În limba română termenul de “macaronar” a ajuns să oficializeze definiția unui popor, italienii sunt, în imaginarul colectiv, “macaronari”. În urmă cu ceva ani, termenul era utilizat adesea în sens peiorativ. Același fenomen s-a înregistrat și în Franța, spre exemplu, unde, cu termenul de “Les Macaronis”, utilizat în mod depreciativ, erau numiți emigranții italieni. Termenul de “macaronar” e utilizat mai mult in afara Italiei, unde cuvântul pasta vine înlocuit cu macaroane, care definește toate tipurile de paste, indiferent de formă sau mărime. În Italia, însă, termenul de maccheroni se utilizează mai rar și asta pentru că au intrat în limbajul comun termeni ca rigatoni, sedani, lumaconi, tortiglioni, tagliatelle, spaghetti. În ceea ce privește originea macaroanelor există tot atât de multe teorii cât de variate sunt tipurile de paste. Potrivit legendei, Marco Polo a adus în Italia pasta, în 1292, la întoarcerea sa din China. Firește că italienii nu au putut accepta ideea că tocmai pasta, mândria lor națională, să aibă origini asiatice. Așa că specialiștii s-au pus pe treabă și au descoperit, într-un act notarial din 1279, încheiat la Genova, o listă a lucrurilor inventariate, printre care există și una “bariscella plena de macaoni”, adică un coș plin de pastă. Este pentru prima oară când se vorbește într-un document despre pasta uscată, și asta cu 13 ani înainte ca Marco Polo să se întoarcă din Asia. Sigur că nu se poate vorbi de inventarea pastei, mai ales când este vorba de niște ingrediente atât de simple și primare, ca grâul și apa. Așadar, s-a acceptat teoria potrivit căreia producerea și consumul de pastă sunt doar consecințe naturale ale evoluției unui popor. Producția de pastă la nivel industrial a început în jurul anului 1700, la Napoli. În prezent, Italia este cel mai mare producător și consumator de pastă din lume, urmată de Statele Unite, Brazilia și Rusia. În medie, un italian consumă circa 28 de kg de pastă pe an.

Când eram mică, bunica mea gătea des macaroane, cu brânză, cu magiun, cu nuci, cu pesmet, îmi amintesc că erau moi, aproape terci, le fierbea mult, pentru că așa îi plăceau lui Tata Bun dar și pentru că nu exista conceptul de “pasta al dente”, dar erau gustoase, mai ales cele cu magiun. E inutil să vă spun că, pentru un italian, nu există un sacrilegiu mai mare decât macaroane cu magiun, poate doar ketchupul pus pe pizza, e o adevărată oroare culinară. Ah, uitam tocmai ceea ce îmi plăcea cel mai mult, taieței cu lapte, delicioși, mai ales dacă puneam și un pic de vanilie. Italienii au uitat că la începuturile sale, in jurul anului 1270, pasta se gătea condimentată doar cu miere, zahăr sau scorțișoară, asta se întâmpla inainte de descoperirea ingredientului principal al pastelor așa cum sunt gătite astăzi, roșiile. Din perspectivă istorică, macaroanele cu pesmet și zahăr nu sunt chiar o oroare culinară. Duminica se mânca supă de pui cu tăieței făcuți in casă. Supa de pui era nelipsită nu numai duminica, dar și la toate nunțile. Bunica îi făcea cu migală și cu mare grijă pentru ingrediente. Cum ouăle pe are le folosea erau de casă, tăiețeii aveau o culoare de un galben intens, întindea aluatul pe masă, apoi tăia cu cuțitul tăiețeii, nu aveau niciodata aceeași grosime sau lungime, unii erau mai subțiri, alții mai lungi și groși, erau imperfecți, dar erau făcuți cu mâinile noastre și tocmai de aceea erau așa de gustoși! Mai târziu, mama a primit de la o prietenă din Germania de Vest o mașină de făcut tăieței, avea mai multe opțiuni, puteai alege forma sau mărimea, însă asta nu avea prea mare importanță, pentru că tot cu supă de pui îi mâncam. Italienii i-ar fi numit în multe feluri și i-ar fi gătit difersificat, în funcție de formă: spaghetti, spaghettoni, bucatini, vermicelli, linguine. Noi, însă, eram “macaronari” primitivi, improvizați, adesea de nevoie, pentru că macaroanele cu brânză, cu pesmet, cu nuci, spre exemplu, se găteau repede, erau sățioase, gustoase și se puteau mânca și reci. Chiar și astăzi, când sunt acasă la ai mei, mama îmi gătește paste cu pesmet și zahăr…delicioase pentru că au aroma dulce-nostalgică a copilăriei.

Știați că a existat un prinț al macaroanelor, încoronat după ce a rostit un sonet în fața membrilor Academiei macaroanelor, la Chioggia, în 1734? Este vorba de marele aventurier Casanova, care, spun documentele vremii, nu a avut doar pasiunea pentru femei, dar și pentru…macaroane. Se pare că armele lui secrete erau: pasta, ceapa, carnea de porumbel, ciocolata și stridiile. Legenda spune că, in 1760,  nevoit să fugă din Firenze împreună cu una dintre amantele sale,  s-a oprit la un han, unde a gătit chiar el o gustoasă pastă cu unt și parmezan, la care a adăugat scorțișoară, renumită pentru calitățile afrodisiace. Doar că au mâncat atât de mult amândoi încât au fost nevoiți să amâne pentru a doua zi nebuniile amoroase. Întorcându-ne la macaroane, e interesant de știut că intre 1400 și 1500, în zona Padova, s-a dezvoltat un gen literar am putea spune bizar, intitulat poezie maccheronică. Particularitatea stă în utilizarea unui limbaj numit chiar maccheronico, un amestec de cuvinte latine și italiene, grosolan și confuz, în contrast cu limbajul academic. După 1700, macaroanele au ispirat sute de sonete, cântece populare, poeme, mai ales în cultura napoletană.