trei americani, în complicitate cu niște napoletani, încearcă să fure tezaurul. Filmul a avut imediat succes, poate și datorită ideii geniale de a pune împreună un grup de americani organizați și meticuloși cu o seamă de localnici haioși și ghinioniști.

Astăzi este 19 septembrie, iar în timp ce scriu acest articol, agențiile de presă și ziarele naționale titrează: “Il miracolo si rinnova alle 10.11. Il cardinale Sepe annuncia: Papa Francesco verrà a Napoli il 21 marzo 2015”, (Miracolul s-a reînnoit la ora 10 și 11 minute. Cardinalul Sepe anunță: Papa Francisc va veni la Napoli pe data de 21 martie 2015).

La auzul veștii, mulți s-au liniștit: Sfântul a fost generos și de această dată. Fără doar și poate, nu au lipsit nici cei care au dat fuga să joace la loto numerele 10 și 11, ba chiar și 21 si 3, cele legate de viitoarea vizită a Papei în oraș. Poate, poate, joc și eu. Nu se știe niciodată de unde mai apare o minune…

Gabriela Pentelescu

Când eram copil așteptam ziua de 15 septembrie cu nerăbdare, cu emoție, cu bucurie imensă. Se sfârșea vara, se termina vacanța, începeau toamnele lungi, dar eu eram fericită că mă întorceam la școală. Îmi plăcea uniforma, numărul matricol cusut pe ea, cordeluța albă obligatorie, ghiozdanul plin, caietele noi pe care scriam cu grijă  (și nu doar pe prima pagină), adoram compunerile cu tema “Cum ați petrecut vacanța de vară?”, chiar dacă, de cele mai multe ori, scriam despre aceleași locuri, de la țară, Mintiu sau Tăure, despre aceiași oameni, aceiași prieteni de joacă, însă nu mă repetam niciodată. Fiecare vară era, pentru mine, unică și irepetabilă. Îmi plăcea când ne adunam toți în careu, în curtea școlii, și profesorii ne dădeau salutul de bun venit. Îmi plăceau buchetele de flori pe care le dăruiam învățătoarelor, în prima zi de școală,  și îmi plăcea să o văd pe mama,  întorcându-se acasă cu brațele pline de flori. Când i-am dat lui Matei să le ducă flori învățătoarelor, în prima zi de școală, l-au privit toți cu nedumerire, gestul lui părea mai degrabă o încercare de a intra în grațiile învățătoarelor, iar Matei s-a simțit stânjenit. A trebuit să le explic că,  la noi există acest obicei, la care eu țin mult, și că e doar o formă de respect și, nicidecum, o încercare de corupere a învățătoarelor. Până la urmă,  e și un mod de a da o notă festivă unei zile care, în școlile italienești, e mult prea anostă.

La părinții mei, la Bistrița există, încă, biroul pe care mi-am tocit eu coatele și,  acum,  Matei își face temele de vacanță, când mergem vara acasă. O dată a găsit o sticluță cu cerneală și m-a întrebat la ce se folosește… Urăsc să-i răspund “pe vremea mea…”, pentru că detest să mă simt o specie de dinozaur pe cale de dispariție. Dar mirosul de cerneală face parte din acele mirosuri capabile să-mi stârnească amintiri înduioșătoare…  și nu eram o tocilară la școală. I-am dat un stilou cu cerneală și sugativă și a încercat să scrie, a decretat, rapid, că, fără îndoială, preferă pixul. Nu știe el ce pierde: stilourile chinezești pe care părinții ni le făceau cadou la începutul școlii, călimările cu cerneală, degetele noastre negre, sugativa salvatoare, petele de cerneală de pe uniformă…paginile caietelor care-ți tăiau respirația, la propriu și la figurat…sunt amintiri care nu m-au abandonat niciodată, sau pe care nu le-am abandonat eu, pentru că fac parte din mine, sunt indispensabile. Le cunoaște prea bine și fiul meu, iar când încep o frază cu “Io, alla tua età”, “eu, la vârsta ta…”, nu mă lasă să termin, “știu, erai cu cheia la gât, mergeai singură la școală, îți făceai temele singură, îți încălzeai mâncarea singură, îți făceai curat în cameră etc, știu, mama, mi-ai povestit toate astea de o mie de ori, dar vreau să-ți reamintesc că tu trăiai în comunism”. Nu pot să mă lansez cu el în polemici socio-istorice și nici nu pot să-i mărturisesc că mă simt “ratată”, ca mamă, tocmai pentru că am devenit “mai napoletancă decât napoletancele “ (asta o spun prietenele mele, italience, nu eu) și nu i-am dat,  nici pe departe,  educația de care am avut eu parte.

Am devenit ceea ce italienii numesc,  metaforic,  “mamma chioccia”, “mama cloșcă”, iar fiul meu e un “mammone”, un “mămos”, dar nu afectiv vorbind, pentru că nu mă umple de tandrețuri și declarații de amor, ci e dependent de mine, nu are aceeași autonomie sau același simț al răspunderii pe care îl aveam eu la vârsta lui. Sunt hiperprotectivă și omniprezentă,  nu reușesc să fiu dură cu el, am sentimentul că, dacă l-aș educa altfel decât o fac toate mamele din jurul meu,  s-ar simți fragil și vulnerabil. În ceea ce privește școala, însă, reminiscențele din educația mea rigidă și exigentă, ies la suprafață: vreau ca Matei să fie cel mai bun și nu accept nici un fel de compromis sau scuză. Nu sunt niciodată mulțumită și îi cer mereu mai mult, fac exact ceea ce mi-am promis că nu voi face niciodată cu copiii mei, atunci când o făcea mama mea cu mine. Sunt intransigentă și necruțătoare cu Matei, atunci când e vorba de școală și prietenele mele îmi reproșează că sunt prea aspră,  iar fiul meu îmi spune că tot ceea ce face el nu e niciodată suficient pentru mine.

Nu știu dacă (și)din această pricină, dar fiul meu nu așteaptă absolut deloc să înceapă școala. Pentru el începutul școlii înseamnă doar despărțirea de prietenii de peste vară și de timpul privilegiat, care nu intră în nici o unitate de măsură. Nu e nerăbdător să-și scrie numele pe caiete sau pe manuale sau să-și pregătească ghiozdanul seara și l-am amenințat că, de data asta, nu o să-l mai ajut! Recunosc, uneori îi pregăteam eu seara ghiozdanul și știu că mama o să fie dezamăgită de mine când va citi asta.

Mi-a spus că e nerăbdător, însă, să scrie compunerea despre vacanță. Vrea neapărat să le povestească tuturor cum au fost cele trei zile de școală în România, pe care le-a făcut în luna iunie, la Bistrița, la școala în care a predat bunica. Le va povesti că există pauză după fiecare oră ( și nu doar o singură pauză, la 10.30, cum are el), că fac educație fizică în sala de sport sau pe terenul de fotbal din curte (iar el nu are, la școală, teren de fotbal în curte, sala de sport e închisă de 15 ani și, ca atare, nu face educație fizică), că s-a împrietenit imediat cu copiii, cu care a vorbit numai românește, că a mers cu ei în pauza mare la chioșcul din școală și i-au cumpărat pufuleți (cei mai buni pe care i-a mâncat vreodată), că ar fi vrut să meargă cu ei în excursie, în Moldova, la mănăstiri, două zile, dar că eu nu l-am lăsat, pentru că mamele nu puteau să-i însoțească pe copii. Nu are rost să vă spun cum m-au privit profesoarele,  când le-am întrebat dacă nu pot să merg și eu în excursie cu ei…Cum m-a privit mama, bănuiesc că vă imaginați. Am fost în prima tabără la mare, la 8 ani, am stat două săptămâni, am plâns în fiecare zi pentru că vroiam să mă întorc acasă, iar profesoara care ne însoțea mă lăsa să vorbesc cu mama, la telefon, pe ascuns, pentru că îi era milă de mine…așadar, pe Matei nu l-am lăsat să meargă în excursie. Îmi place să cred că ar fi murit de dorul meu , în cele două zile departe de casă…

Am fost, în sfârșit, în Germania! Mi-au trebuit 25 de ani, timp în care am văzut mare parte din Europa și am evitat, cu bună știință, Germania. Dacă m-ați întreba de ce am făcut-o,  nu știu dacă aș găsi vreun motiv care să pară cât de cât convingător. În schimb aș fi avut multe motive care să mă facă să îndrăgesc Germania sau,  cel puțin,  să-mi trezească interesul, chiar și numai din punct de vedere turistic.

Vin din Transilvania, dintr-un oraș săsesc, Bistrița, unde a doua limbă “oficială” era germana, pe care am studiat-o și eu timp de opt ani.  Nu o vorbesc, însă, pentru că dragostea mea pentru limba lui Goethe a fost intermediată, în mod nefericit, de profesori neinspirați. Bunicii mei au trăit zece ani în Banat, după ce s-au refugiat,  în 1944,  din Bucovina, într-un sat numit Nițchidorf,  locuit de șvabi, iar mama mea, care avea mai puțin de un an,  a spus primele cuvinte, când a început să vorbească, nu în română, ci în nemțește. Când s-au mutat în Ardeal, bunicul meu vorbea perfect germana, citea în germană și a fost botezat de săteni Șvabul. A fost primul meu “profesor” de germană, cu el am învățat prima strofă din poezia lui Heine,  “Die Lorelei”, pe care nu am uitat-o.

La câțiva ani după revoluție,  îmi amintesc că a existat un moment în care, în grupul meu de amici,  erau mai mulți cei care plecaseră în Germania decât cei care rămăseserăm în țară.  M-am simțit brusc orfană de prieteni și, mai ales, de prietene, și asta după ce Edith și Oana,  prietenele mele de suflet, s-au stabilit în Germania. În toți anii care au urmat ne întâlneam, în fiecare vară,  în România, și, când ne despărțeam, le promiteam că,  data viitoare,  o să ne vedem la o bere pe vreo terasă din Berlin, Munchen sau Freiburg. Între timp, am continuat să ocolesc Germania, alegând alte destinații pentru vacanțe, după criterii eclectice, dar întotdeauna romantice: un fluviu, o mare, un castel pe o colină,  un muzeu, un scriitor iubit a cărui aură vroiam să o simt în spațiul său,  un poet pe care l-am citit în original și pe care vroiam să-l descifrez la el acasă, muzica vreunui cântăreț sau grup care m-au făcut să îndrăgesc un loc etc. Recunosc că unul dintre criterii, chiar dacă pragmatic,  mi-a condiționat alegerile aproape întotdeauna.  E vorba despre limba vorbită în acel loc, care trebuia să fie cât de cât descifrabilă,  element pe care îl consider indispensabil într-o experiență de viață atât de complexă cum e o călătorie.  Fără o înțelegere la nivel lingvistic nu se poate produce acea întâlnire magică între sufletul nostru și sufletul unui loc.

În cele din urmă,  poate că distanța dintre mine și Germania a fost cauzată tocmai de bariera lingivistică, pe care am încercat să o depășesc,  anul ăsta, cu câteva luni de germană intensivă on line. Nu am depășit nivelul de începători, dar am reușit să depășesc faza de “indiferență cu premeditare” față de această țară.

Am ales Berlinul pentru că, în ultima vreme, în jurul meu erau tot mai mulți ( atât în Italia cât și în România), cei care plecau sau se întorceau de la Berlin,  sau cei care au decis să se mute aici. Pe măsură ce citeam tot mai multe despre Berlin, simțeam că e momentul să văd orașul care are mai multe poduri decât Veneția,  e de opt ori mai mare decât Parisul, are de trei ori mai multe muzee și dublul turiștilor pe care îi are Roma,  are de trei ori mai multe universități și de două ori mai multe teatre decât Londra, are cel mai mare procent de emigranți din întreaga Europă și cele mai numeroase grupuri etnice.

Știam multe despre Berlin când am ajuns aici și mă așteptam la orice: să îmi placă la nebunie, să mă dezamăgească, să mă exaspereze cu dimensiunile lui enorme, dar eram sigură că nu mă va lăsa indiferentă. Nu a fost dragoste la prime vedere. Primul impact a fost puternic și dominat de stări contradictorii. Berlinul nu are un centru, “inima topografică” a orașului e risipită în cele patru puncte cardinale, e un oraș imens, dispersiv, în care  e ușor să te pierzi, dar farmecul lui stă tocmai în faptul că e suprinzător, e suficient să te rătăcești preț de câțiva metri, să te întorci la un colț de stradă și să descoperi un alt cartier, altfel decât tot ceea ce ai văzut până atunci. Berlinul nu e un oraș, e o lume, iar o simplă plimbare poate să devină un înconjur al lumii: simți atmosfera pariziană, cu ai săi Bateaux Mouches, pe malurile fluviului Spree, atmosfera elegantă vieneză, în cartierul Nikolaiviertel; cele 1700 de poduri te poartă,  cu imaginația,  prin Veneția, Praga sau Roma,  zona modernă, futuristică și avangardistă din zona Potsdamer Platz te face să te gândești la New York, iar artiștii de stradă din Alexander Platz te duc cu gândul la Picadilly Circus din Londra. Berlinul îți oferă și un alt fel de călătorie în jurul lumii, de data aceasta gastronomică, un adevărat paradis al simțurilor, cu parfumurile picante , aromele intense și condimentate ale restaurantelor etnice răspândite în tot orașul.

E un oraș cu o mie de fețe, pentru toate gusturile, în continuă mișcare și schimbare, de care nu te saturi pentru că nu ajungi să-l cunoști în întregime. Nu e un loc care a rămas victimă propriei istorii, chiar dacă o bună parte din oraș a fost distrusă,  în timpul celui de-al doilea război mondial. Pe ruinele trecutului s-a născut spiritul orașului nou, în jurul unui concept esențial, acela al memoriei colective, tăcute, discrete, nicidecum populiste. Monumentul dedicat Victimelor Holocaustului e o mărturie a felului în care Berlinul și-a asumat propria istorie :  în timp ce te plimbi prin orașul aglomerat, dinamic, viu, te trezești,  dintr-odată,  în fața a 2711 lespezi din piatră gri,  de diverse mărimi, dispuse asimetric, cu tot mai puțin spațiu și lumină între ele,  în așa fel încât să dea senzația de sufocare, de neliniște, de teamă, lespezi fără nume și fără cuvinte care să le justifice prezența. E un semn tacit și tulburător că trecutul nu a fost uitat, sau aruncat în molozul șantierelor de către excavatoarele grăbite să radă la pământ urmele bombardamentelor.

În ceea ce privește istoria mai recentă, aceea a Berlinului divizat, a celor două Germanii și a celor 28 de ani de existență a Zidului blestemat, memoria colectivă a găsit forme de exprimare din cele mai diverse, de la crearea celei mai lungi galerii de artă în aer liber, East Side Gallery,  la tarabele care vând diverse obiecte simbolice ale Germaniei comuniste și bucăți din vechiul zid ( a căror autenticitate e îndoielnică), sau la chioșcurile care vând vederi din Berlin, cu o piatră încorporată, lipită pe imagine, o imitație a pietrelor din vechiul zid. Am evitat vizitele tematice din fostul Berlin de Est,  pentru că am trăit 21 de ani în România comunistă și prefer să păstrez intactă, în memoria personală, amintirea dramelor care s-au consumat de o parte și de alta a zidului, ajunse și la urechile noastre, în anii ’80, în ciuda cenzurii. În Bistrița rămăseseră încă mulți sași, ai căror prieteni sau rude, plecate în Germania, simțeau pe propria piele consecințele dureroase ale unei decizii istorice iraționale.

Așa cum am mai spus, Berlinul nu e un oraș, e o lume, iar o incursiune prin istoria acestui oraș echivalează cu o lecție de istorie universală, complicată, tulburătoare, pe alocuri revoltătoare, dar vie. Ceea ce surprinde cel mai mult e tocmai echilibrul între trecut și prezent, între vechi și modern, într-un amalgam fascinant de culturi, de stiluri, de etnii, de suflete, de idei, în continuă mișcare, transformare, reînnoire.

În Berlin nu ai cum să te plictisești pentru că e un oraș inepuizabil, plin de surprize…de tot felul, cum ar fi, spre exemplu, să citești pe o fotografie, scris cu pixul și cu greșeli de ortografie, frați preteuș și znagov, pe una dintre zecile de fotografii artistice ale unei  expozitii în aer liber, în zona Domului…