Băiatul meu, Matteo, și-a schimbat azi-dimineață imaginea de profil pe rețelele de socializare, și-a pus tricolorul românesc. A făcut-o din proprie inițiativă. Are 14 ani, s-a născut și trăiește în Italia,  tatăl său e italian, vorbește bine  românește, știe cine sunt Eminescu și Brâncuși, se amuză copios când citește Cartea cu Apolodor, ascultă Direcția 5, merge de două ori pe an la bunicii din România, unde se simte acasă, se oprește să vorbească românește cu muzicanții rom de pe străzile din Napoli, e cel mai bun la latină pentru că îl ajută mult limba română. Matteo e mândru că e pe jumătate român, de fapt,  un sfert e bucovinean, dat fiind faptul că bunica lui, Doina, s-a născut la Cernăuți, la câțiva ani după ce un pact istoric brutal a fărâmițat România Mare.

O să fiu sinceră cu voi, sunt fericită că, în Italia de astăzi, cea a lui Salvini, deloc amabilă cu emigranții, în Italia în care românii sunt ținta discriminărilor, pe piața muncii, în presă, in cinematografie, el nu se rușinează că mama lui e româncă. Știu că o să vă întrebați: “De ce ar trebui să se rușineze?”. Pentru simplul motiv că,  în multe filme italienești, seriale polițiste, emisiuni de divertisment, canale youtube,  românii sunt o sursă de inspirație continuă, dar asta, din păcate, nu e un prilej de mândrie. Dacă apare o prostituată, cu siguranță e româncă, dacă polițiștii sunt pe urmele unei bande, sunt români, dacă se fac glume pe seama vreunui bătrân prins în capcana amoroasă a vreunei badante irezistibile, fiți siguri că ea e româncă. Dacă un youtuber italian faimos îi dedică o emisiune întreagă lui Sandu Ciorbă,  cu repertoriul său colorat și “exotic”, asta e considerată, în Italia,  muzică românească.  Într-o seară,  ne uitam la un film italienesc. La un moment dat auzim replica : Tată, ești singurul italian care a fost în stare să fie părăsit de o româncă! Matteo era amuzat, eu încercam să par indiferentă.

Așadar, nu e ușor să fii român în Italia de astăzi și să îți păstrezi demnitatea, orgoliul, sentimentul înălțător că aparții unui popor care a făcut Marea Unire. Sunt sigură că nu e ușor,  de altfel, nici în România de astăzi,  care seamănă, uneori,  cu România mioapă la tot ce e “mâine”, cu ochi mari, deschiși la tot ce e “azi”, care nu pricepe și înlemnită stă pe loc, despre care scria Titulescu, în 1915,  într-unul din discursurile sale.

Mulți prieteni români m-au întrebat, zilele astea, cum sărbătoresc Centenarul. Nu o să mă îmbrac în costum național și nu o să mă prind în vreo horă, sub Coloana lui Traian, fluturând tricolorul, dar îi înțeleg pe cei care o fac. Nu o să public fotografii cu momente artistice realizate de copiii scoși în piețe ca să marcheze centenarul,  scriind 100 în pas de marș, pentru că, pentru mine, care vin din generația decrețeilor, aceste imagini sunt de tristă amintire. Nu o să fac sarmale, pentru că nu știu să le fac, și nici cozonac, pentru că aștept să mi-l trimită mama de Crăciun. Nu o să petrec împreună cu alți români, pentru că Gabi,  prietena mea cu care aș vrea să sărbătoresc, nu locuiește aproape de mine. Nu există o comunitate de români unită și organizată în zonă, pentru că se știe că românii din Italia sunt dezbinați, unii s-au “lepădat” de România, vorbesc între ei doar italienește și îl votează pe extremistul Salvini, alții sunt tăcuți și discreți, fiecare cu povestea lui de viață, pe care și-o trăiește cu demnitate,  sau cu disperare: o sumă de vise, proiecte, izbânzi, frustrări, umilințe, renunțări, doruri…

Dorul. De Centenar dorul ar trebui să fie, oare, însutit? Trăiesc de 17 ani în Italia și mi-e dor, în fiecare zi, de ai mei, de oamenii de acasă,  cei plecați din această lume, și cei rămași; de locuri,  cele cu care timpul a fost îngăduitor și cele cu care a fost necruțător; de parfumuri, pe care doar aerul de acolo le poate cuprinde; de anotimpuri, așa cum se scurg ele doar pe plaiul mioritic.  Dacă asta e România, da, mi-e dor de România! După atâția ani trăiți departe, te detașezi, în mod inevitabil, de realitatea socială și politică, de tensiuni, nu ai atitudini înverșunate, nu critici excesiv ceea ce se întâmplă în țara ta, dar nici nu idealizezi ceea ce se întâmplă dincolo. Nu o faci din indiferență sau aroganță, ci, pur și simplu, pentru că ești cumva suspendat între două lumi, într-un fel de Pământ de mijloc. Simți că te-ai înstrăinat de țară, dar te simți un străin acolo unde ești.  Îți construiești o Românie a ta,  sentimentală, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate , cum scria Regina Maria în Testamentul său.

La un moment dat, însă, România ta devine incompatibilă cu cea reală. E greu de explicat și e greu de înțeles acest concept,  care definește nu doar un statut social, dar,  mai ales,  o stare de spirit a celor plecați prin lume, nevoiți să-și facă loc prin hățișul de amintiri, dezamăgiri, regrete și doruri și să-și construiască o nouă viață, dar nu și o nouă identitate, departe de țară, dar cu ea în suflet.

La mulți ani, așadar, României tuturor și României fiecăruia!

Fiecare dintre noi a avut sau a fost o prietenă genială.  În copilărie, în adolescență și, mai târziu, în toți anii în care ne-am plăsmuit emotiv, în care ne-am simțit, pe rând,  vulnerabile și invincibile, în care,  dimineața am fi mutat munții din loc,  pentru un bărbat, iar noaptea,  am fi prăvălit munții peste el, să moară strivit sub povara disperării noastre; în toți anii în care înghesuiam vise prin toate ungherele sufletului, le rătăceam, atunci când ne pierdeam pe noi înșine, pentru ca,  mai apoi,  să le regăsim și să le spulberăm într-o secundă de luciditate,  sau de nebunie; în anii în care orele se măsurau în așteptări, iar clipele, în regăsiri,  în care locurile aveau conturul gândurilor noastre și străzile aveau numele umbrelor locuite; în toți anii aceia,  în viața fiecăreia dintre noi,  a existat o prietenă genială.

A mea era, cu adevărat, genială. Vorbeam ore întregi despre stele, constelații, astronomie și astrofizică, despre filosofie și istorie, despre cărți și eroi, despre Dumnezeu, Biblie și parabole.  Citeam aceleași cărți, vedeam aceleași filme, stăteam una lângă alta la cursuri, în bibliotecă, la examene și visam împreună, în timp ce mărșuiam, cu pușca în spinare, prin lanurile de porumb, în convocare (am făcut și armata, pe vremea când studentele făceau armată, în anii ’80!). De multe ori nu o înțelegeam. Rareori se întâmpla ca ea să nu mă înțeleagă pe mine. Cu o prietenă genială, prietenia e, întotdeauna, imperfectă, complicată și dureroasă, așa cum a fost și a noastră.

Când am citit Prietena mea genială, a Elenei Ferrante, m-am gândit la F.  Sunt convinsă că nu sunt singura care, citind cartea,  s-a simțit copleșită de amintiri și căreia i s-a făcut, brusc, dor, de prietena ei genială.

Lila și Lenù, protagonistele,  sunt atât de bine caracterizate, încât au viață proprie și au capacitatea de a provoca în cititori senzația că își răsfoiesc propria poveste. Nu sunt niciodată banale, nu devin victime ale clișeelor și ale slăbiciunilor, sunt autentice, puternice și credibile, de la început până la sfârșit. Fiecare are propria identitate, dar fiecare se identifică, adesea, cu cealaltă. Aparent,  este vorba despre eternul conflict dintre rațiune și simțire, una e impulsivă, pasională, intuitivă, cealaltă e disciplinată, “obtuză” emotiv, prea rațională. Eternul conflict care există înlăuntrul fiecăruia dintre noi.  Scriitoarea explorează,  fără filtri și fără jumătăți de măsură,  granița invizibilă dintre iubirea aproape viscerală și invidia destructivă,  care le leagă pe cele două prietene, care le apropie și le îndepărtează mereu, pe parcursul anilor. Pe măsură ce narațiunea devine tot mai complexă și mai enigmatică, începi să te întrebi: Cine e, de fapt, prietena genială, Lila sau Lenù?

Așa cum peste 4 milioane de cititori din întreaga lume se întreabă, de ani buni,  Cine e Elena Ferrante?

Despre ea e știe doar că și-a petrecut copilăria și tinerețea la Napoli, unde este plasată și acțiunea tetralogiei. Încă din 1991, când a publicat primul roman, La frantumaglia, a decis să semneze cu pseudonim, să nu participe la niciun eveniment de promovare și să fie intervievată doar prin email.  Autoarea a considerat că,  cel care scrie o carte,  ar trebuie să rămână în umbră, astfel încât cititorii să stabilească o relație directă cu povestea și cu personajele, fără să fie influențați de autor. Odată ce sunt scrise, cărțile nu mai au nevoie de autorii lor, spunea Elena Ferrante acum 25 de ani, reușind să rămână în anonimat în toți acești ani.

Tocmai acest mister a contribuit la nașterea unui adevărat fenomen mondial și a unui caz literar fără precedent.

Se vorbește mult despre fenomenul de “dependență psihologică” pe care îl provoacă romanele scriitoarei napolitane. Americanii i-au dat și un nume: Ferrante fever. Este vorba despre acea senzație de gol interior și de nostalgie pe care o simt cititorii,  în momentul în care au terminat unul dintre volumele tetralogiei și se întreabă când când va apărea următorul? Am și eu câteva “cazuri” în familie, deci pot cofirma teoria psihologilor în ceea ce privește modul în care romanele Elenei Ferrante se insinuează în sufletul și în mintea cititorilor.

Trebuie să recunosc că am citit Prietena mea genială în România, la recomandarea mamei mele, care aflase despre  ferantemania de la o prietenă,  din Franța, care devenise dependentă și aștepta,  cu sufletul la gură, publicarea fiecărui volum. Mama a fost surprinsă că nu citisem,  încă nimic, mai ales că locuiesc la Napoli, însă,  știți cum e, nimeni nu e profet în țara lui, și nici Elena Ferrante nu e foarte apreciată de critică, în Italia. Unii susțin că nu e o scriitoare, ci o naratoare, că stilul e banal și deloc surprinzător, alții vorbesc despre o formă de narcisism literar și despre uniformizare stilistică. Unii critici explică succesul enorm avut în Statele Unite ( peste 1,5 milioane de cărți vândute), prin traducerea excelentă,  care dă strălucire stilului lipsit de originalitate al autoarei.  Ceea ce pot spune eu e că, citind Prietena mea genială mai întâi în română, și apoi în original, parcă am apreciat mai mult traducerea.

Elena Ferrante, oricine ar fi ea,  sau el, a vândut peste 4 milioane de volume în întreaga lume, a ocupat primele locuri în topul celor mai bune cărți în Anglia, Danemarca, Norvegia, Suedia, Spania și Olanda. Hillary Clinton a definit-o hipnotizantă,  iar Nicole Kidman, extraordinară. The Guardian descrie romanele drept „unele dintre cele mai entuziasmante scrieri din literatura contemporană“, iar Time a inclus-o pe Elena Ferrante printre cele mai influente 100 de personalități din lume. În Statele Unite,  cărțile ei sunt considerate,  de către unii,  ultimul acessoriu la modă în Mahattan. 

Tetralogia napolitană (care cuprinde Prietena mea genială, Povestea noului nume, Cei care pleacă și cei ce rămân și Povestea copilei pierdute) va deveni,  curând,  un serial internațional de televiziune, care se va intitula The Neapolitan Novels. Pentru o vreme, cititorii nu se vor mai întreba cine e Elena Ferrante, ci care actori vor face parte din distribuție și, mai ales, cine le va interpreta pe Lila și Lenù?