Badantele sunt femei triste și tăcute, nu surâd aproape niciodată, nu vorbesc cu voce tare pe stradă, merg cu capul aplecat și cu spatele îndoit, ca și cum s-ar simți invizibile, sunt o prezență discretă și mută, sunt îngerii păzitori de care se sprijină bătrânii neputincioși. Uneori,  îi vezi cum se agață cu disperare de brațul lor, în mersul greoi și împiedicat prin viață. Pentru unii, badanta e o prezență, pentru alții, doar o umbră. În zilele cu soare,  văd trecând pe strada mea, după prânz,  o tânără poloneză, care împinge un cărucior pentru invalizi, cu o bătrână,  atât de slabă și de măruntă, încât se pierde în cărucior. Badanta vorbește mult la telefon, în poloneză, are o voce caldă și blândă, iar bătrâna are un surâs încremenit pe chipul uscat, cred că vocea tinerei îi alungă singurătățile, chiar dacă sunt sigură că nu înțelege nimic. Sunt rujate amândouă roșu aprins, sunt îmbrăcate frumos și îngrijit. E momentul în care ies în lume și fiecare e fericită, în felul ei. O văd pe tânăra badantă de câțiva ani buni prin zonă, după o vreme, bătrâna din cărucior e alta, dar ea continuă să împingă un cărucior, într-un fel de carusel cinic al vieții, fără cale de întoarcere. 

Badantele sunt indispensabile dar, în mod paradoxal, adesea, indeziderabile. Multe trăiesc umilințe greu de imaginat, care le macină, de parcă nu ar fi de ajuns lipsa dureroasă a celor dragi, care le mistuie și le condamnă la dor incurabil.

Joia după-amiază și duminica le întâlnești în parcurile din oraș, sunt orele lor libere, sau mai exact, de libertate, se așază pe bănci, în grupuri etnice, româncele, ucrainencele, polonezele, moldovencele. Se întâlnesc și plâng în limba lor, râd în limba lor, înjură în limba lor. Sunt singurele momente în care le poți vedea răzând și plângând deodată. Stau ore în șir și povestesc, se regenerează, își dau forță una alteia, simt că există pentru cineva. O poveste, o îmbrățișare, un ciao spus cu nodul în gât și fiecare se întoarce la viata ei întreruptă.

La început, când ieșeam după-masa cu prietena mea, româncă și ea,  evitam parcurile badantelor, iar, dacă treceam, totuși, pe acolo, evitam să vorbim românește,  pentru că nu voiam să fim confundate cu ele. Eram nedrepte și arogante, dar nu ne dădeam seama. Eram superficiale și nu înțelegeam că nu e deloc meritul nostru  dacă destinul a fost generos cu noi și zgârcit cu ele. Ne enervam atunci când cineva, aflând că eram românce, ne întreba dacă,  nu cumva,  vrem să lucrăm ca badante  sau,  dacă nu știm pe cineva interesat să îngrijească un bătrân. În aeroport le evitam, mai ales pe cele care vorbeau mult și fără rost despre bătrânii umiliți, la rândul lor, de vreo badantă ajunsă la capătul răbdării. Le judecam atunci când le auzeam, le judecam și atunci când povesteau despre vreo bătrână care punea lacăt pe frigider,  ca nu cumva să fure ceva de mâncare românca, și mă gândeam că nu le ține nimic legate de un loc sau o bătrână, că ele au cale de întoarcere. Apoi le auzeam vorbind despre copii sau nepoți, de ținut la școală, case de construit, întreținerea de plătit… sunt femeile de sacrificiu ale României de azi, sute de mii de Vitorii Lipan, anonime și invizibile pentru mulți, mai ales pentru copiii lăsați acasă.

Am învățat să nu le judec,  le ascult doar poveștile și merg intenționat joia după-amiază și duminica prin parcuri să le aud.

Maria e ucraineancă, dar vorbește și românește. E de lângă Cernăuți, s-a născut aproape de satul în care s-a născut mama mea, de aceea am devenit prietene. E în Italia de 12 ani, a venit mai întâi ea, apoi soțul ei. Are un băiat de 20 de ani și unul de 8 ani. Visează să se întoarcă acasă, s-a săturat de italieni, s-a săturat să fie tratată, uneori,  ca un câine, visează să se întoarcă ca să se bucure de casa, de vis, pe care a construit-o cu banii câștigați în Italia, cu marmură, parchet, faianță, 8 camere și o grădină mare. Băiatul cel mare nici nu vrea să audă, are o iubită italiancă și amenință că va fugi de acasă, dacă vor hotărî să se întoarcă în Ucraina. Cel mic nu vorbește ucraineana, nu reușește să se înțeleagă cu bunicii de la Cernăuți. E convinsă că se va întoarce acasă, o ține încă în Italia doar războiul. Cumnatul ei a fugit într-o noapte la Botoșani, unde stă ascuns, pentru a scăpa de înrolare, de război… În timp ce îmi spunea, plângând, povestea ei, mi-am amintit de bunicul meu care, în 1940, după semnarea Dictatului de la Viena, a fugit din Transilvania în Bucovina de Nord, ca să nu meargă pe front.

Mi-e dragă Maria pentru că e sinceră, deschisă și simpatică, e puternică și se plânge rar, mi-e dragă pentru că vorbește românește melodios și dulce, așa cum vorbea și bunica mea, mi-e dragă pentru că, atunci când se întâlnește, joia după-amiază, cu celelalte badante, e amuzantă, simpatică, niciodată malițioasă sau invidioasă. Face glume de bun simț pe seama celor care vin joia, în parc,  să se întâlnească cu vreun amoroso, un pensionat singur în căutarea unei badante pentru suflet. Îi recunoști după felul în care stau pe bancă, doar ei doi, vorbesc puțin și se privesc mult. Uneori ea înroșește, întocmai ca o adolescentă.

Lumea badantelor închide în ea atât de multe povești nespuse, emoții sufocate, lacrimi încremenite, doruri copleșitoare. Câteodată,  doi obraji înroșiți, roșii la fel ca buzele badantei poloneze și a bătrânei sale din cărucior…

Nu mai sunt de mult un copil, dar tata mă întreabă, adesea, atunci când mă sună: “Ce mai faci, puiu’ tatii?”. Puține cuvinte,  într-o singură întrebare, cuprinzătoare cum doar iubirea unui părinte poate să fie. Nu-i răspund așa cum se așteaptă lui, probabil. Nu-i povestesc despre tot ce se întâmplă în jurul meu și înlăuntrul meu, nu-i spun niciodată că dorul de ei,  de multe ori,  îmi încremenește sufletul într-o stare de durere, fizică, de parcă sufletul ar avea un trup,  care doare.  Nu-i spun că,  uneori,  mi-e greu să trăiesc în armonie cu cei din jur, mai ales cu cei care mă judecă și mă răstălmăcesc, nu doar din pricina barierelor lingvistice, dar mai ales a celor mentale, care duc, inevitabil, la forme de rasism.  Știu că s-ar întrista. Nu-i spun că, în anumite momente,  mă simt neputincioasă să-mi cresc copilul protejat de urâțenia lumii dezlănțuite, așa cum a făcut-o el cu noi,  în vremuri mai tulburi și sumbre,  pe care a reușit să le îmblânzească, să le învăluie în lumină, întocmai ca un iluzionist.   Nu-i spun niciodată că,  uneori,  simt că toate valorile și principiile cu care ne-a crescut au căzut în desuetudine, dar au rămas atât de înrădăcinate în mine, și le simt,  când ca un reazem, când ca o povară.

Tata nu ne-a ținut niciodată lecții de viață, nu ne-a ținut discursuri despre ce e bine și ce e rău, mai ales că nu a fost niciodată un mare orator, nu în fața noastră. Era de modă veche,  credea în puterea exemplului.

În 1990, după revoluție, mulți prieteni și foști colegi au încercat să-l convingă să intre în afaceri, să devină capitalist peste noapte, când, de fapt,  el era cu adevărat tulburat și frământat de cinismul și de violența cu care istoria a pus la zid, în decembrie 1989, nu doar un regim, un dictator, o ideologie, dar și o lume, a lui, a noastră. A refuzat să se convertească și să devină capitalist și nu a fost nevoie să ne dea prea multe explicații. Știam prea bine cum urma să se justifice: “Vreau ca,  atunci când pun capul pe pernă,  să dorm liniștit“. Era mantra lui. Noi ne înfuriam,  îl certam, reproșându-i că nu a înțeles că totul s-a schimbat, că nu poate rămâne în afara vremurilor, apoi îl ironizam, cu dragoste.  În cele din urmă,  am învățat să respectăm alegerea lui de a rămâne fidel,  nu doar unei ideologii (de stânga,  pe care nu a trădat-o niciodată, și tocmai de aceea l-am admirat și mai mult), dar și unor principii morale, solide și sănătoase, cu care a fost, la rândul lui, crescut și educat, într-o mare familie,  cum cred că erau puține. Așa cum mamele învață să iubească, încercând să semene cu mamele lor,  sau să fie, dimpotrivă, în semn de rebeliune, opusul acestora, tații învață să iubească, încă de mici copii, încercând se semene propriilor tați.

În harta noastră genetică și afectivă se regăsesc amprentele lăsate de atâtea generații de tați si de mame! Mă gândesc la bunicul meu, Pavel,  care rămăsese văduv, cu trei copii și la bunica, Floarea, care rămăsese văduvă de război, cu un copil. Împreună, au avut alți patru copii și au crescut și au iubit 8 copii, 8 frați, într-o singură încăpere,  prea strâmtă ca să le cuprindă toată dragostea, grija și sacrificiile de care au fost capabili. Parcă îl aud pe bunicul spunându-i tatălui meu, pe un ton moromețian: “Tăviucule, să lași întotdeauna loc de bună ziua pe unde treci”. Nu e nevoie să citești tratate de educație infantilă să înțelegi că vorbele acestea erau, de fapt, o sublimă lecție de viață.

Nu știu de câte ori le-am auzit rostite de tata, de mii de ori, cu siguranță, de fiecare dată când mă simțea nemulțumită, revoltată, amenințătoare, mă sfătuia să fiu înțeleaptă, să nu fiu pripită și impulsivă, să fiu înțelegătoare și tolerantă, să las loc de bună ziua. Nu m-a certat niciodată pentru alegerile făcute, chiar dacă, de multe ori, l-am dezamăgit, ca atunci când am decis să plec din învățământ și să intru în presă. Tăcerile lui erau, însă, mai usturătoare și mai grele decât mii de reproșuri.

Nu i-am spus niciodată toate lucrurile astea despre care scriu acum, deși poate că ăsta e răspunsul pe care îl așteaptă,  atunci când mă întreabă: “Ce mai faci, puiu’ tatii?”. Nu-i spun multe lucruri pentru că nu vreau să-l pun pe gânduri,  așa cum nici el nu-mi spune niciodată atunci când nu e bine, pentru că nu vrea să mă îngrijoreze. Știm amândoi că ascundem atât de multe adevăruri,  din prea multă dragoste.

În fiecare an, în 19 martie, îl sun pe tata să îi spun La mulți ani, de Ziua tatălui. Mă bucur că există o astfel de sărbătoare (de aproape 100 de ani, în Italia),  la fel de importantă ca ziua mamei, care se sărbătorește în a doua duminică din luna mai. Îmi place că ziua tatălui coincide, nu întâmplător, cu sărbătoarea lui San Giuseppe (sfântul Iosif), arhetipul iubirii paterne.

Știu că nu e nevoie de ocazii speciale pentru a le spune celor dragi că îi iubim, dar faptul că ele există ne dă șansa de a găsi timp să ne ascultăm gândurile și dorurile, să sunăm acasă, să spunem pur și simplu La mulți ani, tată și să răspundem, nu grăbit sau monosilabic, atunci când ne întreabă: “Ce mai faci, puiu tatii?”…

Sunt suma tuturor femeilor care m-au plăsmuit,  m-au desăvârșit și m-au îndeplinit și,  deopotrivă, sunt suma bărbaților care m-au iubit și m-au împlinit. Femeile sunt cele care au adăugat nuanțe ființei mele, în vreme ce bărbații i-au dat culoare. Femeile m-au ajutat să devin complexă, bărbații, completă. Știu că poate părea totul un simplu joc de cuvinte, dar pentru mine are un sens și cred că și pentru voi.

M-am gândit mult la toate femeile care fac parte din mine, din viața mea, chiar dacă unele au devenit doar niște umbre locuite, care mă însoțesc tăcute și îmi dau mâna lor invizibilă, atunci când am nevoie. Toate cele pe care le-am întâlnit, cele care au rămas, dar și cele care au trecut, lăsând în urma lor o idee, un gând, o îndoială,  o întrebare, o certitudine sau doar o dâră de parfum. De la fiecare am furat ceva, o piesă,  chiar și minusculă, care lipsea din puzzle-ul meu interior, de aceea, recunosc că am fost toată viața o “hoață” de sentimente, de emoții,  de metafore.  Nu am fost niciodată, însă, o hoață de vise, pentru că le-am trăit mereu doar pe ale mele, și nici o”hoață” de identități, pentru că nu am vrut niciodată să fiu altcineva, chiar dacă m-am lăsat inspirată, adesea, de femeile,  reale sau fictive,  care îmi umpleau existența și îmi puneau la lucru imaginația.

A fost o vreme în care cele fictive mă devorau pur și simplu, mă obsedau, era vremea incertitudinilor, a îndoilelilor, a plăsmuirii interioare, în care orice sentiment era trăit înzecit, înmiit, aproape paroxistic, până la exasperare. Era vremea în care oscilam incertă între Olguța și Monica, din La Medeleni, între Luli boy și Gabriela, din Lorelei,  între Diana și Ilinca din Pânza de păianjen, la fel ca multe dintre noi, nu-i așa?  Apoi a venit vremea Doamnei T, a lui Camil Petrescu, a Otiliei lui Călinescu, a Annei Karenina, a lui Tolstoi, a Norei lui Ibsen, a Ferminei Daza, a lui Marquez, fiecare dintre ele a complicat și mai mult puzzle-ul interior, încă în construcție.

Cât despre femeile din lumea reală…ele m-au ajutat,  de cele mai multe ori,  să am certitudini și să oscilez, rămânând în echilbru, să fiu,  deopotrivă,  puternică și fragilă, m-au inspirat și m-au amalgamat în ceea ce sunt astăzi. Tocmai de aceea simt că sunt câte puțin din fiecare, sunt suma infinită a tuturor, sunt reflexul fiecăreia, dar nu copia, e ca și cum aș fi între oglinzi paralele, care produc un număr (aparent) infinit de “autoreflexii”.

O văd pe mama, pe care am fost supărată multă vreme pentru că nu mi-a transmis albastrul intens din ochii ei, dar mi-a dăruit ceva mult mai important decât culoarea ochilor, dragostea intensă și infinită, întocmai ca și cerul din privirea ei.  Iubirea unei mame nu e niciodată ușoară sau calmă, dimpotrivă, e nelinișită, e impulsivă și rațională, e tandră și rigidă, e necuprinzătoare, e neobosită, e…totală. În momentul în care începem să dorim să nu seamănăm cu mamele noastre,  în momentul în care simțim că iubirea lor imensă devine insuportabilă, împovărătoare,  devenim noi înșine mame și ne dăm seama că iubim și noi în mod total și imperfect. Dar știm să iubim tocmai pentru că am fost iubite, asta e singurul lucru care contează. Uneori, însă, îl înțelegem târziu…

Așa cum am înțeles târziu, dar  nu prea târziu, din fericire, iubirea bunicii mele, cea care m-a crescut, o iubire tăcută, mută, niciodată exuberantă sau euforică, declamativă sau declarativă, o iubire prizonieră într-un suflet închis în propria fortăreață. O iubire nedeslușită. Văd deslușit, însă, reflexul bunicii mele în oglinzile paralele ale sufletului meu.

Imagini femine, uneori limpezi, alteori confuze, unele colorate, altele în alb și negru, unite între ele de felul în care se oglindesc în mine.  Un loc, o culoare, un obiect, un parfum, fiecare se identifică în memoria mea cu cineva.

Trandafiri albi în februarie, cartea lui Eliade, 19 trandafiri, în dar, eclipse de lună, astronomie și planete, prietena mea,  cu minte genială,  care adora contrapunctele în muzică și le identifica cu acele persoane de care ești independent și interdependent în acceași măsură.

Profesoara de franceză din liceu care,  atunci când intra în clasă, umplea aerul de parfum subversiv și de vise clandestine. Ne vorbea, în secret,  de stil, de eleganță, de rafinatețe, de feminitate într-o vreme în care maximul de feminitate pe care ni-l puteam permite era cămașa albă, din in topit, cu guler brodat,  care se întrezărea de sub uniforma neagră și tristă, cu matricola cusută pe piept.

Mătușa mea din București la care petreceam vacanțele de vară, care m-a învățat să merg pe stradă elegant și cu stil, fără să îmi bălăngăn brațele, cu care mergeam seară de seară la teatru sau operă, cu care am descoperit farmecul aristocratic al orașului, cea care m-a visat actriță și pe care, probabil, am dezamăgit-o.

Prietena franțuzoiacă a mamei mele, care m-a făcut să iubesc franceza și să visez Parisul, cea care mi-a adus primii blugi, rochia de banchet și toate hainele care miroseau a Chanel și a Paris, primele reviste Paris Match, interzise în România comunistă, cea care m-a făcut să visez în ritm de chansonete.

Vecina mea de bloc, cu 10 ani mai mare decât mine, scriitoare și jurnalistă, care poposea în blocul de pe Odobescu, între două cărți, între două premii, între zecile de călătorii prin lume. Avea,  uneori, timp de o poveste, în care vorbeam despre cărți, despre locuri de vis și despre iubiri tumultuoase. O admiram și o adoram. Mă simt datoare să rectific, am mințit atunci când am spus că nu am fost hoață de identități, pentru că nu vroiam să semăn cu nimeni. Nu e adevărat, la 20 de ani am visat să scriu la fel ca ea, la 30 de ani, să cutreier lumea, așa cum făcea ea, iar la 40 să iubesc la fel ca ea. Nu am făcut nimic din tot ceea ce aș fi vrut să fac, încercând să trăiesc la fel ca ea, dar, în cele din urmă, după douăzeci de ani, am devenit prietene. Chiar dacă nu mai stăm la o poveste, ca pe vremuri, cam de vreo…douăzeci de ani.

Sunt purtătoarea tuturor chipurilor femimine pe care le-am întâlnit trăind și,  tocmai de aceea,  am simțit că trebuie să scriu despre ele, de 8 martie.

P.S. Știați că limba română este singura limbă latină în care cuvântul iubire e de genul feminin?

 [post_connector_show_children slug=”iubire” parent=”22″ link=”true” excerpt=”true”]

Atunci când vorbim despre cinematografia mondială, e imposibil să nu pronunțăm nume ca: Fellini, Visconti, Rossellini, Antonioni, Pasolini, Bertolucci, De Sica sau Sergio Leone. Filme ca La Dolce Vita, La Strada, Ghepardul, Hoții de biciclete, Blow Up,  A fost o dată în America au intrat în manualele de istorie a filmului,  la capitolul capodopere. Unele dintre ele au primit și cea mai înaltă recunoaștere oficială,  și anume un Oscar pentru cel mai bun film străin.

La această categorie, instituită în 1950, Italia este țara care a câștigat cele mai multe Oscaruri, 14, din cele 27 de nominalizări, urmată de eterna rivală, la nivel cinematografic, Franța, cu 12 premii.

Ultimul, în ordine cronologică,  a fost obținut anul trecut, în 2014, cu fimul La grande bellezza, realizat de către regizorul napoletan, Paolo Sorrentino, care a surprins prin discursul său în care le-a mulțumit, pentru inspirație, lui Federico Fellini, Martin Scorsese și Maradona. La grande bellezza e un film pe care italienii l-au descoperit doar după ce a câștigat Oscarul. Dovadă că,  atunci când a rulat în cinematografe,  s-a plasat pe locul 19 în box-office, urmând ca, după Oscar, să încaseze, totuși,  9 milioane de euro. Filmul a fost criticat, contestat, neînțeles, a stârnit multe polemici, pornind chiar de la titlul,  considerat o antifrază ironică, în condițiile în care frumusețea despre care vorbește este în mare parte dispărută, înghițită de vulgaritate, renunțare și blazarea personajelor. Presa de stânga i-a reproșat lui Paolo Sorrentino că a realizat un film despre o Italie resemnată, care nu mai are credibilitate. “Dacă vom continua așa, vom ajunge niște coate-goale eleganți, întorși spre trecut, fiind posibil să câștigăm și alte Oscaruri, însă privați de un viitor demn”, scria un ziarist.

Mărturisesc că eu iubesc acest film, e sofisticat, cult, profund, complex, care nu poate fi văzut o singură dată; nu e un film despre Italia, așa cum s-a spus în mod superficial, ci despre religie, moarte, iubire, sex, putere, un film despre disoluția istoriei. Un film magnific.

Dincolo de polemici, un lucru e cert, victoria lui Paolo Sorrentino a fost importantă pentru Italia, pentru că trecuseră 15 ani de când un film italian câștigase Oscarul, în 1999.  Și ce film!!!

De fiecare dată când văd festivitatea de decernare a premiilor Oscar,  îmi amintesc un moment care m-a emoționat enorm de mult, până la lacrimi, la fel cum m-a emoționat și filmul care fusese desemnat câștigător în acel an,  La vita è bella. 

Sofia Loren e pe scenă și deschide, nerăbdătoare,  plicul care conține numele învingătorului la categoria cel mai bun actor. And the Oscar goes to…ROBERTOOOOOO, se aude,  dintr-odată în sală, într-un amestec de engleză și italiană, cu accent napoletan. Benigni se ridică și începe să sară în picioare peste fotolii, ca un copil care a primit cel mai frumos cadou din viața lui, publicul îl aplaudă,  minute în șir, și îl ajută să ajungă pe scenă, făcând echilibristică printre fotolii și spectatori. E, fără îndoială, unul dintre cele mai frumoase momente de Oscar, comic și sentimental, deopotrivă. În aceeași seară,  filmul La vita è bella, a lui Roberto Benigni urma să câștige premiul pentru cel mai bun film străin și pentru cea mai bună coloana sonoră. Un premiu pe deplin meritat, aș spune, având în vedere faptul că a rămas, după atâția ani, unul dintre cele mai tulburătoare filme despre Holocaust.

În 1992, un alt film italian câștiga cea mai râvnită statuetă. Este vorba despre Mediterraneo (Sfârșit de război în Mediterana), al regizorului Gabriele Salvatores, care a bătut,  în finală,  o capodoperă a cinematografiei chineze, Lanternele roșii, favorita la Oscar, după ce câștigase deja Golden Globe. Rămâne memorabilă scena în care Silvester Stallone anunță câștigătorul, spunând doar Italy. Salvatores era atât de emoționat încât era convins că e vorba despre un alt film, aflat în finală,  și nu despre Mediterraneo. Discursul său nu a fost primit cu prea mare simpatie, fiind considerat o adevărată declarație politică. Dat fiind faptul că, în timpul  filmărilor,  izbucnise războiul din Irak, regizorul a considerat că era potrivit următorul mesaj: Soldați, renunțați la război, alegeți viața, însă nu a fost o alegere inspirată, în America războinică a lui Bush.

Cu doi ani înainte, în 1990, Italia câștigase premiul Oscar pentru cel mai bun film străin cu pelicula lui Giuseppe Tornatore, Nuovo cinema paradiso (Noul cinema Paradiso), un film de care m-am îndrăgostit iremediabil de la început, l-am văzut de atâtea ori încât am pierdut șirul și recunosc că plâng,  de fiecare dată când îl revăd. Se pare că pasiunea mea pentru filmul ăsta e ereditară, pentru că băiatul meu Matei, îl știe pe de rost.

După 25 de ani de la câștigarea premiului Oscar, a fost prezentat, la începutul acestui an,  la Los Angeles, întro versiune restaurată, realizată cu cele mai noi tehnici digitale, și a avut un imens succes.

Italia a trebuit să aștepte, din nou,  15 ani până la victoria lui Giuseppe Tornatore. Ultimul Oscar fusese câștigat, în 1975, de către Federico Fellini, cu Amarcord. Era a patra statueta primită de unul dintre cei mai mari regizori din toate timpurile, după cea din 1957, cu La strada (cu Anthony Quinn și Giulietta Masina), din 1958, cu Le notti di Cabiria și cea din 1964, cu 8 1/2. În 1993, cu puține luni înainte de a muri,  lui Federico Fellini i se acordă premiul Oscar pentru întreaga carieră. Criticii de film consideră că a fost un fel de premiu de consolare pentru nedreptatea imperdonabilă pe care Academia Americană de film i-a făcut-o lui Fellini,  aceea de a nu- i acorda un premiu pentru regie.

Tot patru premii Oscar a câștigat și Vittorio de Sica, apreciat ca fiind unul dintre creatorii neorealismului. În 1948,  câștigă cu filmul Sciuscià, în 1950, cu Ladri di biciclete,  în 1965,  cu Ieri, oggi, domani  (cu Marcello Mastroianni și Sofia Loren, amândoi foarte iubiți în America),  iar în 1972, primește premiul pentru cel mai bun film străin, cu Il Giardino dei Finzi-Contini.

Italia a primit și trei premii la categoria cel mai bun actor/actriță. Este vorba despre: Anna Magnani, în 1956, pentru filmul La rosa tatuata, Sofia Loren, în 1962, pentru La Ciociara (a lui Vittorio de Sica), și Roberto Benigni, în 1999, pentru La vita è bella, fiind primul actor străin care a primit Oscarul.

Anul acesta, Italia a adus acasă un Oscar, cel pentru costume, decernat,  pentru a patra oară, lui Milena Canonero, pentru filmul The Grand Budapest Hotel. 

Sper că,  citind acest articol, vi se va face dor să revedeți un film care v-a emoționat și sper să fie unul dintre filmele italienești care au câștigat Oscarul de-a lungul timpului.